Mircea Dorin Istrate (Tg.Mureş),Dor de Eminescu-Poezie*

poet, Târgu Mureş, (n.17.04.1945,  Adămuş, jud. Mureş). Studii : Liceul Târnăveni, Fac. Istorie-Geografie; Profesor şi mai apoi director la Şc. Generală Băgaciu, jud. Mureş; Director Muzeul Orăşenesc Târnăveni; Restaurator Muzeul Județean Mureş; Ofiţer superior  Serviciul Român de Informaţii.  Pensionat în anul 2000.

Activitatea sa este remarcabilă. Deşi debutează târziu, culege înalte aprecieri încă de la debutul care va avea loc in anul 2006 în cotidianul mureşan ”Cuvântul liber,,Din anul 2007 până în anul 2011, începe să-i fie răsplătită activitatea literară cu numeroase diplome şi premii printre care:Diploma de suflet- Concursul Naţional de Poezie „Dor de Dor,,,Ediţia a II-a,Cluj-Napoca;Premiul III- Secţiunea poezie la Concursul Naţional de Creaţie Literară  „D.Bolintineanu”,Ed.2007.Premiul I Secţiunea poezie, la Concursul Naţional de Poezie „Vara visurilor mele”, ediţia a VI-a,  Editura „Amurg Sentimental” – Bucureşti;

Premiul Bibliotecii Municipale „Petru Maior,,,Reghin- Concursul Naţional de Creaţie Literară „Prima iubire”, ediţia a II-a Reghin, Organizator: Direcţia  Judeţeană Pentru Cultură, Culte şi  Patrimoniu Cultural Naţional Mureş;

Premiul I – Concursul Naţional de Poezie „Dor de Dor”; Organizator:  Asociaţia pentru Dezvoltarea şi Promovarea Spiritului Rural şi Revista literară „Dor de Dor”; Premiul -Festivalul Internaţional de poezie „Mihai Eminescu”, ediţia a VIII-a, Sângeorgiu de Pădure; Organizator:  Asociaţiunea transilvană pentru literatură română şi cultura poporului român Astra – Despărţământul „Teodor Muică” – Sângeorgiu de Mureş; Apariţii editoriale: volumule de poezii „Har -Deal”,  Editura Nico, Tg.-Mureş;„Urma”,  Editura Nico, Tg.-Mureş„Podul”,  Editura Nico, Tg.-Mureş; Marele  premiu  pentru  poezie acordat la Concursul  Naţional de Poezie, Proză, Critică, Literatură, Pictură şi Fotografie  Artistică Botoşani – Ipoteşti,  prima ediţie -2011.În manuscris, peste 600 poezii, o parte din acestea au apărut în revistele de cultură: „Dor  de Dor”,  „Sud”, „Ambasador”, „Amurg Sentimental”, „Pietrele   Doamnei”;Revistele maramureşene: „Slova   Creştină”, „Glas  Comun”, „Slova  Copiilor”, Revista „Ecoul”, „Cărticica  de copii”, Cotidianul „Cuvântul  liber” etc.

 LUI  EMINESCU

Pe suitoare cărare a mersului nostru prin istorie, începută aici, în cuibarul veşniciei noastre încă din străvechime, Începătorul Lumii, ne-a pus din loc în loc troiţe veghetoare care să ne lumineze şi să ne îndrume paşii pe mai departe spre celălat capăt al veşniciei. Aceste troiţe au fost şi vor râmâne mereu un Zamolxes, un Burebista, un Decebal, un Mircea, un Ştefan, un Mihai, un Cuza, un Avrămuţ,  sfinţi de-nchinăciune când jalea şi durerea sufletului nostru se îndreaptă spre ei chemându-i să vină şi să mai mântuie odată jertfelnicul şi oropsitul neam românesc. În ei avem modele de dragoste de neam şi ţară, în ei avem chipul dădător de speranţă a celui curajos şi vrednic apărător al gliei străbune, creştin adevărat,  smerit şi iertător, netemător în faţa morţii atunci când ţara e la răcruce de timpuri înşelătoare.

Ei sunt aici, lângă noi, în huma lumescului, puşi să ne arate că numai prin noi vom putea răzbi spre liman, că numai cu speranţă şi jertfă putem schimba mincinoasa lume făcând una alta, mai bună, mai frumoasă, mai dreaptă, aşa cum ne-o dorim, că de fiecare dată s-a găsit un cineva din acest neam să-şi pună viaţa în palmele lui Dumnezeu şi să ne înşiruie după el  ca să răzbim împreună în  a schimba lumea.

