Poetul Romeo Tarhon (Bucureşti),Poetul dragostei şi al iubirii eterne*

Am debutat publicistic în adolescenţă cu poezie şi proză, făcând parte din corpul redacţional al revistei liceului, începând să îmi iau în serios condeiul încă din perioada dejistă. Paralel pregătirii şcolare şi universitare în domeniile medical şi jurnalistic, am devenit membru al “Salonului literar-artistic Comentar”, un cenaclu de referinţă al anilor `70 şi `80 dedicându-mă creaţiei literare, artelor plastice, actoriei, reprezentațiilor scenice şi evoluţiei la televiziune şi radio în emisiuni culturale. Subtil ostil fi ind regimului, din interior, persiflându-l şi sfidându-l prin stilul satiric şi subversiv, mi s-au publicat doar sporadic, prin “conspiraţie” de breaslă, unele poezii manifest, fragmente de roman, proze scurte şi fabule mai mult în almanahurile vremii , singurele publicaţii care scăpau de cenzura acerbă. Am mai avut o tentativă de valorificare a pregătirii şi aptitudinilor jurnalistice în 1992 la “Zig-Zag”-ul lui Ion Cristoiu, dar am renunţat curând neacordându-mă şi neacomodându-mă jurnalismului dirijat, independent dar “depedent” şi obedient. Abia în 2005 am descoperit şi am fost descoperit de ziarul NAŢIUNEA unde am putut să mă exprim liber, fără îngrădiri, în stilul meu satiric şi sarcastic, prin pamfletul politic, în rubrica proprie “Comentar de gazetar”. În martie 2011, în parteneriat cu Cezar A. Mihalache, redactorul-şef al publicaţiei, am întemeiat GRUPUL DE PRESĂ “ALCERO”, proprietarul ziarului și al editurii NAŢIUNEA. Am publicat mai multe volume de poezie și romane, numeroase antologii, articole de presă și interviuri. Am în pregătire pentru tipar mai multe cărți de poezie și romane, acordând prioritate carierei scriitoricești în raport cu cea jurnalstică.

 

 

Nu am altă misiune

Nu am altă misiune
Într-o lume trecătoare
Decât din Cuvânt minune
Să-ntrupez, din beznă soare,

Din învolburate semne
Diademe și-aurore,
Din învățături nedemne
Tălmăciri ca de Tagore…

Din povețe răsucite
Revelații nefurate,
Din predicăciuni pocite
Cumpătări ca de Socrate…

Din înțelepciunea lumii
Noi înțelepciuni și tâlcuri,
De la embrionul mumii
La întâiul supt din sfârcuri,

De la primul plâns și urlet
Până-n cel mai de pe urmă
Când ne umblă fără umblet
Falsa întristată turmă…

De la prima sărutare
Până-n cel din urmă suflu
Când nici nu simțim că doare
Ultimul sărut de cuplu…

Iară cel ce-n silă rostul
Mi-l mânjește cu mizerii,
Nu-i desigur singur, prostul,
Ci ca el sunt proști puzderii…

Nu am altă misiune
Într-o lume trecătoare
Decât din Cuvânt minune
Să-ntrupez, din beznă soare…

 

Noi suntem emineștii…

După mai bine de un veac și jumătate,
În fiecare an și zi și ceas El încă
Este ucis cu cărămida pe la spate
Și-s tot mai mulți cei care piatra o aruncă
În cel ce-i tot mai viu, mai neclintit, mai frate…

În fiecare anotimp și-n fiecare clipă
Mai vechi, mai noi, mai ticăloși, mai mulți, mai iude
Se-ntrec a-l pune-n lanțuri cei ce participă
La-ntemnițarea țării ce azi ca un Aiud e,
De unde plâns de maici sfioase se aude…

În fiecare dintre noi cei vii și cei în groapă
Chiridiile și-a înfipt, palpii și cleștii
Al morții scarabeu și nimeni nu mai scapă,
Pe cruce putrezi-vom înșirați ca peștii…
Zdrobiți-i pe călăi, noi suntem emineștii…!

După mai bine de-un amar de ani de crime,
De odisei, de mari trădări, de conspirații
Lăsăm Poetul singur, fără românime,
Să ni-l ucidă proletarii și-mpărații,
Să ni-l răstigne iar și să ni-l dezemine…

 

Ducă-mă…

Nu-mi mai aflu locu-n țară,
Mai ales la țară, unde,
Moșii mei, odinioară,
De necând și de neunde,
Stavilă s-au pus, luptară,
Refuzând a se ascunde…

Nu-mi mai aflu locu-n locul
Care-și pierde rânduiala,
Unde și-a stins vatra focul,
Unde s-a spălat cerneala
Cu care s-a scris sorocul
Unei țări ce-și pierde fala.

Nu-mi mai aflu locul, rostul
Unde-s tot mai mulți pe fugă,
Unde prea i-apasă costul
Vieții lor de slugi la slugă,
Prea li-i negru și lung postul,
Prea degeaba la sfinți rugă…

Nu-mi mai aflu locu-n raiul
Ce-n infern infect se schimbă,
Unde-abia ne ducem traiul
Și martirii ni-i deznimbă
Să ne-nstrăineze plaiul
Trădători de neam și limbă.

