Dan Norea(Constanţa)Proză umoristică*

M-am născut în 1949 și de atunci locuiesc în Constanța. Am lucrat toată viața ca inginer, specialist în programarea calculatoarelor. În prezent sunt pensionar. Am patru copii și trei nepoți.
De prin 2002 am intrat în viața literară. În prima fază am postat texte pe câteva site-uri literare – Agonia, Europeea, Bocancul literar, Romanian Kukai. Începand cu 2007-2008, am intrat în lumea reală. Am devenit membru în Uniunea Epigramiștilor din România și în câteva cenacluri literare. În decembrie 2008 am fondat Clubul Umoriștilor Constănțeni, al cărui președinte executiv sunt și astăzi.
M-am afirmat în mai multe genuri literare – proză scurtă, poezie, epigramă, haiku, reportaj – dar firul roșu care le străbate pe toate este umorul. Am participat în ultimii zece ani la câteva zeci de festivaluri și concursuri de umor și nu numai. Am diplome la mai toate genurile abordate. Am fost publicat în toate revistele de umor, dar și în multe reviste literare și de cultură. Am apărut în peste 60 de volume colective și antologii. Din acestea, 4-5 volume au fost coordonate de mine.
Volume personale publicate:
– 2011 – „Epi…gramatica” – volum de epigrame – prefață de George Corbu, președintele Uniunii Epigramiștilor
– 2013 – „Raiul” – proză scurtă umoristică – prefață de Cornel Udrea, considerat de mulți drept cel mai mare scriitor umorist în viață
– 2014 – „Ucenic la școala de senryu” – volum de senryu – prefață de Corneliu Traian Atanasiu, mentorul mișcării de haiku online din România
– 2014 – „Gondola de Constanța” – volum de proză epistolară umoristică, scris împreună cu scriitoarea Ina-Simona Cîrlan din Veneția – prefață de Cornel Udrea.
– 2015 – “Facerea lumii” – volum de poezii umoristice – prefață Rodica Elena Lupu.

Despre minciună

În ciuda unei convingeri pe care am avut-o până de curând, îndemnul “Să nu minţi” nu se află printre cele zece porunci. Singura poruncă unde se regăseşte ceva despre minciună este a noua “Să nu ridici mărturie mincinoasă împotriva aproapelui tău”, dar trebuie să recunoaşteţi, este un caz cu totul particular. Conform decalogului, toate celelalte tipuri de minciună nu constituie un păcat.
Debusolat la aflarea acestei veşti și, pe de altă parte, convins că toată viața am spus adevărul, am început să meditez. Şi am ajuns la următoarea concluzie. În mod inconştient, aplicam silogismul “Minciuna este un păcat, păcatul este ceva rău, deci minciuna este ceva rău”. Cum cele mai multe din afirmaţiile mele (chiar dacă neadevărate) erau benigne, în mod eronat le-am scos din categoria minciunilor. Abia astăzi, constatând că silogismul are la bază o falsă ipoteză (minciuna este un păcat), mi-am reconsiderat comportarea şi am ajuns la un adevăr cutremurător – toată viaţa mea am minţit în draci (Doamne, iartă-mă !).
Conform unui bun obicei (bun îl consider eu, dar în cele mai multe cazuri, pe prieteni obiceiul ăsta îi scoate din sărite), am început să analizez, să clasific, să categorisesc.
Am început analiza cu definiţia minciunii. Aparent, este opusul adevărului, deci un neadevăr. Ei bine – nu, DEX-ul pune punctul pe i. Minciuna este o denaturare intenţionată a adevărului. O primă concluzie – un neadevăr neintenţionat nu este o minciună. Un daltonist nu minte când spune că roşul este verde.
După care, clasificând, am reuşit să evidenţiez o mulţime de categorii de minciuni.

