Nicolae Stancu *Poezie*

NICOLAE STANCU
Născut la 04-12-1948 în Iaşi
Inginer . Din 1992 director la S. C. Quasar S. R. L. Iaşi, iar din 2007 pensionar.
În debut am publicat în România liberă, revista-Ecouri Literare şi multe alte reviste din ţară şi străinătate.
Creator al Reţelei Esenţe, am reuşit împreună cu un minunat colectiv, să strângem în jurul nostru peste 3500 membri, creatori şi consumatori de poezie şi proză, din toate colţurile lumii.
Începând din Ianuarie 2009 am scos lunar câte un volum de poezie şi proză scurtă din creaţiile membrilor Esenţe, în virtual. Selecţii din aceste cărţi virtuale, se adună la fiecare trimestru într-un volum colectiv, tipărit de o editură.
Publicaţii:

Volumul de autor “Esenţe” în anul 2011 coordonator Asociaţiei Poezia Artelor Iaşi lansat la Târgul Internaţional de Carte Libris.
Volum de autor „Li se rupe-n XIV –epigrame 2013
Volum de autor „M-am născut în dictatură 2015
Volum de autor „STAN cu PĂȚITU” 2015
Coordonator în 49 volume de antologie
Înclus în peste 60 de volume de antologie
 Publicat în numerioase reviste din țară și străinătate
 Premii obținute:
Locul 1 Festival de epigrama Vama 2013
Locul 1 Festival Dor de Dor 2013-secțiunea epigramă
Locul 2 Festival dor de Dor 2014 –secțiunea poezie
Locul 1 Festival epigramă Vișeul de Sus- secțiunea epigramă 2016

Membru al Uniunii Scriitorilor europeni din Moldova
Membru senior al Academiei Literare Vechi Păstorel Iaşi
Membru al Uniunii Epigramiștilor din Romania
Referințe:
Între Univers şi Cetate, poetul Nicolae Stancu îşi împarte în egală măsură talentul şi dăruirea artistică, pe de o parte oferind viziunea unei lumi recreate poetic prin trăiri sensibile, empirice aunei lumi trăitoare pe un Pământ rătăcitor în Univers iar pe de altă parte revoltându-se în scrierile sale poetice contra abuzurilorsăvârşite de oportuniştii Istoriei, indivizi fără conştiinţă, fără valori şi fără Ţară.
Cartea de faţă, Esenţe, vine să încununeze rodul unei întregi vieţi de trudă creatoare în slujba frumosului, a artei, fiind o pildă de învăţătură necesară generaţiilor viitoare.
Alensis De Nobilis
La nici un an de la intrarea în rândul epigramiştilor domnul Nicolae Stancu primea deja premiul întâi la prestigiosul festival: Umor la Gura-Humorului, ed. 2013. Un lucru nu prea frecvent şi care a fost, la vremea sa, comentat, mai mult sau mai puţin corect, de către alţi epigramişti din ţară. Li se părea, în general poate chiar aveau dreptate, aproape imposibil ca un începător să primească acest premiu. Acesta a fost momentul în care, din nou, am admirat eleganţa cu care surprinzătorul premiat, deloc un începător totuşi, a răspuns unor atacuri a căror motivaţie profundă era doar sfânta noastră invidie.
Mihai Batog Bujeniță- Membru al Uniunii Scriitorilor din Romania.
Pe lângă rima curată, ritmul „nepoluat” şi eufonia unui moldovean autentic, pot spune că m-a impresionat faptul că nu a derapat de la o extremă la alta, ci şi-a ales o cale de mijoc. Aici mă refer la faptul că nu am întâlnit nici catrene simpliste, puerile, versificări de suprafaţă, dar nici construcţii excesiv de metaforice, alambicate sau cu expresii inutile şi cu o exagerată preţiozitate. Nicolae Stancu scrie aşa cum vorbeşte. Concis, simplu, la obiect şi pe înţelesul tuturor.
Nae Bunduri- epigramist
Pe Nicolae Stancu îl ştiam a fi publicist, fabulist şi autor al multor poezii apărute în Reţeaua „Esenţe”, fiind creatorul acestei reţele virtuale.
Mai ştiam că o parte din aceste poezii au fost publicate şi în volume la diferite edituri din Iaşi, dar şi din ţară. De asemeni, ştiu că dumnealui este realizatorul unor culegeri de fabule, dar şi al unor culegeri de cărţi cu poezii, virtuale.
Nu ştiam că scriitorul este şi epigramist.
Nimic surprinzător, deoarece de la fabulă până la epigramă este cât de la un zvon la faptă.Este un epigramist apreciat, de vreme ce, chiar de la primele participări la concursurile naţionale de acest gen, s-a bucurat de succes.
Vasile Larco
Membru al Uniuni Scriitorilor din România
NICOLAE STANCU este unul dintre cei care au combinat tehnica inginerească rigidă cu tehnica – mult mai elastică – a poeziei.
În „esenţă” poet şi fabulist cu rodnice rezultate, el acum s-a lansat şi în arena luptelor epigramatice cu „morile de vânt” ale vieţii contemporane.
De fapt, turnirurile la care participă spadasinii vorbelor meşteşugite, şi unde se lansează poante ascuţite care nu vor să rănească pe nimeni ci doar să vindece, pot fi asemănate cu cele desfăşurate la curtea Regelui Arthur în jurul mesei lor rotunde.
Eugen Deutsch