Dar mai avem în cerescul vieţii noastre şi alte modele, înroiţi luceferi care să ne mângâie şi să aline inima şi sufletul nostru cel îndestulat cu amar şi tristeţe, doritor de visare, de iubire, de dor, de taină. Ei sunt robii fericiţi ai cuvântului, cei dăruiţi cu har, picuraţi cu sfânt, rostitori de îndulcite slove care să  înmoaie şi să dezmierde simţitorul nostru suflet. Şi dintre toţi luceferii care înstelează nopţile vieţilor noastre, Măritul la ales pe Eminescu a fi scânteietoare astră dumnezeiască, veşnicit în ţandăra gândului şi în tainiţele sufletului nostru cel de toate iertător şi îndurăror.

Neegalat încă în rostuita-i vorbă, se prea poate ca simţirea şi fiorul versului său să fi fost şoapta pe care însăşi Dumnezeu i-a pus-o în suflet ca să se încarce cu preaplinul fericirii, al  iubirii, al deznădejdi, ca mai apoi mintea şi inima sa bună şi iertătoare să le veşnicească toate astea în divinul unui vers. Căci numai aşa se poate explica de ce poezia lui este sublimă, ne vindecă, ne stâmpără, ne înalţă, ne dă curaj, putere, speranţe, ne-adună, ne uneşte.

Înlăuntrul unui vers el a pus atătea înţelesuri, atâtea taine, atâtea mesaje, simboluri, venite din străvechimea lumii, dar şi de dincolo de ea, multe doar de el ştiute, simţite şi pricepute. De multe ori a fost înaintea timpului său, uimindu-ne cu adevărurile ce doar acum pot fi înţelese. A trăit în amar şi suferinţă, în bucurie şi plăcere, pentru a le putea simţi pe toate cu inima şi sufletul, ca mai apoi din inima şi sufletul său să le poată da inimi şi sufletului nostru spre mângăiere, spre trăire, spre înălţare, ştiind că numai aşa poate ajunge la noi ca să ne înfrăţim cu el, în toate câte ni le-a mărturisit spre însfinţirea cuvântului omenesc.

Pentru toate acestea, astăzi, când ne gândim la începutul drumului său spre veşnicire şi mărire, lasă-ne mărite Eminescu să scoatem din fântâna sufletului nostru un cuvânt de mulţumire că ai existat şi că ne putem înşirui după Domnia Ta să mergem prin lume în fală, demnitate şi mărire.  Şi să şti mărite că în tremurul flăcării unui muc de lumânare ce-l punem spre pomenirea sufletului tău se va afla, cu siguranţă  şi lacrima noastră fierbinte, talanul care-l dăm Preamăritului spre a te însfinţi şi veşnici acolo, în nesfârşitele grădini ale raiurilor Sale.

Mircea Dorin Istrate,Preşedintele Ligii Scriitorilor Români-filiala Mureş.

DE CITESC A TALE VERSURI

De citesc a tale versuri mă-nfior cătând cu gândul
Spre Măritul, care-ncuget ţi-a turnat dumnezeire
Şi-n cuvânt ţi-a pus simţire, iar cel suflet miruindu-l
La ’nălţat peste a noastre, să se facă nemurire.

Tu, în slova-ţi mângâiată pus-ai jalea şi cu dorul
Şi iubirea să ne urce spre cerescul cel divin,
Nerăbdarea tinereţii, mări de lacrimi, şi fiorul
Ce să-mbete-a noastre inimi, ca pocalele cu vin.

Mai apoi, în nopţi cu lună ne-ai purtat prin universuri
Să ne-arăţi nemărginirea lumilor de-acol’ de sus,
Cum genuni ce nasc luceferi, înlăuntrul unor versuri
Tăinuiesc iubiri măreţe, petrecute în ascuns.

Iar pe lacul plin de nuferi tremurând în unduire
Sub ascunsul unui nour, pe o noapte înstelată,
La o tânără codană îndulcită cu iubire
I-ai vândut un roi de stele, pentr-o gură sărutată.

