Daniel Grosu (Vaslui)Poezie*

Daniel Grosu s-a născut la Vaslui, la data de 8 august 1969.
A lucrat ca ziarist în redacţiile publicaţiilor: „Phoenix” (1990), „Oferta” (1992-1995), „Monitorul de Vaslui” (1996-2000), „Observator” (2000), „Est Expres” (2001-2002), „Adevărul de Vaslui” (2002-2003), „România liberă” (2003-2007), „Ghimpele de Vaslui” (2008-2010), „Ziarul de investigaţii” (din 2012-2014), „Informaţii Agricole” (2015).
Colaborator la publicaţiile: „În slujba patriei” (1988), „Poveşti adevărate” (1998), „ProSport” (1998-2004).
A publicat romanele: „Eu şi Păcăliciul” (1997), „Dincolo de iubire” (2002), „Toamnă kaki” (2006), „Călugăriţa” (2007), „Dedesubt” (2010), „Demnitate vândută” (2015), culegerea de eseuri „Cu sufletul în palmă” (2006), volumul de proză scurtă „Când norii se sărută” (2007) şi volumul de versuri „Profesorul de moarte” (2010).
Preşedinte al Asociaţiei Culturale „Arca Poesis – Ion Iancu Lefter” Vaslui.
Membru al Uniunii Scriitorilor din România, filiala Iaşi, din anul 2008.

Margine de timp

Erai o margine de timp
azi nu mai eşti decât secundă
te cunoscusem prin Olimp
o rază transformată-n undă

Erai o margine de timp
veneau milenii să te-ascundă
erai pe-atunci un anotimp
cu ploi din lumea nerotundă

Erai o margine de timp
şi moartea ne era plăpândă
muream pe rând şi în răstimp
iubirea fugea să se vândă

Erai o margine de timp
azi nu mai eşti decât secundă

Sărut

Păsările şi-au amanetat cântecul
ca să-şi cumpere grăunţe.

Un păianjen nebun
îşi ţese pânza spre Soare.

Lifturile au anunţat o grevă
prin care vor să-şi ceară dreptul
de a merge pe orizontală.

Din această stare de lucruri
mă trezesc mirat
şi sărut un sărut.

Precum

Te încruntai ca un buştean la joagăr.
Te sărutam ca pruncul sânul mamei
şi te iubeam ca un fugit din lagăr;
tu mă urai ca raza bezna cramei.

Te încruntai ca mielul la cuţit.
Te sărutam ca roua firul ierbii
şi te iubeam ca vântul ce-a murit;
tu mă urai ca vânătorul cerbii.

Te încruntai ca roata la piron.
Te sărutam ca fluturele-o floare
şi te iubeam ca pasărea un pom;
tu mă urai ca un nisip o mare.

Ploaie peste rană

E-o ploaie care curge de parc-ar spăla o rană,
o cadenţare pură de picături cereşti,
o ploaie care zgârie ca o geroasă iarnă,
o ploaie care-mi spune că tu acum nu eşti.

E-o ploaie care curge de parc-ar fi o vamă
şi s-ar întinde straniu în lunecări lumeşti,
o ploaie care curge în cea mai sfântă cramă,
o ploaie care-mi spune că tu acum nu eşti.

Mă prăbuşesc în picuri fără de prihană
ce mi se scurg pe gât, dumnezeieşti,
cu Dumnezeu aş vrea să beau o cană
în ploaia care-mi spune că tu acum nu eşti.

E-o ploaie care curge de parc-ar spăla o rană,
o cadenţare pură de picături cereşti.

Suflet trist ca un demon întors de la sân

Mi-e sufletul trist ca un demon întors de la sân,
de parcă și demonii ar avea dreptul la lapte,
din viitor mai aud nişte şoapte
şi un râs care nu e păgân.
Mi-e dor să mai caut greieri prin fân
să-i mai spun bancuri Doamnei Moarte
să-i spun să nu mă ia prea departe
că eu oricum aici rămân.
Sunt mulţi ce-şi caută stăpân
chiar dacă mulţi stăpâni nu au carte
şi-s guvernaţi doar de zeul Marte
şi de un văr al lui, foarte spân.
Mi-e sufletul trist ca un demon întors de la sân,
de parcă şi demonii ar avea dreptul la lapte.

Mă predau

Mă predau în faţa ta, Copilărie
doar cu tine nu pot să lupt
că deja am sufletul rupt
şi simţirea îmi intră în vrie.

şi nu ştiu să mai fie
amintiri puse pe scut
care să spună cât de mult a durut
amărăciunea ce nu se mai ştie.

De parcă amintiri ar fi o mie
iar eu aş fi mereu martor mut
martor ciudat, din viaţă căzut
şi din experienţe tăiate din glie.

Mă predau în faţa ta, Copilărie,
doar cu tine nu pot să lupt.

Scrisoare Iubirii

De când stau şi-mi număr norii din suflet, Iubire,
nici nu mai ştiu dacă te caut.
Număr nori şi caut ploi din care să te smulg şi să te sărut sub o streaşină.
Căci Tu, Iubire, eşti călăul meu favorit.
Şi atât de mult te iubesc, încât ţi-aş ascuţi,
chiar şi cu şmirghel, lama toporului cu care-mi vei lua gâtul.
Te iubesc, Iubire
deşi ştiu că şi tu ţi-ai pus în ierbar
câţiva trifoi cu patru foi
găsiţi în suflet la mine.
Sper că n-o să faci salată…
Aşa cum eşti tu,
cinică donatoare de suferinţă
blestem sublim scris pe toacă
rafală de ghimpi şi de furii
ce nu se sting odată cu zorii
te iubesc
deşi acum doar îmi număr norii.

Melcul

Sufletu-mi lasă, prin lume, urme sticloase, ca un melc pe perete.
Norii se bat cu pumnul în piept
şi ce-i strâmb îmi pare că-i drept
e atâta linişte
de parcă ar fi zorii
dinaintea vieţii şi dinaintea morţii.
Melcul alunecă uşor pe perete
amintindu-şi de copilăria vândută..
La un moment dat, i se face frig, dar îşi aminteşte
că i-a fost amanetată până şi cochilia.
Resemnat, continuă să lase urme sticloase
pe un perete care pare a nu se sfârşi niciodată.

Cerşind ninsoarea

Cerşeam ninsoarea.
Totul era gri.
Ploua
ca într-o pădure plină cu semne de întrebare.
Cerşeam ninsoarea
Totul era doar piatră vânătă
Cerşeam ninsoarea
Şi nu venea.
De jur împrejur
Viaţa era o acoladă de cascade
Iar Dumnezeu îmi făcea cu ochiul.
…Apoi a început să ningă.

Ochii sfinți ai mamei tale
– se dedică soției mele, Marcela Ionela Grosu –

Ai ochi ciudați, de zâmbet și mister
ai ochii sfinți ai mamei tale
un amalgam de rouă și de cer
și flori din care curg petale.

Ni-i viitorul, încă, auster,
și zeul lumii vine fără zale
și chiar prezentul pare efemer
când se întoarce spre trecut, agale.

Enigmatică, plină de fler
eu te iubesc cu toate ale tale
pentru că știi să-mi pui în suflet fier
și uneori ești una din vestale.

Ai ochi ciudați, de zâmbet și mister
ai ochii sfinți ai mamei tale.
DANIEL GROSU
25 ianuarie 2017

Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*


Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.