Traian Calancia*Proză umoristică-Nunta*

Frumoase sunt obiceiurile moldovenilor, deşi unele din ele atât de costisitoare, încât cu greu te redresezi, şi asta, în câţiva ani. Dacă înmormântările, echivalează cu un faliment, atunci o nuntă este un dezastru de proporţiile unui cataclism natural. Evident ne referim la familiile sărace, cu un venit mic şi mediu, nu ne complicăm existenţa cu analiza acestui fenomen în familiile bogaţilor sau a şarlatanilor.
Luţă Cârlan, din satul
– Treci, mă zăbăucule, din drum. Ce mergi pe mijloc, de parcă te‑ai duce la însurătoare?
Uite‑l al naibii, ce m‑a cunoscut, gândi Luţă, continuând să meargă pe mijlocul drumului. Luţă făcea parte dintr‑o familie săracă, cum erau mai toate, din satul Glodeasa, sat situat în câmp deschis, departe de alte aşezări, un sat propus pentru strămutare. Lumea ca lumea, nu se prea dădea dusă. Cei care îşi făcuseră un rost, plecaseră de mult, rămânând doar cei legaţi de glie şi cei care nu aveau la ce sau unde, pleca. Familia Cârlan era una din cele care nu aveau nici unde, nici la ce pleca. Erau legaţi de satul în care au văzut lumina zilei, aveau olecuţă de pământ de pe care se hrăneau, de bine de rău, unde să se ducă? Şi‑apoi este ştiut faptul că ţăranul român este greu de clintit din locul său. Tache Cârlan, tatăl lui Luţă, era un om imprevizibil, care nu gândea prea mult înainte de a vorbi, de aceea era greu de crezut că el spunea chiar ceea ce gândea. Slobod la gură şi de cele mai multe ori cu un pahar de băutură la bord, se trezea vorbind vrute şi nevrute. Îl mai potolea nevastă‑sa Safta, gurile rele zicând că uneori şi cu forţa. Nu avea decât un băiat, pe Luţă, despre care spunea:
– E un bleg şi jumătate, nu‑mi seamănă nici mie, nici mă‑sii. Ăsta n‑o să se însoare niciodată. Ştiu eu, ce ştiu…
Bleg, nebleg, era copilul lui şi acum, culmea, i se făcuse de însurătoare. Mireasa era fata lui Boacă, Frosa, frumuşică, cu avere, doar că mai fusese de două ori măritată, odată la oraş şi o dată într‑un sat, departe, şi de amândouă ori venise acasă cam la trei-patru zile după nuntă. Ai ei susţineau sus şi tare că fata era prea sensibilă şi nu suporta să stea departe de casă. Când s‑au dus în peţit, Boacă nici nu voi să audă.
– Eu nu am fată de măritat.
– Da, ce‑ai să faci cu ea, bă? Crezi că o să vină prinţul Carol, să ţi‑o ieie?
– Ăsta, cine mai e?
– Nu ştiu, am auzit aseară pe la crâşmă vorbindu‑se de el.
– Nu, nu i‑o dau nici lui. Fata asta e născută fără noroc. Nu i‑a mers de două ori, înseamnă că nu‑i merge în căsnicie.
Au servit din sticla cu care venise Cârlan în peţit, au mai băut una de la Boacă, s‑au chilit binişor şi au început a‑şi caracteriza copii.
– Băăă, eu am o fatăăă…cea mai cea, din sat, auzi? Numai că… are un mic defect. Unu mic…
– Care, bă?
– E…e…puţin gravidă, bă.
– Lasă, bă, Boacă, bă…Asta nu‑i mare lucru. Mai bine o chema Frosa lu Boacănă…auzi? Da lasă că, nici flăcăieşu meu nu‑i de colo. Munceeeşte, munceeşte, da se mai şi hodineşte, iar dimineaţa…nu‑i ajung două fântâni în ogradă, auzi?
Mai ziseră o groază de tâmpenii şi în final se înţeleseră.
– Bine, bă, atunci bate palma.
– Măăă, da naşi?
– Am eu naşi. Ăl bătrân cu cea bătrână. Le dăm noi nişte bani şi apoi îi luăm înapoi. În plus, fiind cu noi într‑o ogradă, ne scuteşte de a mai face fasoleală cu luatu naşilor de acasă.
– Bătrînii tăi? De ce să nu caute alţii, mai tineri?
