Traian Calancia (Hăneşti-Botoşani)*Proză satirică*

-M-am născut la 12 nov 1950 în Hăneşti de Botoşani – în vremuri destul de tulburi -in familia unui fost jandarm şi a unei foste învăţătoare. Am supravieţuit epidemiei de poliomelita a acelor timpuri rămânând doar cu o afecţiune aparent minoră a ochilor –nistagmus şi miopie – condamnat la un defect de vedere care m-a marcat toată viaţa. Am urmat şcoala acelor timpuri, scoala serioasă, cu dascăli adevăraţi şi educaţie adevărată. Mi-a plăcut viaţa la catedră, drept care am făcut greşeala de a urma matematică. Mi-a plăcut meseria de dascăl pe care am practicat-o 20 de ani, după care viaţa m-a determinat să-mi schimb meseria şi am devenit contabil, dar tot într-o unitate de învăţământ. Am avut nişte părinţi minunaţi şi un frate la fel, am şi eu o familie minunată, soţia şi 2 copii care mi-au fost întotdeauna alături şi bănuiesc că şi eu, lor. Literatura m-a încântat încă din şcoala primară şi deşi am mai corespondat la Arici Pogonici, , Cutezătorii, Urzică, Krokodil ,cu advarat de publicat, m-am apucat târziu. Am scris proză scurtă – majoritar umoristica – şi poezie cu rimă. Am editat un vol da versuri şi proza ,,În grădina lui Dumnezeu,, apoi ,,Atentat la normalitate,, şi am în format electronic un vol de versuri şi unul de proză ,,Suflete bolnave,, şi ,,Excepţia de la regulă,, Am scos un ziar local ,,Gazeta de Săveni,, vreo doi ani, care a mers bine, mi-am făcut o groază de duşmani şi apoi din lipsă de finanţare s-a oprit.Am mai cochetat cu pictură şi acordeonul, fără să dau în clocot, că bate la ochi … Am înfiinţat primul laborator de informatică la Liceul Săveni, am scos câteva serii de absolvenţi cu diploma de operator PC (peste 300) am înfiinţat printr-un proiect, un modern Centru de Informare şi Documentare, am înfiinţat şi dotat cu cheltuială proprie, împreună cu prof Dumitru Pancu, un PARACLIS, în cadrul liceului, tot cu el am iniţiat şi scos revista şcolară ,,GEOPOLIS,, pe care acum o duce singur mai departe ( culmea, tot pe cheltuială proprie) Am mai făcut multe… Cam asta aş fi EU.

BORTA

Soarele se retrăgea încet către culmea dealului din apropiere.În lumina sângerie, târgul Poieni cu străzile sale stricate, cu casele vechi evreieşti lipite una de alta şi înşirate de-o parte şi de alta a drumului principal, accentuau şi mai mult înserarea. Frunzele copacilor aveau luciri ciudate.În aerul îmbâcsit de miasmele ocupaţiilor cotidiene ale locuitorilor se simţea şi mai mult izul de baltă stătută a râului ce traversa târgul prin partea sudică.Trecători grăbiţi se salutau formal, fiecare preocupat de ceva , cu feţe obosite şi îngrijorate.Era o perioadă de sărăcie lucie cum spune românul, ca urmare a unei secete cumplite, abătute asupra acestui colţ de lume, poreclit de cineva cuminte, „Borta”.Câteva case aflate în afara târgului, aliniate pe marginea unui drum pe direcţia nordului, unde iarna sufla un vânt tăios accentuând frigul şi aşa de nesuportat , alcătuiau un cătun numit „Bortă rece”. Bortarii erau oameni cumsecade dar limitaţi din toate punctele de vedere.Sufereau şi ei ca mai toată lumea, de sărăcie, de invidie, de gelozie şi de grija altuia…În acest colţ de lume, bârfa se afla la ea acasă şi nu puteai trage un vânt la intrarea în târg fără a fi auzit în celălalt capăt.Când plecai de acasă, iniţial fără o ţintă precisă, când tu nu ştiai nici măcar unde o să ajungi, vecinii şi ţaţele târgului ştiau deja şi unde ai fost şi ce ai făcut.Dacă se nimerea să se întâlnească din întâmplare, un bărbat şi o femeie de două ori în acelaşi