Mărturia mincinoasă împotriva aproapelui – cea din porunca a noua. Este în mod evident un păcat, pentru că are drept efect un prejudiciu adus acelui aproape. Evit cu bună ştiinţă o speculaţie – mărturia mincinoasă împotriva cuiva mai depărtat nu este un păcat. Ba este ! Inadvertenţa provine probabil din faptul că pe vremea scrierii decalogului, împotriva celorlalte triburi (în mod cert duşmane) puteai lejer să depui mărturie mincinoasă. Dar astăzi, datorită globalizării, formăm cu toţii un singur mare trib.
Aş menţiona că în prezent, mărturia mincinoasă este nu numai imorală, dar şi ilegală. Fie că a fost depusă la tribunal, sub jurământ, fie în presă, sub formă de calomnie, mărturia mincinoasă este pedepsită de lege. Sau cel puţin asta ne dorim cu toţii de la lege.

Bârfa – este aparent tot o calomnie. Dar, după mine, nu este un păcat. Are loc între patru ochi, iar scopul ei principal nu este să-i creezi cuiva un prejudiciu, ci să te simţi bine prin comparaţie, să-ţi diminuezi propriile defecte.
– Poetul X o fi având un strop de talent, dar fără o mulţime de relaţii nu reuşea el să publice atâtea cărţi. Şi am auzit că e un beţiiv !
– O vezi pe aia, e o târfă notorie !
Asta pentru că ştii din surse sigure că subiectul, o domnişoară mai trecută, are la activ zeci de amanţi, spre deosebire de tine, care nu ţi-ai înşelat soţul decât de patru ori. Două doamne rubiconde vor bârfi totdeauna pe vecina lor mai uscăţivă. Şi invers, evident. Bârfa invidioasă e încruntată şi plină de ranchiună. Dar adevărata bârfă e rareori indignată, de cele mai multe ori se face cu zâmbetul pe buze. Pentru că te simţi bine văzând pe cineva de la extrema cealaltă.

Exagerarea – este, conform definiţiei, tot o minciună, dar una cantitativă şi nu calitativă. În general scopul este lauda de sine. Exponenţii tipici sunt pescarii şi vînătorii. Aş generaliza – vânătorii de elogii, de osanale, de glorie.
Ţinând cont că e vorba de o minciună cantitativă, aici aş încadra exagerările aparent involuntare. Atenţie, de fapt sunt intenţionate, cu scopul de a minimiza.
– În cinci minute ajung şi eu ! deşi te afli în celălalt colţ al oraşului.
– Mergi câţiva metri până acolo ! asta numai dacă cei 800 metri pot fi consideraţi câţiva.
– Te rezolv cât ai zice peşte !
– Vin într-o secundă !
Problema este că dacă eşti corect şi chiar ajungi în cinci minute, te pomeneşti că nu găseşti pe nimeni, toată lumea se aşteaptă la cel puţin jumătate de oră.

Minciuna prin omisiune. Heei, veţi zice, asta nu e o minciună, cum să fie tăcerea o minciună ? Şi la urma urmei, n-o să spun toate adevărurile posibile, de dimineaţă până seara, tuturor cunoscuţilor, numai ca să nu fiu acuzat de minciună prin omisiune. Ei bine, nu e chiar aşa. Sunt situaţii în care există un contract, explicit sau implicit, prin care te obligi să comunici unui partener anumite evenimente.
– Şefu’, ştiţi, deşi a trecut termenul, n-am terminat încă raportul cerut.
– Draga mea, am luat o primă de terminare a proiectului.
– Dragul meu, ştiu că tu nu bagi de seamă, tocmai mi-am cumpărat o rochie un pic mai scumpă.
În toate aceste cazuri, tăcerea e un neadevăr intenţionat. Deci o minciună. A nu spune că ai luat o primă este echivalent cu a spune că nu ai luat nicio primă.