– Păi ce crezi tu mă, că mai găseşti fraieri care să-şi cheltuie toate economiile, să se împrumute, să rămână datori doi ani, ca apoi, după ce fac şi botezul, să le întoarcă finii, curu,? Lasă, că‑i bine cum zic eu.
Şi uite aşa, la un pahar, s‑a făcut înţelegerea. Acum, erau gata de nuntă. Pregătirile erau în toi, când cineva îi anunţă, că muzicanţii nu mai pot veni. Unul s‑a îmbolnăvit, iar un altul a fost arestat pentru furt. Ce era de făcut? Nunta, nu o mai putea amâna. De unde muzică?
– Îl luăm pe Jan, ţiganul. Ăsta a cântat în armată şi pe front. E ăl de‑i zice lumea, „Foc”. A rămas sărmanul cu o fixaţie, din urma unui atac de pe front, când l‑a găsit cineva pe câmp, repetând într‑una cuvântul „foc”.
– Singur, bă? Ce să facă o vioară la atâta lume?
– Păi, în satul vecin, nu este unu a lui Cioacă care cântă la clarinet?
– Ar fi, şi…
– Şi, gata.
– Cum gata, bă? Da, gurist?
– Ei, asta‑i. O mai cânta Frosa, din gură, că le are…
– Cum să cânte mireasa la nuntă, bre, sunteţi nebuni?
– Iaca, să cânte, să se bucure că se mărită şi să facă şi economie la bani.
– Şi Luţă ştie melodia ceea cu „Eu mă duc, mamă, mă duc…”
– Ptiu, ţăcăniţilor, voi v‑aţi dilit de tot, de atâta băutură, îi luă în primire nevasta lui Coţofan. Păi aşa, îl chemăm şi pe dascălul Neculai, să zică şi el vro două…
– Pe popă, nu‑l chemaţi?, chiţăi un moşneag costeliv?
– Hai sictir, popa să‑ţi cânte ţie, unde ştiu eu.
Ce, mai, tura vura. Anunţaţi din om în om, cu mic cu mare, alcătuiră la repezeală o orchestră ad‑hoc, stabilind şi repertoriul. I‑au adunat pe noii muzicanţi cu o zi înainte de nuntă şi i‑au pus să cânte, aşa de acomodare. Adunaseră o vioară, un clarinet şi o muzicuţă de gură. Doamne, ce harmalaie ieşea. Jan, ţiganul, care mai cântase pe vremuri pe la câte o petrecere, se erijă imediat, în şef de orchestră.
– Clarinetu, fii atent la mine. Dacă mă dai de sminteală, te mănânc cu tot cu pene. Ţâne, ritmu, bre.
– N‑am dobă, Jane, după ce să ţin ritmu?
– Bă, cu muzicuţa, tu să sufli sacadato, tare, cât te ţin bojocii.
– Bat eu, doba, nene, se băgă un ţângău în vorbă.
– De unde ştii tu să baţi doba?
– Am învăţat de la televizor, de la „Tezaur folcloric” De câte ori cântă ei, eu bat doba.
– Da, dobă, ai?
– Am un bidon de plastic, de nu‑ţi mai trebuie nimic. Întrebaţi vecinii.
– Bă, ţâcă, vezi să n‑o iei pe cocoaşă. Marş acasă după bidon.
Până la urmă, puştiul se dovedi cel mai bun din formaţie. Avea un talent la ucis bidonu, de ziceai că are ciudă pe el, din născare. Şi‑a legat bidonu cu un cordon, pe după gât, şi‑l altoia cu amândouă mâinile, în orice ritm doreai. Jan era mulţumit.
– Orchestră, ochii, la mandea. Fii atent muzicuţă, mâncate‑aş, că o iei… Aici ai venit la muncă, nu la distracţie.
Şi, dă-i repetiţie. Cum, necum, stâlcit, sau în dezacord, dar măcar ajunseseră la performanţa să înceapă în acelaşi timp şi să se oprească în acelaşi timp.
– Coane Boacă, să vină duduia să încercăm un solo, strigă Jan.