OMAGIU…

Lacul codrilor albaștri plânge-n iarnă pe cavou,
Plâng și plopii-n deal pe Bucium fără soț și fără El,
Nu au trecerea să-i cânte, un ilustru menestrel…
Suferă și mult tânjește teiul sacru din Copou.
Dacă ramuri bat în geam, nu e vers nu e penel,
Să-i picteze nemurirea într-un ireal tablou,
Buciumul cu jale sara, l-auzim ca un ecou,
Și de câte ori iubito, De-aș avea… ar fi la fel.
Ei…! Și dacă va apare în aceste timpuri noi,
Cât la critici ar răspunde Epigonii-n versul lor?
Doina ar avea răsunet, și Mai am un singur dor,
Când se leagănă toți codri și-nainte și-napoi.
Și din valurile vremii, te întreb: De ce nu-mi vii?
Tu Luceafăr, tu speranță a întregii Românii.

Poezie patriotică.
MOLDOVA LUI ŞTEFAN

Bronzul clopotelor sacre, cheamă la mormânt Moldova,
Din Carpaţi şi pân’la Nistru, toţi ce poartă-n suflet slova,
Să ne amintim strămoşii, ce-au pierdut sângele-n van,
Pentru-a fi doar o Moldovă, o Moldovă-a lui Ştefan.

Adunaţi-vă la Putna, pentru-a auzi din nou,
Vorbele prin veacuri sfinte şi-a poruncilor ecou,
Că Moldova nu-i a voastră, ci-a urmaşilor în veci
Şi avem o datorie: s-o dăm cu hotare-ntregi.

Mergeţi moldoveni la Putna şi vă daţi mână cu mână,
Adunând în piept durerea, izvorâtă din ţărână.
Călcaţi în picioare brazda Prutului şi faceţi pod,
Cu istoria din veacuri a lui Ştefan Voievod.

Rupeţi legile străine ce-au schimbat vorbire, port
Şi în ţara ta obligă, să faci uz de paşaport.
Epuraţi sângele ţării de venetici şi de hoţi,
Care-n vârf de piramidă, se declară patrioţi.

Ridicaţi spre ‘nalt privirea, arzând blestematul jug,
La căldura întregirii şi la flacără de rug,
Iar cenuşa, ca ofrandă pentru Ştefan, îngropaţi,
În mormântul de la Putna şi la poale de Carpaţi.

Poezie socială
PLÂNG

Nori de plumb aleargă repezi,ca mânaţi de un blestem.
Ploaia bate-n ropot geamul, desfrunziţii arbori gem.
Fulgere brăzdează cerul în sinistrele culori,
Spre meleaguri însorite,pleacă ultimii cocori.

Vântul cată-n drum oprelişti, printre crengile uscate,
Şuierând ca un bezmetic peste-nvolburate ape.
Frigul îţi pătrunde-n oase, întunericul apasă.
Doamna nopţii şi-a veciei îşi ascute vechea coasă.

Presimţind venirea morţii, câinii urlă a pustie,
Sufletul înalţă-n ceruri, pe lugubra simfonie.
………………………………………………………………………..
Plâng pe piatra rece, mamă, bucuriile apuse.
Mângâierile duioase, pentru totdeauna-s duse.
Pe cărarea vieţii scurtă, fără pată, fără vicii,
Mi-ai fost salbă de lumină și izvor de sacrificii.