Minciuna pioasă – cazul tipic e să minţi un bolnav de cancer că are o infecţie care se va vindeca în câteva luni. În particular nu sunt de acord, consider că îi aduci bolnavului un prejudiciu, nu îi laşi timp să se pregătească de ultimul drum. Dar există alte cazuri în care efectiv îl scuteşti pe cel în cauză de o suferinţă sau de o cheltuială. Îmi aduc aminte că în timpul facultăţii, datorită restanţelor din iarnă, îmi pierdeam sistematic bursa în semestrul II. Pe lângă supărarea produsă părinţilor, mai intervenea şi aspectul material. Dacă aş fi spus acasă, ar fi trebuit să-mi mărească alocaţia lunară, ori eu consideram că eu sunt vinovat, deci eu trebuie să suport consecinţele. Şi minţeam cu neruşinare că mi-am luat toate examenele. Aşa am învăţat să mă descurc cu bani puţini.
Unii ar putea încadra la minciuni pioase aşa ceva:
– Cum o să-i spun soţiei că am înşelat-o, ar suferi atât de mult !
Ăsta e un fals mod de a pune problema, păcatul (dacă e) s-a produs în prima fază, ascunderea lui e un adaos neesenţial.

Minciuna comodă. Sunt situaţii în care adevărul e atât de complicat, încât e mult mai simplu să îl înlocuieşti cu o minciună.
– De unde vii ?
Eşti grăbit şi nu poţi să răspunzi:
– De la spital.
…pentru că ar urma întrebarea îngrijorată:
– Ai păţit ceva ?
…şi ar trebui să detaliezi ca o mitralieră:
– Nu – dar acum trei luni am făcut nişte analize – nu erau tocmai în regulă – medicul mi-a zis să le repet – după trei luni să merg iarăşi la el – le-am făcut – am fost astăzi cu ele – mi-a zis că sunt aproape bine dar îmi recomandă să mă las de fumat – chestie pe care n-am de gând s-o fac – să se lase el.
Aşa că îi răspund în viteză:
– De la serviciu.

Minciuna ruşinoasă. Ruşinoasă în sensul că minţi de ruşine. Să zicem că ai luat o boală ruşinoasă (nu degeaba i se spune aşa, se soldează cu minciuni ruşinoase).
– De ce mergi crăcănat ?
– Am o rosătură de la pantaloni.
Atenţie, “Am luat nota 8” în loc de “Am luat nota 4” nu e o minciună ruşinoasă, acolo ruşinea e neesenţială, motivul este dorinţa de a scăpa de pedeapsă.

Minciuna acceptată de comun acord. Apare în cazul în care destinatarul este conştient că afirmaţia este un neadevăr intenţionat şi acceptă acest lucru, iar mincinosul ştie că destinatarul nu crede o boabă.
Dimineaţa, după o noapte de dragoste:
– Mă vei iubi toată viaţa ?
– Toată viaţa, iubito !
La plecarea în tabără:
– Să fii cuminte !
– Sigur că da, mamă !
După o amendă de încălcare a vitezei:
– Sper că e ultima oară
– Absolut.
Să vedeţi ce am păţit acum câteva luni. Mă sună un fost coleg de clasă pe care nu-l mai văzusem de ani de zile.
– Dane, am un necaz, mi-a murit soacra şi n-am un ban. Împrumută-mă şi ţi-i dau înapoi peste o lună.
Cunoscându-l, mi-era clar că n-o să-mi restituie niciodată împrumutul, dar cu 25 ani în urmă, pe când el era ditamai gestionarul la un depozit de mobilă iar eu un amărât de inginer, mă ajutase să-mi cumpăr o canapea şi nişte fotolii. Aşa că i-am explicat unde stau ca să vină să-i dau banii. Când a apărut mi-am dat seama că suferise cumplit la moartea soacrei, era beat mort. Dar apucasem să-i promit şi i-am dat banii.
Eu ştiam că promisiunea lui de a-mi restitui banii e o minciună de comun acord, dar el nu ştia că eu ştiu. Aşa că peste o săptămână a mai încercat odată.
– Dane, sunt la restaurant, îi fac pomană soacrei, pot să vin să mai îmi dai nişte bani?
Că era la restaurant se simţea în voce, ba aş putea spune că duhnea prin telefon.
– Măi, tu mă crezi tâmpit ?
Evident nu putea să-mi spună ce gândeşte (“Da”), aşa că a insistat:
– Hai măi, că ţi-i dau odată cu ceilalţi.
– Exact de asta mi-e teamă.
…şi i-am închis telefonul. De atunci nu m-a mai căutat.