Nu-mi mai aflu locu-n lotul
Neamului plecat din sate
Azi pustii, pustiu e totul
Și străine parcă-s toate,
Fuge-n mine patriotul,
Ducă-mă, nu se mai poate…!

 

Eminescu, Nichita, Vieru…

Eminescu să fi fost
Și n-aș fi cântat mai bine
Și mai trist al țării rost
Fără rost printre ruine,
Umbre fără adăpost…

Sau Nichita, rob discipol
Să-i fi fost, să-i calc pe urme,
Să nu bag țara-n ridicol
Și s-o fac de râs în lume
Când ne paște grav pericol…

Ori Vierul, care Prutul
L-a trecut să îl înece,
De-aș fi fost de la-nceputul
Umbrei lui o umbră rece,
L-aș fi frânt să nu se-aplece…

Păunescu tumultosul
De-aș fi fost, mai dinainte,
Și n-aș fi cârpit frumosul
Cum numai poetul minte,
El magnificul, fricosul..

Și poetul fără nume
Fără număr, fără chip,
De-aș fi fost pe țărm de spume,
Tot aș fi găsit nisip
În clepsidra țării mume…

Și poetul fără țară
Alungată în exil
De-aș fi fost, scris să mă doară
Mi-ar fi fost, scriind umil
Despre-a țării grea povară…

Despre neamul ce se curmă
Precum palid scade ceara
Aș fi scris murind din urmă
Cum se curmă-n lacrimi țara
Ca o stână fără turmă,

Ca o turmă fără baci,
Ca mireasa fără zestre,
Ca o gloată de săraci
După gratii, la ferestre
Cerșind morților colaci…

Și-al poeților mic fiu
De-aș fi fost, poet eu însumi,
Să nu văd și să nu știu
M-aș fi înecat în plânsu-mi
Ca un Mureș cenușiu,

Ca un Someș și-o Târnavă,
Ca un Olt învolburat,
Ca un Prut de mâl și lavă,
Ca un Nistru închegat
Peste țara mea bolnavă.

Eminescu să fi fost
Și n-aș fi cântat mai bine
Și mai trist al țării rost
Fără rost printre străine
Umbre fără adăpost…

 

 Eminescu se-ntregește

Ceasul ce-a sosit, salutu-l,
Plânsu-i-a cu dor vechimea
Neamul nostru frânt de Prutul
Ce separă românimea !

Limba cea mai dulce-amară
Slovei lumii i-a dat zorii,
Prima, multimilenară
Din adâncuri de istorii.

Limba ce de dor și ducă
Doinele o plâng și-o cântă,
Graiul unic ce usucă
Inima în două frântă…

Limba fără frâu și hamuri
Leagă inimi printre gratii,
Neamul rupt în două neamuri,
Patria în două patrii…

Limba noastră din vecie
De vechi cronici și balade,
Ruptă cu nemernicie,
E iar una, dadă, bade !

Limba sfântă ne unește,
Cât de veche-i, parcă-i nouă,
Eminescu se-ntregește,
Nu mai este rupt în două…

A sosit clipa în care,
Limba să ne fie una
Într-o Românie mare
Cum a fost din totdeauna.

 

 Eminescului din noi
El e zeu și Zeus însuși
Peste-al neamului Olimp,
Frânt în noi își varsă plânsu-și
Ca de prunc, din timp în timp…

El suprem, noi triste gesturi,
Epigonii din gunoi
Scormonind după mici resturi
De Poet, în gropi din noi…

El destinul cel mai tragic,
Noi câte puțin, la fel,
Ne prelingem hemoragic
Și fugim de el cu el…

Și ne izgonim în lume,
Umbre ce ne risipim
Unde totul fum și scum e…
Ne dezeminescuim

Exportându-ne martirii,
Limba măsluind, strâmbând
Amintirea amintirii
Celor care nu se vând…

Dar mai suntem mulți aceia
Ce aducem înapoi
Sângele din epopeea
Eminescului din noi.

 

Noapte eminesciană  

(extensie lirică a poeziei
„Somnoroase păsărele” a
inegalabilului Eminescu)

Luna albă ca de lapte-a
Stors din nori de mătrăgună
Plumb topit de beznă noaptea.
Noapte bună…!

Pe sub streșini și olane
Păsările se-mpreună
Pentru somn. Plouă cu toane…
Noapte bună…!

Micile viețuitoare,
După trudă și furtună
S-au retras pentru culcare.
Noapte bună…!

Florile și mugurașii
Se închid ca o cunună,
Mai clipesc doar toporașii.
Noapte bună…!

Puișorii de sub cloșcă
Dorm în puf, afară tună,
Ploaia picături împroșcă…
Noapte bună…!

Iar un greier de tăciune
Cu tristețe-n cri înstrună
Scâncete de rugăciune…
Noapte bună…!

Ronțăie doar șoriceii
Coji de nucă și alună,
Lumea doarme, dorm și zeii…
Noapte bună…!

Îngeri triști și singuri pe la
Îngeri singuri se adună…
Sunt și eu unul de-acela…
Noapte bună…!

În curând și dânsul, bardul,
Va dormi, i se-ngreună
Pleoapele și ochii-i ardu-l.
Noapte bună…!

 

Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*


Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.