loc, atunci veridictul ţaţelor era irevocabil : „…aia a lu … se ţine cu ….” şi ce mai ieşea de aici, nici nu vă puteţi imagina.Depindea şi de „inculpaţi”.Dacă aceştia erau mai elevaţi sau mai cultivaţi, făceau ceva pe spusa ţaţelor…,dacă nu, era jale mare.Protipendada târgului era formată din câţiva evrei cu stare, meseriaşi din tată-n fiu, primarele, notarul, câteva cadre didactice, unul sau doi medici, şeful poliţiei şi vreo trei funcţionari cu munci de răspundere prin vreo cooperativă ( directori sau preşedinţi) Urmau la rând, băcani, gestionari, meşteşugari mici, felceri, lăutari de renume şi Dumnezeu să-i mai ştie pe ceilalţi.Oricum, toţi se cunoşteau între ei şi se respectau conform rangului pe care fiecare îl ocupa în societate.În afară de evrei care nu erau atât de proşti să se certe între ei, ceilalţi se bârfeau pe ascuns şi se râcâiau între dânşii de la te miri ce.Se întâlneau ocazional pe la petreceri, unde se distrau bine, mâncau bine, beau cu măsură şi apreciau muzica bună.În târg , la vremea aceea existau doar trei aparate de radio cu lămpi, din care unul era folosit pentru o staţie de radioficare adusă cu mare greutate de un primar influent, de la regiune.Politică nu mai făcea nimeni, de frica celor întâmplate multor cetăţeni „guralivi”care dispăruseră în mod misterios de nu se mai ştia nimic de dânşii.Proverbială era povestea lui Şulim Blănarul care povestea cu un umor disimulat unde dispăruse câţiva ani de zile
………………………………..
-Ce faci, Şulim, bre? Unde ai plecat tu fără să spui comunităţii noastre, nimic?
-N-am plecat nicăiri, Bercule.Iaca m-am hodinit şi eu o ţâră.
-Halal, hodină…Nu-i de spus?
-Ba e, c-o fi de învăţătură şi altora…cu gura mare.Ascultă:
Într-o seară, cum stăteam eu în faţa prăvăliei şi-mi hodineam bucatele, vine la mine un domn îmbrăcat în haină de piele şi cu şapcă.
-Dumitale eşti domnul Şulim?
-Da, zic.
-Te rog frumos să mă însoţeşti la maşină, că te aşteaptă cineva…mare.
Şi dacă m-a rugat, cum să nu mă duc? Când m-am dat jos din Gaz-ul poliţiei, m-a luat în primire un plotoner.
-Dumitale eşti Şulim?
-Da, zic.
-Hai cu mine la comandant.Te aşteaptă.
Şi dacă m-a chemat, cum să nu mă duc ? Să las omul să aştepte.? După ce m-a ţinut în picioare două ore, comandantul s-a uitat la mine peste ochelari şi m-a întrebat plictisit:
-Tu eşti Şulim?
-Da, eu.
Arătându-mi un scaun, mi-a zis:
-Şezi…
Şi am şezut… patru ani de zile…
……………………………….
În acele vremuri tulburi, când nu se ştia exact ce şi cum va fi, când unii mai sperau încă într-o revenire la viaţa cu care se obişnuiseră iar alţii pregăteau un nou tip de existenţă, când se împletea încă noul cu vechiul, când ştiinţa începea să câştige teren în faţa ignoranţei, un fapt în aparenţă banal, zgudui de râs Borta şi satele din împrejurimi.
În partea de vest a localităţii, lângă şesul lui Iancu cum numeau bortarii lunca de jos a unui pârâu năbădăios cu două braţe ingale şi un curs şerpuitor şi neregulat, îşi avea şederea – căci casă e cam mult spus -, cizmarul Coţca.Acu, toată lmea ştia că pe el îl cheamă Cristea dar porecla era mai cunoscută decât numele, aşa încât toţi i se adresau cu apelativul Coţca. Porecla i se trăgea de la un bunic din partea tatălui, mare „coţcar” la jocul de cărţi, care după ce nenorocise vreo doi negustori de pelicele şi nişte bucovineni veniţi cu scândură de la munte, fusese găsit înecat într-un bulhac de pe şesul lui Iancu.Crimă sau întâmplare, nimeni nu a mai aflat vreodată ; oricum era dat ca exemplu negativ tuturor celor care trebuiau să ştie ce păţesc cei care „umblă cu coţca.”