Când în codrul de aramă ţi-ai ascuns copilăria
În poiana înflorată sub o buză de izvor,
Ai ştiut că vine-o vreme când te-ncearcă nostalgia
Şi-ntr-o lacrimă vei stinge fierbinţeala unui dor.

În scurtimea vieţii tale moşii ţi i-ai pus în ramă
Ca aminte să-ţi aducă de măririle trecute,
Când pe domnul şi prostimea îi dureau aceeaşi rană
Şi-mpreună sângerat-au în onoare şi virtute.

Când te-ai dus din astă lume în vecia ta cerească
Domnul te-a aprins Luceafăr sus pe boltă-n nemurire,
Iar în urmă ta lăsat-ai, din ce-a limbă românească,
Mierea dulcilor cuvinte, să se facă nepieire.

***
Când citesc a tale versuri, bobi de lacrimi de pe geană
Cad pe sufletu-mi ce încă se-ndulceşte cu-al tău vers,
Şi atunci, te văd cu gându-mi ca pe-un sfânt fără prihană
Ce-nsfinţeşte a sa urmă, colindând prin univers.

LUI EMINESCU

Când moare clipa zile cuprinsă-ntr-un fior,
Când tremur plopi-n frunze stârniţi de-un vânt uşor,
Cu mierea din cuvinte ce-ar stâmpăra şi-o rană,
Vecernii tu coboară pe obosita seară.

Pe cei cu drag în suflet cuprinde-i cu iubire
Şi-n ‘nălţătoare vise mi-i urcă peste fire,
Speranţa viu le-o ardă dorinţele în şoapte,
Topească-mi-i ca ceara în ruga lor din noapte.

Că tu îmi ştii mai bine, cum nu ştiu mulţi în lume,
Ce-i rugul din iubire şi-a chinului genune,
Ce-nseamnă-ombrăţişare, arsura din sărut,
Şi mii de înţelesuri când mi-e cuvântul mut.

Smeritul şi curatul de fată ne-ntinată,
Căldura din iubirea ce ea şi-ar da-o toată,
Plăcerea mângâiată şi ruga visătoare
Şi lacrima-ndurării ascunsă în iertare.

Şi dorul plâns în doină de-un suflet pătimit
Şi-al mamei chip-icoană pe-altare însfinţit
Şi neamul din ţărână la ceruri ridicat,
Strămoşul din Columnă în piatră înstelat.

Să nu uităm că toate-s sămânţă de lumesc,
Că din iubiri şi patimi a noastre vieţi îmi cresc,
Pe cei urcaţi la ceruri tu fă-mi-i veşnicie
Ca-l nostru gând perpetuum, mereu la ei să-mi fie.
***
Acum te du-n rotire spre cerurile ‘nalte,
Luceafăr fii pe boltă în miez adânc de noapte,
Iar din celeste spaţii ne ţine-n ocrotire
Şi peste noi revarsă speranţe şi iubire.

Noi încă te vom ţine icoană pusă-n ramă,
Un gând ce lăcrima-va în clipele de taină
Şi-n candelă de suflet, tu muc de nemurire,
Vei licări cât vremuri s-or face amintire.

CÂNTEC LUI EMINESCU

Ne-ai învăţat cuvântul ne fie înviere
Şi moştenita limbă un fagure de miere,
Să nu-nşelăm speranţa ce încă ne-a fost dată,
Să ardem în iubirea bobocului de fată.

Din vis făcut-ai aripi să poată muritorul
Să urece-n nefiinţă, să ia din tine zborul,
Plecând spre zări deschise şi large infinituri,
Să se-ntrupeze încă-n, nepieritoare mituri.

Să guste din plăcerea puterilor divine,
Să-mi fie călătorul prin lumile străine,
Să ţină soarta lumii în mâna-i tremurândă,
Să scurme taina vieţii din mintea lui flămândă.

Ne-ai dat apoi Luceafăr să-nfiorăm iubirea
Si-n căile celeste să ne aflăm menirea,
Si vârsta cea de aur cu inima curată,
Şi-ntorsul în pruncia fiinţei nepătată.

Pădurea fermecată cu lacul de cleştar,
Şi-n nopţi sub clar de lună iubirile de jar,
Şi lebăda pe ape ducând a noastre vise
Prin căile luminii din ceruri necuprinse.