Minciuna interesată este, cred eu, cea mai des întâlnită. Minţi cu un scop, de cele mai multe ori unul meschin.
Îţi ascunzi verigheta şi afirmi cu nonşalanţă:
– N-am fost niciodată însurat.
La angajare, viitorul salariat:
– Sunt exact omul de care aveţi nevoie pentru post – competent, conştiincios, sociabil.
La angajare, directorul:
– La noi te poţi afirma, noi apreciem personalitatea şi iniţiativa.
La prezentarea unei oferte:
– Fără falsă modestie, suntem cei mai buni de pe piaţă.
Dacă am ajuns la capitolul ăsta, exemplul tipic de minciună interesată este reclama. Am impresia că reclama de tipul “Sunt cel mai bun detergent de pe piaţă” a fost interzisă, aşa că acum absolut toate sună aşa “Sunt de n ori mai bun decât un detergent obişnuit”. Am auzit-o de atâtea ori, încât i-am pus în vedere nevestei:
– Dacă te prind că iei un detergent obişnuit, e vai de tine !

Recapitulând, aţi putut constata că trăim într-o lume plină de minciuni. Singura grijă este ca minciuna să nu devină păcat. Criteriul e simplu – prejudiciul adus aproapelui. Aşa încât, dacă vreţi adevărul, ţineţi aproape !

Despre Geneză

Dacă studiem diversele religii… Paranteză: unele din ele poartă actualmente numele de mitologii – egipteană, mesopotamică, persană, incașă, mayașă, greacă, nordică – iar altele își păstrează atributul de religie – iudaică, budistă, creștină, islamică. Nu înțeleg cine a făcut diferențierea și după ce criterii. De fapt înțeleg, dar ideea mă revoltă, după mine e o discriminare. De ce am voie să cred în Buddha, Allah sau Dumnezeu și nu într-o întreagă colecție de zei, în frunte cu Amun-Ra, Marduk, Jupiter sau Odin? Un Pantheon cu o mulțime de zei (să-i zicem Congres sau Parlament) mi se pare o soluție ceva mai democratică decât alternativa monoteistă. Dictatura e molipsitoare, de atunci încoace, o mulțime de persoane au încercat să-l imite pe Dumnezeu, crezându-se El.

Revin. Dacă studiem diversele religii sau mitologii, constatăm că Geneza, sau Creația, sau Facerea, au un element comun: există inițial un (Dumne)zeu creator, uneori numit Demiurg și mai există Haosul. Mai exact, fraza utilizată în cele mai multe cazuri este “La început a fost Haosul”. Mă întreb dacă poți folosi verbul “a fi” referitor la nimic, gol, absența oricărui ceva. Expresia “a fost haosul” mi se pare un oximoron. Paranteză. Singurii care au evitat în mod elegant acest oximoron, unificând cele două concepte inițiale, au fost grecii. La ei, zeul creator se numea chiar Chaos.
Revin. Folosind diverse metode, Demiurgul a creat lumea. Unele metode sunt chiar interesante. În mitologia șintoistă, la fel ca în cea egipteană, Demiurgul creează doi zei de sex opus, pe care i-a îndemnat să facă sex. Remarcăm înclinațiile de pețitoare ale zeului inițial. Remarcăm și prima manifestare a liberului arbitru – cei doi aveau dreptul să-și aleagă partenerul. Vom reveni în alt text la liberul arbitru, merită o tratare mai amănunțită. Mai remarcăm, în treacăt, incestul – prezent în mai toate religiile – care a avut în prima fază numai efecte pozitive. Au rezultat alți zei, fiecare având drept sarcină inițială crearea unei părți din lume. Aici subliniem noțiunea de lucru în colectiv, de cooperare, zeul primordial fiind organizatorul primului team-building.
În cele mai multe mitologii apar zei buni și zei răi, cu alte cuvinte binele și răul au apărut pe lume înaintea oamenilor, care în felul acesta sunt absolviți de orice vină.
Un lucru e cert – indiferent de metoda aleasă, Geneza a fost imperfectă. Altfel nu poate fi explicată prezența unor frânturi de Haos în cele mai multe domenii ale vieții de azi.