Acest cizmar, Luţă Coţca, era foarte bun meseriaş dar aproape tot ce câştiga cheltuia pe băutură. Moştenise acareturi gospodăreşti de la taică-su şi se însurase cu Rita, fata perceptorului Robu, o frumuseţe curtată de mulţi feciori gospodari. Cum nu pricepuse nimeni de ce o fată aşa frumoasă ca Rita la ales tocmai pe Luţă de bărbat, tot aşa n-a înţeles nimeni de ce acesta a dat în patima băuturii. Şi-a vândut casa cu tot ce avea în ogradă şi s-au mutat într-o casă evreiască părăsită, de lângă oborul vechi. În spatele casei Luţă îşi amenajase un şopron, o anexă, în care îşi încropise atelierul de cizmărie.Oricât de gospodină ar fi fost Rita şi oricât s-a străduit să schimbe faţa noii lor locuinţe, nu reuşi mare lucru, căci după cum spun bătrânii, din babă, nu faci fată mare . Clienţi avea Luţă, atâta doar că nu se prea ţinea de treabă. Avea prieteni mulţi şi din rândul gospodarilor, veneau la el negustorii târgului şi cocoanele lor să-şi facă cizmuliţe moderne şi ghete pentru vreme rea, dar Coţca, tot coţcă rămânea, ba le vindea marfa, ba îi amâna cu probele, ba nu era de găsit acasă. Şi cum de cele mai multe ori reuşea totuşi să livreze comenzile, iar clienţii nu aveau a se plânge asupra calităţii lucrării, încă era căutat. Unul din clienţii cei mai pretenţioşi ai lui Coţca era negustorul de pielicele, Izu Boca, un evreu fercheş, renumit pentru aventurile sale galante. Se zicea că dacă o muiere îi cădea cu tronc lui Izu, musai nu scăpa nejumulită, chiar dacă pentru asta, el cheltuia bani grei. Problema e că Luţă cam bănuia el, că lui Izu ia căzut dragă Rita, acesta fiind motivul comenzilor repetate şi al probelor dese pe care le făcea. Tăcu chitic, fără să o atenţioneze nici pe Rita şi se pregăti să-i întindă o cursă lui Izu. Dădu de veste că pleacă, joi, la târg la Dorohoi, după marfă, ba chiar îl întrebă şi pe Izu dacă nu are nevoie de ceva de acolo.
-Coane Izule, ce –ţi face trebuinţă de la iarmaroc de la Dorohoi?
-Bre Luţă, da eu am nevoie de cizmele din box, pentru o recepţie de sabat. Dacă pleci la iarmaroc …când te întorci, când le găteşti …
-Păi, plec miercuri seară, şi joi după iarmaroc, viu acasă. Vineri la prânz, cel târziu, le ai gata.
-Bine, Luţă, mergi sănătos.
Luţă se ţinu de cuvânt. Îşi făcu bocceluţa pentru drum, şi miercuri seara, defilă prin centrul târgului, într-o căruţă a lui Tache Măcelaru, cu destinaţia Dorohoi. De pe terasă de la Grişa, Izu îl urmări cu privirea cum pleacă, savurîndu-şi cu năduf un ţap de bragă. Aşteptă nerăbdător să însereze de-a binelea şi puţin cu chef, luă drumul spre Şesul Lui Iancu, intră în curte şi bătu la geamul lui Luţă. Rita, neştiind ce o aşteaptă, deschise uşa. Izu, fără nici o explicaţie, se repezi la ea, o luă în braţe, acoperind-o de sărutări şi declaraţii de dragoste şi încercând să o dezbrace şi să se dezbrace şi el, în mare grabă. Luată prin surprindere, femeia nu reacţionă imediat, dar mai apoi, dându-şi seama de intenţiile belicoase ale bărbatului, îl acoperi şi ea cu o jerbă de sudalme şi injurii cum numai femeile sunt capabile uneori să o facă. Primul asalt, finalizându-se cu un eşec, Izu trecu la promisiuni tentante, în care cadourile şi banii nu mai contau ca valoare, continuând să se dezbrace singur şi încercând să o prindă pe Rita, din nou, în braţe. În învălmăşeala generală, îşi făcu apariţia Luţă, în cadrul uşii, cu un cuţit de bucătărie în mâna dreaptă şi cu un lanţ înfăşurat pe palma stângă.