Tu ne-ai lăsat icoane ce-or atârna la grindă
Iar sufletu-ţi altare pe toţi să ne cuprindă,
De ochiul vieţii noastre va lăcrima lumină
Om nemuri cu tine, în veacuri ce-or să vină.

DE S-AR PUTEA
Lui Eminescu

Preamăritul de-o să-mi deie înmiita lui putere
Să te-nviu pe loc aş face-o, şi un pumn de ani avere
Ţi-aş mai da să duci în spate, să visezi, ca-n nemurire
Să te duci, de astă lume mi te-o vrea să-i fii solie.

Că doar tu îmi ştii ca nimeni harta celor infinituri
Când umblat-ai cu-a ta minte să dezlegi a sale mituri,
Şi prin Căile Lactee drum făcut-ai de iubire,
Întorcând a lumii timpuri spre a ta copilărie.

Şi-un Luceafăr coborât-ai din neanturi lucitoare
Cu iubire suflet tânăr de fecioară să-nfioare,
Să se-mbete-n fericire şi-n iatacul cel ascuns
Schimb să dea pe-o sărutare, nemurirea lui de sus.

Ne-a mai dus prin codri negri şi la margine de mare
Să-i cunoaştem începutul şi sfârşitul de cărare,
Şi-n istorie cu sine ars-am inima în pară
Să-nstelăm pe veci trecutul cu iubirea lui de ţară.

Nu sunt eu nici Preamăritul şi nici am a Lui putere,
Dar a tale versuri toate îndulcite-n a lor miere
Înălţa-vor a mea minte searbădă, nepârguită,
Către căile celeste ce-i în toate veşnicită,

Ca să văd nemărginirea întinzându-se-n mişcare
Şi nimicul care suntem pe a timpului cărare,
Doar atuncea vom pricepe câte-au stat în el tăcând
Şi-nfinitul cum străpuns-a cu sclipirile-i de gând.

Fără el, în veci rămânem prinşi în tina frământată,
Iar în nopţi neadormite, sus pe bolta înstelată
Vom vedea doar galbeni aştri, stând sleiţi şi-n nemişcare,
Negândind că şi pe-acolo, viaţa-ntinde-a ei hotare

Înfrăţiţi cu Eminescu în lungimea unui vers
Veşnicie îi vom face, nelăsându-l lumii şters,
Leac la suflet îl vom pune, şi-n fântâna unui gând
Zburător cu negre plete, îndrăgi-l-om, rând pe rând.

UNDE ÎNCĂPUT-A OARE?

Motto: ,, Al tău vers de poezie
E fior şi e trăire’’

Unde oare încăput-a într-o minte omenească
Câte toate-s cunoscute despre viaţa cea lumească,
Şi-ncă taine neştiute ce-s ascunse-n mii de mituri
Despre lumi necunoscute din adânc de infinituri.

Despre cât de larg e cerul cu puzderia-i de stele
Ce se-adună-n roi de astre îndesate-n Căi Lactee,
Despre neagra cea Genune ce născut-a-ntr-o clipită
Din nimica Universuri şi-apoi lumea infinită.

Despre Timpul care n-are nici trecut nici început
Unde noi suntem nimicuri trăitori pe-un fir de lut,
Despre dâra de Lumină ce străbate-n fulgerare
Cu iuţeala ei distanţe, greu cuprins-n numărare.

Despre taina Nemuririi cunoscută doar de Zei,
Despre fiii de lumină întrupaţi în Dumnezei,
Despre toate ce se-ntâmplă sus prin căile celeste
Unde noi, neştiutorii, zicem: file-s de poveste.
***
Mai apoi, el adunat-a din cea lume pământescă
Doruri cât-s din iubire în fiinţa omenească,
Patimi, lacrimi, înălţare din cel suflet ars de dor,
Coborârea în genune când iubirile îmi mor.

Şi –apoi dragosta de ţară moştenite din strămoşi,
Şi durerea din robia unor ani nenorocoşi,
Şi pomelnicul de fapte ce urcatu-ne-a-n mărire
Când cu viaţa dată vamă ne-am făcut cea dăinuire.

Unde oare încăput-a în lărgimea minţii sale
Câte-n lume îs ştiute, bucurii, durere, jale,
Şi de-asupra, peste toate, cea de geniu scânteire
Ce îi face al său nume, veşnicească-n nemurire.

Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*


Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.