Începură, alt gen de repetiţie, cu solişti. Toate mâţele şi toţi câinii din ogradă o luară la sănătoasa, ca la cutremur. Leliţele care înveleau sarmalele, închiseră uşile la casă şi dădură aparatul de radio la maxim. Curtea lui Boacă, unde trebuia să aibă loc nunta, căci aşa se înţeleseră, devenise o sursă de poluare fonică, care concura cu hărmălaia din barurile de la oraş. Doar Luţă era fericit. Îşi sorbea din ochi viitoarea consoartă, cum cânta „Radu mamii, Radule” şi o mai întreba din când în când:
– Ce zici, Frosico, s‑o zic şi eu pe aia cu „Eu mă duc, mamă, mă duc”?
– Mai târziu, Luţule. Nu vezi că acu exercizez? Pot să încep, nene Jane?
– Nu, întâi începem noi. Când ridic arcuşu şi‑ţi zic, „foc”, începi.
Dar, să lăsăm „artiştii” să‑şi facă meseria. Veni şi ziua nunţii. În ogradă la Cârlan, era mare vânzoleală.
– Bă, Luţă, vezi poate mă faci de râs. Ce te bâţâi aşa, ca blegu?
– Am emoţii, tată. Aşa, parcă mă ia cu frig.
– Ia un leac pentru frică. Da, să nu iei mai mult de‑o sută de grame, că e cam tare…
– Ei, acum cum arăt tată?, zise flăcăul după ce „păli” o „răchie de pufoaică”.
– Acum arăţi bine, ca un viţel dat la supt, dar dacă mai sugi ceva, o să arăţi ca un bou. Hai, că aşteaptă naşii.
– Da ce, ei nu pot veni din fundu grădinii, decât cu muzică?
– Bă, fii civilizat şi respectă-ţi naşii. Vezi, că se uită lumea la tine. Ia muzica şi marş, la bătrân.
Încadrat de doi băieţandri, ţanţoş şi cu muzica după el, Luţă înconjură casa şi se duse la bunică‑su, la casa veche. Bătrâna le ieşi înainte, poftindu‑i înăuntru.
– Da, tataia unde‑i?
– E…afară… vine imediat. De emoţie, la apucat pânticaraia.
– Nea Jane, ia zi una săltăreaţă, poate termină mai repede…
Serviră câte un rachiu şi o prăjitură, apoi cu moşnegii după ei, o cotiră pe uliţă în jos, către casa miresei. Pe drum se strânseră o cioată de ţânci gălăgioşi, care făceau concurenţă muzicii. Muzicanţii cântau ceva ce semăna a marş, în ritmul sacadat al bidonului. La poartă la Boacă, Frosa în rochie de mireasă, îi aştepta cu dulceaţă şi apă rece. Fu servit mai întâi, mirele, care după ce mâncă jumătate de borcan, când dădu de apă, întrebă:
– Da bere n‑aveţi?
Oamenii râseră, crezând că glumeşte, doar mă‑sa care era pe lângă el şi îl cunoştea ce poate, îi înşurubă un ghiont sănătos, care‑l reduse la tăcare. În curând curtea se umplu de săteni. Naşa, postată pe un scaun cu spătar, rânjea la fiecare, înclinând din cap, a bun venit. Mirele intră în casă, iar în curte se încinse un fel de joc. Lumea dansa după ritmul bidonului, că melodia propriu‑zisă, nu se înţelegea. Naşul, galben la faţă, făcea naveta între scaun şi closet. În fine, mireasa era gata pentru gătit. Naşii îşi ocupară locul în spatele miresei, iar mirele îi ţinea oglinda. Cu chiu cu vai, chioară cum era, naşa o moşmoli pe mireasă potrivindu‑i voalul, cum se nimeri. Urmă tunsul şi rasul mirelui. Ciunţit şi tăiat cu lama, arătând ca după o luptă cu pisica, Luţă se declară satisfăcut. Urmă iertăciunea şi nelipsitul cântec „Ia-ţi mireasă ziua bună” la care toate miresele plâng. Surprinzător, Frosa nu dădea deloc semne de emoţie.
– Ce are, mireasa? Nu plânge? Ziceau ai ei, că e foarte sensibilă…
– Ar plânge ea, dacă ar şti ce se cântă. Da, i‑au băgat vată în urechi şi nu aude nimic, că pe asta dacă o apucă plânsu, o ţine toată ziua şi strică nunta.