-Aferim, coane Izule! Şi ce zici că faci la mine în casă, la ora asta?
-…Luţă …
– Ce Luţă? Care Luţă? Domnul Luţă!
-…domn Luţă … da tu …
-Aşa, Izule, fii politicos. Daaaa, eu nu m-am mai dus la Dorohoi, pentru că te-am mirosit eu cu ce gânduri călcai în casa mea şi nu m-am înşelat. La început am vrut să vă omor pe amândoi, dar urmărindu-vă pe geam, am văzut că muierea nu te vrea şi atunci mi-am zis că n-are rost să făptuiesc o crimă dublă, că una singură e suficientă, ca să scap lumea de o lichea.
-Luţă … bagă-ţi minţile în cap, eu n-am venit la tine să …eu am venit să fac o probă la cizme…. Zău aşa!. Nu te lua de mine că o să ai necazuri.
-I-auzi-l bre şi te cruceşte, încă mă mai şi ameninţă, mârlanu – zise Luţă mânios şi-i şi scăpă un lanţ de-a lungul şalelor. Pregăteşte-te să mori, jupâne!
-Llluţă, nu da! Stai să cădem la învoială …am bani …am … ce vrei tu, îţi dau.
..Na, că de-amu mă şi cumpără, lighioana naibii. Îmi terfeleşti cinstea casei, şi onoarea mea de familist şi crezi că asta se spală cu bani? Nuuu, Izule, asta se spală cu sânge, cu mult sânge …
-Stai! Stai, Luţă, nu te grăbi. Voi moldovenii, vă grăbiţi întotdeauna şi greşiţi. Ascultă-mă te rog!
-Na, că de-amu, mă roagă, procletul. Ei, ai dreptul la o rugăminte înainte de moarte – mai zise Luţă, lepădând lanţul şi cumpănind cuţitul dintr-o mână în alta.
-Luţă bre, … domn Luţă! Gândeşte-te bine, eu sunt ovrei, eu altfel judec problemele decât voi moldovenii. Dacă mă omori pe mine, îţi faci de lucru singur şi nu rezolvi mare lucru. Comunitatea mea n-o să te lase în pace, o să tocmească avocaţi şi o să înfunzi puşcăria pe viaţă. Şi în timp ce tu o să putrezeşti la ocnă, o să vină alţi Izu ca mine, să se dea la aşa o mândreţe de femeie ca a ta şi n-o să mai aibă cine să o apere.
–Ia uite cine are grijă de tine, Rita, şi eu care voiam să-l omor. Mă Izule, da …ştii că tu nu eşti prost deloc, bre. Pare-se că ai dreptate, împieliţatule. Cred că e suficient să-ţi retez scârbavnicul mădular şi tot scap târgul de o pacoste.
-Luţă,nuuuu! Domnu Luţă, nu te-ndura! Nici aşa nu rezolvi mare lucru. Uite, casa ta … are nevoie de unele amenajări, material de construcţie … nişte bani …
-Paradisul mă-ti de curvar! Fac ceva pe banii tăi. Las că-ţi fac eu felul, de o să porţi degeaba mandracucu în nădragi, că tot n-o te mai primească nicio muiere – sudui Luţă punând cuţitul deoparte şi luând din nou, lanţul. Şiii … ziceai că ai venit să faci o probă la cizme?
-Da, Luţă, zău aşa.
-Ei,atunci hai să facem proba la cizme.
Ce a urmat, numai Luţă putea concepe. Mai de vorbă bună, mai cu ajutorul lanţului, Luţă i-a turnat câte un borcan de prenadez în fiecare cizmă şi apoi la obligat să le încalţe. După aia, fără să facă economie de prenadez, la uns pe corpul gol, pe faţă şi pe cap. În final, a spart o pernă cu fulgi de gîscă şi la tapiţat din cap până în picioare. Odată treaba terminată, l-a scos în drum şi a dat drumul la câine după el. Să-l fi văzut pe sărmanul Izu, scăpat de teroarea lui Luţă cum alerga pe drumuri,urmărit de o haită de câini. Cine l-a văzut fugind, povesteau de un păsăroi uriaş, cu labe negre, şi cioc de vulture …da, cum naiba, că parcă ciocul şi guşa erau prea jos faţă de cap …

…………………………………………………………………….