Dar nu pentru asemenea considerații marginale am început să scriu despre Geneză. Încerc în continuare să tratez problema din punct de vedere al unui informatician. În acest scop, voi analiza întrebările esențiale ale omenirii.

Geneza universului nostru, sau presupunând existența universurilor paralele (eventual succesive în timp), geneza primului univers.
Răspunsuri posibile:
– bing- bang;
– creație divină.

Geneza vieții pe pământ.
Răspunsuri posibile:
– accident datorat unor schimbări de climă, radiații…
– creație divină.

Apariția lui homo sapiens.
Răspunsuri posibile:
– teoria lui Darwin, care suferă datorită verigii lipsă (missing link);
– intervenție extraterestră, care nu face decât să amâne răspunsul (dar ei cum au apărut ?);
– mutație genetică, urmare a unor schimbări bruște de climă, radiații…
– creație divină.

Dacă observați, totul se reduce la două variante:
– accident, proces neprogramat;
– creație divină, proces programat.
De fapt, singura întrebare importantă este asta: existăm din greșeală sau nu ? Daca nu, cine este „di-vină” ?

Variantele de mai sus nu pot fi combinate adică, în mod evident, nu poți pune în seama lui Dumnezeu crearea universului și în seama lui Darwin apariția lui homo sapiens. În aceste condiții, ca programator, refuz să cred într-o serie de accidente, de coincidențe, într-o succesiune de întâmplări neprogramate. Concluzia e una singură – nu-mi rămâne decât să cred în Dumnezeu.

Despre gelozie

Discutam odată cu soră-mea… De fapt e vorba de o soră vitregă, fata soţiei lui taică-meu. Când voiam să şocăm pe cineva ne prezentam: soră şi frate, între noi sunt patru luni diferenţă.
Discutam odată cu soră-mea… Ea susţinea că gelozia feminină e mai legată de suflet, iar cea masculină de trup.
– Dacă prietenul meu s-ar culca cu o fufă, nu m-ar durea prea tare. Aş face mutre, evident, dar l-aş ierta repede. În schimb dacă s-ar îndrăgosti de alta, aş suferi cumplit, chiar dacă nu s-ar culca cu ea. Pe când la bărbaţi e invers. Sunt convinsă că dacă i-ai spune unui bărbat că soţia lui e îndrăgostită de un altul, primul lucru care ar conta ar fi “S-a culcat cu el ?” La răspunsul negativ ar răsufla uşurat şi ar gândi, nepăsător “Las’ că-i trece”.
Astăzi, la 40 de ani de la discuţie, înclin să-i dau dreptate. Dar cum n-am fost niciodată femeie, voi trata în continuare tema privită numai prin prisma unui bărbat.

Am auzit de multe ori părerea “Gelozia nu reflectă atât dragostea, cât simţul proprietăţii”. Dar, ciudat, părerea asta n-am auzit-o decât din gura proprietăţii. E posibil să fie adevărată. Lăsând la o parte faptul că nimeni nu are drept de proprietate asupra altei persoane (cel mult drept de uzufruct parțial), eu am o părere uşor diferită – nu e vorba de simțul proprietății. Să luăm câteva exemple tipice.

1. Soţ şi soţie, căsătoriţi de câţiva ani. Dragoste inexistentă, relaţii sexuale sporadice, soţul vine beat acasă şi îşi bate nevasta destul de des. Pe de altă parte o înşeală de câte ori are ocazia şi nici nu se prea fereşte.
Sosit acasă pe neaşteptate, îşi surprinde soţia în plină activitate sexuală cu un vecin. Ce credeţi că face ?
a) Îşi cere scuze că a neglijat-o şi promite să fie mai atent
b) Îşi dă seama că a dus relaţia lor într-un punct imposibil, îi lasă casa şi pleacă în lume
c) Îşi snopeşte nevasta în bătaie şi cu un cuţit încearcă să-i ia gâtul vecinului.
Evident, răspunsul e “c”. De ce ?
Nu din cauza unei suferinţe cumplite din dragoste.
Nu din cauză că soţia lui a avut în braţele altuia orgasmul pe care el nu i l-a mai oferit demult.
Ci din cauza onoarei. Pe bărbat îl oripilează gândul că e încornorat şi mai ales că vor afla toţi cunoscuţii. Cuvântul ăsta “coarne” are mai multe victime pe conştiinţă decât multe altele care par mai periculoase.