Plâng ca să-mi descarc durerea pe natura desfrânată,
Biet strop aruncat de valuri, într-o mare agitată,
Plâng ca să-mi descarc durerea pe ştiinţele aride,
Ce-au găsit perfecţiunea, doar în arta de-a ucide.

Milioane de fiinţe au stigmatul morţii-n frunte,
Negăsind, între ştiinţă și-ntre boala lor, o punte.
Milioane de morminte, mame, fraţi, surori acuză,
Se alocă pentru moarte, pentru viaţă se refuză.

Poezie umoristică

TE-AM IUBIT FRUMOASĂ DOAMNĂ…

Te-am iubit frumoasă doamnă, muza mea din larg eter,
Ce vibrai pe-aceiași strună și de dor făceai risipă,
Te-am iubit ca niciodată, într-un cadru efemer,
Pe la șapte după-masă, pe o margine de clipă.
Am făcut o pasiune din aceste mici can-canuri,
Care ne țineau în priză, ca balada „Miorița”
Desenam în Photoshop pentru viitor și planuri…
Te-am iubit precum măgarul, își iubește măgărița.
Ne iubeam frumoasă doamnă, ne iubeam ca doi nebuni,
Fără cer și fără stele pe-o planetă virtuală,
O duminică întreagă, poate și puțin din luni,
Că în restul săptămânii,… aveam viață personală.

Poezie de dragoste
PRIN TINE…

Prin tine respir și la tine mi-e rodul
Lumina speranței ce-o torni în pocal
O beau ca aghiazmă când vin din exodul
De valuri zdrobite ce-și caută mal.

Prin tine trăiesc și m-agăț ca liana
În casa crăpată de vânturi și ploi
Zidindu-mi credința în piatră ca Ana
În toamna cea rece să fim amândoi.

Prin tine-mi găsesc echilibrul și forța
Doar tu ești cenușa din care renasc
În drumul spre noi ești lumina din torța
Ce vede stejarul iubit de un vreasc.

Sonet
GÂNDURI DE O CLIPĂ…

De am trăi cinci veacuri și o zi,
E-o clipă din etern , din infinit,
Un strop într-un ocean nemărginit…
Și n-ar ajunge… cât putem iubi.
Dar lumii nu îi arde de iubit,
Se-nghesuie să poată cheltui,
Fărâma lui de noapte și de zi,
În pizmă, vrăjmășie și hoțit.
Și timpul zboară, de popas scârbit,
De multele războaie și de ură,
Sătul de picătura de iubit,
Sătul că rece-i viața și e dură,
Ne vrem, nu știm, ori nu gândim,
Cât repede ne place să murim.

Fabulă
VIZUINA

În pădurea străjuită de stejarii seculari,
Adunate-n loc de taină, fiarele se sfătuiesc
Cum să-mpartă vizuina renegaţilor fugari
Prin păduri occidentale unde se căpătuiesc.

Prezidând pe craca-naltă, leopardul le impune
Să propună fiecare, cine-ar fi mai nimerit
Să ocupe vizuina aşezată pe-o colină,
Unde aerul e tare și de zgomote ferit.

Eu aş vrea să fiu alesul și-mi doresc o vizuină,
Zise ursul cu mândrie, învârtindu-şi ochii mici.
Stau acum în muşuroaie, sunt stresat şi nu am vină,
Că am groază şi oroare să am casa-ntre furnici.

Iarna este pe aproape și aş vrea ca hibernarea
Să nu-mi fie deranjată de insecte ce muncesc.
Sufăr de o lungă lene, cred că ştie adunarea,
Şi n-aş vrea cu oase rupte conferinţa să sfârşesc.

Ba eu cred că în balanţă sunt mai mult convingător,
Zise lupul cu tărie, ca să aibă mult temei.
Sunt nepot de preşedinte, sunt director de-abator
Şi pot da la fiecare câte-o turmă de viţei.

Aş dori să văd neghiobul ce mi se aşază-n cale,
Refuzând oferta grasă, preferând nătângul urs.
Chiar de v-ameninţă dânsul cu durerile de şale,
Conştiinţa prin burtică trece, apoi ia alt curs.

Adunarea se agită. Grupuri mici, înfierbântate,
Comentează, ’şi dau părerea, ca să vadă moş Marti
Că nu este părtinire ori s-a dat întâietate
Lupului cu-a sa ofertă, însă tot pe el susţin.