Într-un apus plumburiu de toamnă târzie, pe prispa casei ce da înspre râu, când o zare alburie învăluia încă Dealul Naftuli, ce străjuia târgul ca un zid de netrecut, mama şi fiica îşi încheiau confesiunile
-Draga mamei!Să nu faci prostia pe care am făcut-o eu, de a rămâne aici.Să părăseşti târgul cu primul priilej şi să nu te mai întorci niciodată aici, oricât de dor ţi-ar fi. Locul acesta atrage ca un magnet malefic şi este blestemat de a distruge oameni, valori, talente,visuri, totul. În văgăuna asta, în Borta asta dacă îţi îngropi tinereţile, devii un ilustru „nimeni” uitat de lume, de civilizaţie de progres. Dacă ţi-e dragă viaţa, trebuie să pleci fără să te uiţi înapoi, fără să reacţionezi la plânsul mamei, murmurul tatălui sau scâncetul fraţilor mai mici.

AMURG
Era o după amiază de toamnă, caldă şi uscată. Cristi şi Dora, veniţi în staţiune la tratament, după ce îşi terminară procedurile, se plictiseau vizibil. Bărbatul părea nemulţumit de ceva.
-Ar fi mers o bere acum.
-Du-te bărbate şi bea o bere!
-Dar tu?
-Eu? Bănuiesc că o să-mi aduci şi mie una.
-Hai să mergem amândoi, la Terasă, la o bere.
-Măi, să fie! Soţul mă invită la restaurant. Nu ratez eu ocazia asta pentru nimic în lume. Mă îmbrac mai repede decât îţi poţi imagina.
-Am timp să trag un pui de somn?
-Nu fi răutăcios. Acum sunt gata – adăugă Dora dispărând în baie.
Cristi se îmbrăcă şi el alene şi exact când crezu că mai are timp să citească ziarul, Dora se prezentă gata de plecare.
-Ei, ce zici?
-Ce să zic? Mă uimeşti, trebuie să fii însetată tare…
-Ştii ceva, acuşi nu mai merg.
-Tu ai fi în stare. Hai să mergem până nu te răzgândeşti!
Ieşiră la braţ, ca în vremurile de demult. Pe drum, mai schimbară o vorbă, mai comentară peisajul, trecătorii.
-Cristi, cine e tipa care a trecut adineauri?
-N-am fost atent. De ce?
-Ţi-a aruncat o privire nimicitoare, iar pe mine m-a privit ca pe o insectă.
-Hai, nu exagera şi tu. Pe cine să cunosc eu aici, în staţiune? O fi vreo cunoştinţă întâmplătoare.
-Ai aşa de multe că nu le mai recunoşti?
-Ştii ceva … cred că era mai bine să fi rămas noi la hotel. În felul acesta nu am mai fi avut nici un motiv de a discuta în contradictoriu. Nu am venit în staţiune ca să mă cert cu tine. Acasă puteam să ne fi certat mai ieftin.
-Ce ai dragă, nu mai ştii de glumă?
-Ba ştiu, dar nu-mi plac insinuările.
-Bine ar fi să fie aşa – oftă Dora
Terasa nu era prea aglomerată. Câţiva clienţi gălăgioşi într-un colţ şi apoi ici şi colo câte doi-trei rătăciţi. Un casetofon dat la maxim, scotea nişte urlete, probabil melodii din generaţia nouă, de era imposibil să porţi o discuţie. Cristi făcu semn ospătarului să se apropie.
-Fii drăguţ, poţi da muzica aia mai încet?
-Se supără clienţii.
-Dumitale crezi că ei au venit la terasă să asculte muzică, sau să bea bere?
-Nu-i treaba mea. Dacă clienţii cer muzică, eu le pun muzică.
-Şi dacă eu îţi dau un bacşiş s-o dai mai încet?
-Se face, şefu! Aparatele se mai şi strică uneori. Până pleci matale, e stricat sonoru. Cu ce vă servim?
-Două beri la halbă.
-Vineeee!
Bineînţeles că a venit greu. Soarele era în prag de asfinţit şi o moleşeală dulce te cuprindea privind natura sângerie a apusului.
Într-un moment în care discuţia lâncezea, fără nici o legătură anume, fără nici un sens aparent, poate chiar din prostie, Cristi se trezi întrebând
-M-ai înşelat vreodată?