2. O femeie măritată are un amant. Se întâlnesc periodic, se simt bine împreună. La un moment dat îl înşeală, mă rog, tehnic vorbind îşi înşeală soţul, dar să presupunem că acesta nu află nimic. În schimb amantul află şi explodează de furie. Îmi puteţi spune cum de suportă foarte bine ca amanta lui să se culce regulat cu soţul, dar îl deranjează să afle că a făcut-o cu un alt bărbat ? Evident, simţea cum îi înmuguresc pe frunte mici corniţe.

3. Un bancher singur, în vârstă, a început o relaţie cu o tânără săracă, frumuşică şi curăţică. I-a închiriat un apartament, o întreţinea. Într-o zi a venit la ea inopinat şi a găsit-o în pat cu un tânăr. Zbucium, gelozie. “I-am dat totul şi ea ma înşeală… îmi pune coarne…”
Până i-a dat Dumnezeu gândul cel bun. I-a căsătorit pe cei doi tineri. Toate relaţiile au rămas aceleaşi. Cei doi trăiau întreţinuţi de bancher. Acesta venea din când în când pe la amantă, timp în care soţul pleca de acasă. Acum era fericit. El era amantul, tânărul era cel încornorat. Şi totul cu o bucăţică de hârtie, care a mutat coarnele de pe o frunte pe alta.
Menţionez că exemplul ultim e luat dintr-o schiţă de Maupassant citită în tinereţe. Mi-a plăcut foarte mult, dar nu m-a prea ajutat în momentele mele de gelozie. Fiindcă, evident, am trecut şi eu prin aşa ceva în tinereţe, altfel de unde aş fi ştiut atâtea ?

4. Soţul vine acasă şi îşi găseşte soţia în braţele alte femei. Nu e atât furios cât nedumerit. “Ce are tipa asta şi n-am eu ? Înţelegeam dacă o făcea cu un bărbat !”. Înţelegea pe naiba, dacă o găsea cu un bărbat explozia era gata. Nu-i trece prin minte ideea că soţia lui s-ar putea s-o iubească pe amantă. Singura idee care îi vine în minte este să facă sex cu amândouă. În schimb ar refuza cu indignare să facă sex în trei cu un alt bărbat. O femeie nu pune coarne.

E cunoscut faptul că din cele mai vechi timpuri femeia şi bărbatul sunt trataţi diferit de către morală şi societate. Pedepsele pentru infidelitate conjugală erau moartea pentru femei (prin lapidare în vremurile biblice, prin tăierea capului pe vremea lui Henric al VIII-lea) şi un zâmbet condescendent pentru bărbaţi. Care să fie motivele ?
Motivul principal pare să fie patriarhatul. Bărbatul era domnul şi stăpânul, femeia era, mai ales în vechime, slugă. Bărbatul conducea, el făcea legea. Bărbatul ştia carte, el scria textele sfinte (asta e o idee preluată de la o femeie, îi mulţumesc pe această cale).
“Să nu preacurveşti” e o normă morală adresată bărbatului, iar pedeapsa pentru o viaţă întreagă de preacurvie (iadul) era amânată cu zeci de ani. Pedeapsa femeilor –omorârea cu pietre- sosea pe loc, ele nu aveau dreptul să preacurvească de două ori la rând.
Alt motiv (sau poate motivul principal al patriarhatului) este că bărbatul are o putere fizică net superioară. O femeie care îşi prinde bărbatul cu alta în pat rareori sare la bătaie, ştie că riscă să capete tot ea un ochi umflat. În schimb îşi ia de păr rivala, acolo are mai multe şanse.
Pe de altă parte, dragi femei, v-aţi gândit vreodată că v-o faceţi cu mâna voastră ? Bărbaţii sunt solidari, femeile nu. Dacă o femeie trece pe rând prin mai multe paturi, primele care o bârfesc sunt celelalte femei. “Curva dracului”. Culmea este că cel mai mult o bârfesc cele care au trecut prin aceleaşi paturi.
Dar motivul principal, după părerea mea, este maternitatea. O femeie care îşi înşeală soţul riscă să producă bastarzi, să strice linia de sânge bărbătească. Dacă ceva îl poate scoate din minţi pe un bărbat mai mult decât coarnele este ideea că plozii din curtea lui nu îi duc mai departe sângele. Şi implicit, marile lui calităţi.