În sfârşit au ieşit cu alai mare, plecând spre biserică, la cununie. În drum, după obiceiul locului, băieţii aruncau cu apă în faţa miresei, să‑i fie viaţa bogată şi să le iasă şi nişte bani, pe care trebuia să‑i plătească mirele. Unul mai neîndemânatec, aruncă apa din găleată mai sus decât trebuia, murându‑l pe mire, din cap până în picioare. Acesta trase o înjurătură şi se luă după neinspirat. Se produse un fel de fugăreală printre nuntaşi la care îi puse punct, Tache, cu două scatoalce, administrate din toată inima, una mirelui şi una potlogarului. La biserică, totul a decurs normal, cu excepţia faptului că la sfânta împărtăşanie, când preotul le dă mirilor să guste de trei ori din paharul de vin, Luţă, a luat paharul, tot, dintr‑o înghiţitură, zicând:
– Bun! Mulţam, sărut mâna părinte. Mai ai?
Noroc că maică‑sa era lângă el, făcându‑şi datoria după cum, deja, ştim.
Întoarcerea acasă, a decurs fără peripeţii. Odată intraţi în curte, stabiliră masa naşilor şi aşzară lumânările aprinse, într‑o găleată, pe masă. Încropiseră ei şi un fel de cort, pentru cazul că va ploua, dar era prea mic să cuprindă toată lumea prezentă la nuntă. Abia ajungea să adăpostească masa nunilor şi orchestra. Lângă poartă, urcaseră un copil într‑un copac, care trebuia să fie atent când veneau invitaţii şi să strige „primirea”. Atunci, se deplasau şi naşii la poartă, servind cu rachiu şi cozonac. Băiatul a stat el cât a stat, în copac, până la o bucată de noapte, dar apoi a adormit şi a căzut jos, scrântindu‑şi o mână. Neavând cine să‑i mai anunţe pe naşi când vin invitaţii, şi fiind puţin probabil să mai vină cineva aşa de târziu, se renunţă la primire.
– Jane, nu mai cânţi primirea bre, ai înţeles?
– Bine, coane, că şi aşa ne deranja programul. Orchestră, ochii la mandea! Hai, că suntem buni, să chiorăsc dacă vă mint. Hai, solistaaa….
În aplauzele nuntaşilor, mireasa, făcu vreo două piruete de era să cadă, împiedicându‑se de rochie. Orchestra începu o melodie, iar la cuvântul „foc”, Frosa îşi puse în valoare talentul de cântăreaţă, atacând un cântec de pahar. Bidonul, bubuia sinistru sub loviturile necruţătoare ale ţâncului artist. Toată lumea dansa, care cum apucau, numai Luţă stătea cu gura căscată, admirându‑şi consoarta. Deodată, de la bucătărie, se auziră ţipete isterice. O babă adormise pe cuptor şi lunecase, căzând cu o mână în oala cu borş, care fierbea pe plită. Neavând cu ce o duce la dispensar unde, oricum, nu mai era nimeni la ora aceea, au îmbătat‑o şi au culcat‑o în şopron. După ce se potoliră, reveniră la o „horă mare”. Ca să aibă loc de dans, masa nunilor cu tot cu lumânări, fu împinsă până la perete. În toiul dansului, Jan care dirija orchestra, rotindu‑se printre ei ca un titirez, observă cum cortul improvizat, a luat foc de la lumânări. Opri brusc muzica, strigând în gura mare:
– Foc, foc!
Crezând că i s‑a dat semnalul pentru melodia următoare, Frosa începu să cânte „Radu mamei, Radule” în timp ce lumea alarmată încerca să localizeze incendiul. Se termină şi cu asta şi nunta îşi reintră în normal. Tache, pilit de‑a binelea, se retrase într‑o cameră unde adormi buştean. La un moment dat, se stârni din nou gălăgie.
– Unde e mireasa, s‑a furat mireasa. Hai s‑o căutăm.
– Mirele, mirele s‑o caute şi să dea vadră (adică de băut).
– Lasă că vine ea singură, spuse mirele continuând să mănânce şi să bea.
După jumătate de oră, văzând că nu apare, Luţă se apucă de căutat mireasa. N‑o găsi şi zbieră ca un apucat:
– A fugiiit! A fugit miresa, oameni buni.
Oamenii se alertară. Dacă n‑a fugit, unde e? Se organizară în grupe şi se apucară de căutat, prin curţile vecinilor, căci prea departe nu credea nimeni să se fi dus. Au găsit‑o în podul şurii la un vecin, în fân, împreună cu un flăcău care o furase. Tot aşteptând să fie căutaţi, obosiţi cum erau, au adormit. De bucurie că şi‑a găsit mireasa, Luţă dădu de băut la toată lumea, neuitând că şi el e om. Îi veni iarăşi poftă de a cânta.