Dora tresări, neplăcut surprinsă. Se abţinu cu greu să nu dea un răspuns pe măsura întrebării. Cunoscându-şi bine soţul şi ţinând cont şi de locul unde se aflau, încercă să se abţină şi să fie diplomată.
-Găsesc întrebarea de prost gust. Ce te aştepţi să-ţi răspund? Dacă aş zice că da, ai face scandal, ai vrea să ştii cu cine, când şi de ce. Ai face o istorie întreagă din asta şi am ajunge doi duşmani înrăiţi, poate chiar acum, după atâţia ani de convieţuire şi cu copiii mari, să şi divorţăm, să ne facem de râsul lumii. Dacă ţi-aş spune că nu, oricum nu mai crede, ori ai crede că ai o nevastă urâtă şi proastă, la care o viaţă de om nu s-a uitat nimeni în afară de tine şi care nu a meritat atenţia niciunui alt bărbat. Dacă ţi-aş spune că da, ar însemna să mă laud, să arunc gaz pe foc, să-mi creez o situaţie penibilă în familie. Dacă ţi-aş spune că nu, ai crede că te mint, că am ceva de ascuns, că trebuie să fi fost ceva în viaţa mea, o oscilare, care ţie ţi-a dat de bănuit şi de care nu eşti sigur. Eu de ce nu sunt curioasă în ceea ce te priveşte? Mă mulţumesc cu ceea ce ştiu, cu ceea ce ai vrut tu să-mi spui, cu minciunelele pe care mi le-ai înşirat toată viaţa şi cu care mi-am hrănit nopţile de veghe aşteptându-te să vii acasă de la serviciu, de la cârciumă sau de aiurea şi făcându-mă că nu aud apropourile prietenilor tăi sau bârfele celor „care-mi doreau binele”. Ai fost şi eşti un soţ bun, un tată grijuliu, un domn, m-ai respectat, m-ai apărat şi m-ai ocrotit atât cât a trebuit sau cât ai găsit tu de cuviinţă, sunt mulţumită, nu mă interesează amănunte din intimitatea ta secretă- pe care orice muritor o are-, şi care m-ar putea face nefericită.
-Nu-ţi înţeleg atitudinea.
-N-o înţelegi pentru că nu o percepi aşa cum trebuie.
-Oi fi eu mai prost. Învaţă-mă şi pe mine cum trebuie înţeleasă
-Nu eşti prost, pentru că eu nu m-aş fi măritat niciodată cu un prost. Dar modul de a privi o componentă a comportamentului diferă de la om la om. Pentru mine atitudinea unui individ este ca şi o oglindă. Ea returnează privitorului ceea ce i se oferă. Dacă zâmbeşti în faţa unei oglinzi, ţi se întoarce un zâmbet, dacă te strâmbi … vei primi înapoi tot o strâmbătură. Atitudinea ta determină în mare parte atitudinea celor din jur. Eu încerc să mă port în aşa fel cu cei din jur, încât respectându-i, să fiu respectată, neavând nimic de împărţit cu ei, să nu aibă nimic de împărţit cu mine.
-Mda, conform zicalei „cu ce mână dai cu aia primeşti”. Şi dacă te „muşcă” un „câine”?
-Câinele nu muşcă mâna care-l mângâie …
-Eşti … periculos de inteligentă.
-Sunt norocoasă că are cine să mă aprecieze.
-Ştii …te-am întrebat ce te-am întrebat, pentru că …
-Lasă, nu contează. Recunoaşte că e o întrebare stupidă. Astfel de întrebări nu se pun.
-Sunt şi întrebări care nu se pun?
-Da. Aş putea să-ţi ofer o pildă evreiască la discuţia noastră. Iţic, un tânăr burlac se ruga seara înainte de culcare: „—Doamne, ajută-mă să nu mă însor niciodată, iar dacă mă însor, ajută-mă să-mi iau nevastă frumoasă. Şi dacă o să fie frumoasă, dă Doamne să nu mă înşele, iar dacă o să mă înşele, dă Doamne să nu ştiu şi dacă o fi să ştiu, dă Doamne să nu-mi pese.”
Râseră amândoi pe înfundate, dispărând starea de tensiune care periclita să se instaleze. Cristi mârâi înfundat:
-Ce se zgâieşte acela la noi?
-Care dragă?
-Zderenţărosul de la masa din colţ.