Să vedem dacă există situaţii în care gelozia are alte motivații decît coarnele și linia de sânge. Da, de exemplu hipersensibilitatea şi o imaginaţie bogată. Un tânăr îşi vede iubita cum cochetează cu alţii şi ajuns singur acasă, începe să şi-o imagineze în diverse situaţii, de la o plimbare de mână cu rivalul, până la diverse poziţii, în funcţie de competenţa lui în materie. Aici motivul este lipsa de încredere. Un tânăr sensibil n-o să încerce niciodată să-şi pedepsească fizic iubita. În schimb e posibil să-i treacă prin minte suicidul. Imaginaţia lui bogată începe să brodeze. “Abia după moartea mea îşi va da ea seama ce a pierdut. Va plânge la nesfârşit şi se va topi de tristeţe. Poate va intra chiar la mănăstire.” Pedeapsa sună atât de tentant încât unii o şi duc la îndeplinire. Sinuciderea, vreau să zic, nu pedeapsa. Pentru că în cazul cel mai bun va fi uitat în câteva luni. În cazul celălalt iubita se va consola în aceeaşi seară în braţele unui norocos, pe cămașa căruia va lăsa câteva urme de lacrimi și de muci.

Una dintre cauzele geloziei este o căsătorie pripită. Cei doi nu se cunosc suficient și, după câteva luni, își dau seama că au făcut o geșeală. Unii îi spun nepotrivire de caracter. Cei doi continuă din diverse motive, dar sunt plini de suspiciune și fiecare gest al celuilalt îi toarnă picături de venin: “Mă înșeală”.
Asemenea situații pot fi evitate printr-o perioadă prealabilă de trai în comun numită, uzual, concubinaj. Tinerii de azi, mai înțelepți decât cei de ieri (adică noi), apelează des la așa ceva. Și nu consideră în asta nimic rușinos. Am fost de curând la nunta unei nepoate. Invitația începea așa: „Noi, Marian și Ioana, ne-am hotărât să punem capăt concubinajului nostru și, din data de…, să aparținem unul celuilalt și în fața Domnului.” În particular, cum e o nepoată de sânge foarte apropiată, mi se pare cea mai bună dovadă că atât umorul, cât și sinceritatea sunt ereditare.

Se spune că o dragoste adevărată se bazează pe încredere şi în cazul acesta gelozia lipseşte cu desăvârşire. Eu cred, şi nu e numai părerea mea, că e vorba mai degrabă de autoeducaţie. Trebuie să înveţi să îţi reprimi orice pornire de gelozie, orice suspiciune, orice zvâcnire a imaginaţiei. Altfel, în cazul anumitor meserii practicate de bărbaţii care pleacă de acasă cu lunile, înnebuneşti. Este cazul marinarilor –în Constanţa sunt numiţi mai nobil vaporeni- care au o vorbă străveche “Când sosesc de pe vapor primul lucru este să dau un telefon acasă. Căsnicia mea valorează mai mult de 25 bani”.

Despre destin și liberul arbitru

Prin 2002 au avut loc două evenimente importante în viața mea: am împlinit 30 ani de la terminarea facultății și am început să folosesc intensiv internetul. Deși nu pare, evenimentele sunt strâns legate între ele. Unul dintre colegi a creat un site, un grup de discuții al promoției. E vorba de Laurențiu Orășanu, plin de inițiativă, bun informatician și care, printre altele, a avut rol de locomotivă în lansarea mea pe o traiectorie literară. Pe acest site, cu mare plăcere, am început să-mi redescopăr o parte din colegii de facultate. S-au iscat uneori dezbateri pasionante și deosebit de interesante.