– Frosico, eu când intru cu „Eu mă duc mamă, mă duc”
– Ai să te duci la mă‑ta de urgenţă, dacă mai bei ceva, îi şuieră mireasa, toată numai zâmbet.
Dar iată că nunta se apropie de sfârşit. Veni rândul paharelor „dulci” (care fie vorba între noi, erau acre ca oţetul), care se închinau perechilor de invitaţi înainte de a contribui şi ei cu o anumită sumă de bani, la bunăstarea noii familii. Unii, ţineau câte un discurs cu acest priilej, alţii însă, plăteau pur şi simplu, anunţând totuşi suma. Safta simţi dintr‑o privire că‑i lipseşte bărbatul. Îl găsi dormind într‑o cameră, pe un colţ de pat.

– Scoală, procletule, că mă faci de râs. Hai că‑ţi vine rândul să dai banii pe masă.
Trezit brusc, buimac de somn, Tache, bodogăni ceva ca o scuză, şi ieşi tocmai la timp, când vornicelul striga.
– Urmează socrul cel mare. Unde este socrul cel mare? Hai socrule să vedem ce poţi.
Tache se apropie adormit, căutând din ochi pe fecioră‑su. Stătea ca împăiat, cu ochii beliţi la Frosa, parcă n‑a mai văzut muiere în viaţa lui. Ea mai înaltă şi mai durdulie, el slab şi pricăjit ca un motan în călduri. Tache ceru linişte. Se urcă pe un scaun, îşi roti ochii teatral, şi punând o mână pe capul lui fecioră‑su, se adresă adunării:
– Fraţi, nuntaşi şi naş… tataie. Iaca, aista e băietu meu! Eu l‑am făcut, eu l‑am crescut. Am adunat cu greu, cinci sute de lei, pe care îi dau acum aici, daaa……dacă şi dintr‑aista o ieşi om gospodar, să mă pupaţi voi pe mine…. undeva.
L‑a salvat Jan, care începu să cânte o tropăţică şi toată lumea începu să bată din palme, trecându‑se la următorii nuntaşi. Oboseala îşi spuse cuvântul. Nimeni nu mai respecta obiceiurile ştiute, dându‑se peste cap până şi desgătitul miresei, şi altele. În fine lumea a început să se mişte către ieşire. Practic, nunta se terminase, rămânând doar cei care voiau să mai bea. Locuinţa mirilor era stabilită la capătul satului, într‑o casă a unui frate de‑a Saftei, plecat Dumnezeu ştie pe unde şi de care nu se mai ştia nimic.
Mirii au plecat la casa lor, iar toţi ceilalţi, la culcare. Numai mama Frosei, nu putea să doarmă, ştiind că ascunsese cu străşnicie un mare secret, despre fata ei. Nu, faptul că era gravidă. Asta se ştia. Ce nu se ştia, era faptul că Frosa făcea în timpul nopţii, pipi în pat, motiv pentru care fusese fugărită acasă în primele două căsnicii.
A căutat‑o pe la medici, a cheltuit cu medicamente, dar nici un tratament nu şi‑a făcut efectul. Acum, sărmana mamă statea cu frica în sân, să nu o alunge şi băiatul Saftei şi fiind în sat, să se facă de tot râsul lumii. Dar, trecu o zi, trecură trei, trecură cinci, şi fata nu venea acasă.
– Doamne, bărbate, nu‑i a bună. Să nu‑i fi făcut căpătul bietei fete. Hai la ei, să vedem ce e.
Se duseră tremurând şi rugându‑se la Dumnezeu s‑o mai găsească în viaţă. Îi găsiră în grădină trebăluind de zor şi râzând fericiţi. Frosa, sări bucuroasă în braţele mamei, care nemaiputându‑se abţine, izbucni în lacrimi.
– Ce‑i mamă, ce s‑a întâmplat?
– Mai întrebi? Cum te‑ai descurcat?
– Cu ce?
– Cuuu…pipi.
– Aaaa! Stai liniştită mamă. Eu fac pipi, dar el face…caca. În rest, suntem fericiţi.

Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*


Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.