-Cristi, dar e o cârciumă, nu? Oamenii au dreptul să facă ce vor, nu crezi?
-În fine, ce ziceai?
-Nimic. Doar că mi s-a făcut somn şi aş vrea să mergem.
-Bine. Chelner, plata vă rog!
Soţul plăti şi se scuză pleacând la toaletă. În acest timp, „zdrenţărosul de la masa din colţ” se apropie timid, şoptind:
-Doamnă …
-Ce doreşti?
-Acum, … nu mai doresc nimic
– Ce să-ţi dau? Ţine nişte bani !
-Nu mă jigni …Dora. Eu nu vreau bani, mâncare sau îmbrăcăminte, eu am vrut doar să te privesc mai de aproape, să mă conving că eşti chiar tu, să mă mai bucur o dată …
-Bine, dar d-ta… eşti …
-Lasă-l dragă, nu vezi că e un cerşetor? – interveni soţul brutal, trăgându-şi nevasta de mână. Ea îl urmă supusă, dar privind în urmă i se zări în ochi o lacrimă vinovată, ce străluci palid pentru o clipă doar, în lumina apusului ce inundă terasa, ca o ultimă zvâcnire a unei iubiri rătăcite şi neîmplinite, aproape uitate.

CA LA SPITAL

La o unitate școlară cu internat și cantină, apare un control pe linie de igienă si condiții de viata a elevilor. Dl inspector Curiosu se prezintă la cabinetul directorului Speriatu și îi expune planul de control.
-Având în vedere ultimele evenimente petrecute în țară, am fost fugăriți pe teren sa facem controale, să dăm amenzi și să stabilim termene de îndreptare a situațiilor cu probleme.
Speriatu, se săarpină scurt în creștetul capului și uitându-se cu jind la paharul de țuica pe care tocmai și-l turnase, murmură:
-Și dacă nu sunt probleme?
-Ar fi de preferat. În cazul ăsta, întocmim procesul verbal de constatare și gata. Îmi pare rău că vă deranjez de la …mă rog, ce-o fi acolo, dar trebuie… să mergem să vedem.
-Trebuie, trebuie. Vă grabiți d-le inspector?
-Nu mă găabesc, dar de ce mă intrebați ?
-Pentru că se întamplă să sarbatoresc azi o zi importanta din viața mea și neavâd pe nimeni prin preajmă, mi-am turnat o țuică de prună de 50 de grade și tocmai o degustam. Poate doriți si dv una mică ?
-În alta împrejurare nu v-aș fi refuzat, dar acum sunt în timpul programului și vă dați seama , dacă se aude…
-Hai sa luăm câte una și mergem.Mi se pare mie ,sau ne cunoaștem de undeva?
-Și mie mi s-a părut. De la partid? Sunteti membru PZD ?
-O, da, sigur de acolo ne cunoaștem. Ei, în cazul ăsta, hai să stăm puțin să ne ticnească.
Se luară la discuții și din vorbă în vorbă, mai cinstiră câteva păhăruțe, așa că uitându-se la ceas, inspectorul oftă și zise :
-Ce … să mai …, hai să facem aici procesul verbal și gata.
-Perfect, spuneți-mi ce date vă trebuiesc și să trecem la lucru.
Inspectorul întreba, directorul răspundea, până ajunseră la concluzii
-Cum stau copiii în internat, au paturi suficiente – întrebă inspectorul -?
-Ca la spital, domnule.
-Cum stați cu igiena, curățenia ? .
-Ca la spital
-Și încalzirea ?
-Exact ca la spital.
-Si mâncarea ?
-Tot ca la spital …
-Bine, în cazul ăsta, încheiem fără amenzi, și recomandări și gata ! Dar spuneți-mi, de ce faceți tot timpul comparație cu spitalul?
Speriatu, luă procesul verbal, îl semnă și el , îl băgă în sertar și mai turnă un pahar.
-Păi dumneata nu știi cum e la spital?
-Nu prea știu, că n-am făcut , încă, niciun control pe la spitale.
-Și nici nu ai intrat prin vreun spital?
-Nu, de când eram mic.
-Păi cum să-ți spun …în spitale dorm câte doi în pat, e un frig de te piși pe tine, o mizerie de te îmbolnăvești și o mâncare proastă de îți vine greață…
………………………………………………………………………………………………………………..

Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*


Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.