Mulţumiţi de reuşită, se destramă tot alaiul,
Când, deodată, telefonul zbârnâie înverşunat;
Leopardul îl ridică și pe loc îi piere graiul,
Când, în receptor, un răget îi ordonă răspicat:

-Am aflat că pe colina unde aerul e tare,
Este-o vizuină goală și doresc imediat,
Unui frate leu la pensie să-i faci forme de cazare.
Să-l aştepţi şi s-o faci lună! Înţeles? Am terminat!

-Dar ştiţi…, vizuina-am dat-o, în şedinţă, nu se poate
Să-mi întorc din nou cuvântul, ar fi foarte ruşinos;
-Leopardule, se pare, ai uitat că eu ţi-s spate
Şi că de pe craca-naltă ai putea să pici mai jos !…

În această povestire, unde e morala oare?
Nu o caut, nici la alţii nu aş vrea să le-o arăt,
Că ar însemna, desigur, să-mi tai craca sub picioare…

Genul epic

SE-NVÂRTEȘTE ROATA VIEȚII

I-a venit acasă fiul, ani întregi a așteptat,
Sărutând o poză veche, amârât și dezolat.
Ani de-a rândul, doar speranța de-al vedea acasă-n prag,
I-a mai prelungit durerea, sprijinit de-un biet toiag.
Nu a acuzat pe nimeni, un cuvânt dojenitor,
Nu a spus vreodată lumii, despre-al său iubit odor.
Doar că e plecat din țară, iar acolo-i mare domn,
Are treabă peste poate, n-are timp nici pentru somn.
I-a adus cadouri multe, ambalate-n celofan,
Multe sorturi de mâncare, pentru iarnă un suman.
Însă doar la patru ore, plictisit de trist decor,
A plecat, dorea să scape, de-un bătrân obositor.
Ce nu-nțelegea din prima, sau cuvântul n-auzea
Și se enerva la culme, când bătrânu-abia, abia,
Se târa prin odăiță sau scăpa mâncarea jos,
Sau nu se putea a ține și făcea puțin miros.
Domnul ajunsese mare, conducea o companie,
Avea vilă-n centrul Londrei și nu-i place ca să fie,
Plictisit de lucruri fade, el un domn fără cusur,
A uitat că-n vremi trecute, tata îl ștergea la cur.
A uitat că în pruncie pân’ să-i iasă dințișori,
Să-nțeleagă-o biată frază repeta de zeci de ori.
Nu se enerva tăticul nici când arunca pe jos,
Sau își murdărea hăinuța cu lăptic, halva și sos.
Alergăm prin toată lumea, azi mai mult ca niciodat’
Punem preț pe bogăție, iar efortul afișat,
Dacă n-are sentimente și-ai uitat de cin-te crește,
Nu uita că pân-la urmă, roata vieții se-nvârtește.

9.socială
ÎMBĂTRÂNIȚII TEI…
Pleacă-n ceruri înțelepții, nu mai este loc de ei,
Cine să-i mai bage-n samă, pe îmbătrâniții tei?
Ce se sting ca lumânarea, la o simplă adiere,
De atâtea boli, necazuri, de atâtea bariere.
Nu e timp de ei niciunde și prezintă interes,
Doar la finiș de mandate, când stăpânu-i vreun ales.
Și atunci te miri ce-n traistă le aruncă ca pe-un zgârci:
Un kil de ulei ori zahăr și-o găleată de la turci.
Saturați de-atâta „bine”, de bănuții drămuiți,
De-a lor „pensii nesimțite” și de ani întroieniți,
Săturați de neputințe, ori de-ai noștrii corifei,
Pleacă-n ceruri înțelepții, mor îmbătrâniții tei.

PLOAIA…(SONET)

Nebuni aleargă norii de catran,
Poveri de apăsare și-agonii,
Dar te aștept iubito ca să vii,
C-afară-i un poem bacovian.
Și ne-om iubii pe străzile pustii,
În stilul retrograd, amfibian,
Pe-acorduri de vioară și pian
Și ropotul de ploaie… armonii.
Că plouă doar cu griji și cu necaz
Mărunt, apăsător și insistent
Iar eu îți scriu cu degetul plaivaz
Pe geamul aburit… incoerent:
De vii iubito, du-mă în extaz.
Că plouă infinit… și abundent.

Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*


Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.