La un moment dat, am emis teoria „Ce e scris în gene ne e pus”. Imediat au sărit câțiva colegi: “Asta înseamnă că nu crezi în liberul arbitru, ci într-un destin implacabil”. Fiind moderatorul grupului, mi-am îndemnat colegii să răspundă serios la întrebarea “Există sau nu liberul arbitru?”
Două răspunsuri mi s-au părut mai interesante. În rezumat, ele spun:
Gena: ”Liberul arbitru nu există. Suntem programaţi de creator să analizăm contextul şi să răspundem într-un mod unic. Dacă se reface contextul (imposibil în practică), răspundem exact în același mod.”
Mitică: “Liberul arbitru există şi este procesul cel mai prioritar la un moment dat T.”

Deşi par complet diferite, părerea mea este că cele două teorii spun exact acelaşi lucru sub altă formă. Mitică face o analogie între om şi un calculator cu multitasking. Dar compararea priorităţilor nu este altceva decat analiza contextului de care vorbea Gena, iar alegerea procesului cel mai prioritar este un mecanism atât de exact încât nu mi se pare deloc liber arbitru.
Ce susțin eu: Gena (ce nume predestinat!) are dreptate – liberul arbitru nu există. Iar programele care dirijează viața unui om sunt înmagazinate în gene. N-aş merge până acolo încât să susţin că există un programator (Creatorul) care să le aleagă pentru fiecare om în parte. Probabil că ele se obţin în mod aleator în momentul apariției unei noi vieți, dar cert este că ele există încă din faza embrionară şi hotăresc în mod irevocabil destinul persoanei respective. Rolul Creatorului a fost cel iniţial, de a crea mecanismul.

Au apărut imediat replici: dacă destinul e totul, care e rolul educaţiei, al mediului, al anturajului ? Păi educaţia şi mediul sunt cele care creează contextul. Cu altă educaţie şi alt mediu, ar fi alt context şi răspunsul ar fi altul. Programul este acelaşi, doar că este plin de If-uri. Cât despre anturaj, cred că omul este cel care îl alege sau chiar îl creează. Părerea asta o am de mult şi nu e legată strict de temă. Am auzit de multe ori o expresie cu care nu sunt de acord: „Era băiat bun, dar l-a stricat anturajul”. Cred că fiecare îşi alege sau (daca e tipul de lider) îşi creează anturajul pe care îl consideră cel mai potrivit, conform programării sale. De aici şi proverbele „Cu cine te asemeni, te aduni”, „Cum e turcul şi pistolul”…

Apropo’ de programe. Cu ocazia asta reamintesc teoria unui alt coleg, Chris: omul e dotat cu rutine care să şteargă amintirile evenimentelor neplăcute. Foarte interesantă observaţia lui: cei ranchiunoşi sunt aşa pentru că le lipsesc rutinele respective.

Ce ar mai fi de spus este că intuisem asta (paralelismul între om şi calculator) încă de la vârsta de 20 de ani. În poezia „Facerea lumii” scrisă în 1973, ultima strofă sună aşa:

Iar în final,
crezând că e original
s-a imitat pe sine însuşi
(farsorul !)
şi a creat… calculatorul.

Dan D. susține că teoria respectivă este demobilizatoare. Așa e, de aceea nici nu va fi enunţată oficial de cineva. Unii s-ar simţi jigniţi de comparaţia cu niste roboţei umblători, cu un program prestabilit, care le anulează, aparent, toate meritele. Alţii ar avea o justificare bună pentru toate fărădelegile din lume: „Nu sunt eu de vină, aşa am fost programat.” Despre consecinţe se poate vorbi zile în şir.

Aplicaţia imediată enunțată de Dan D. („unii colegi din grup sunt programaţi să-şi spună opiniile, alţii nu”) îmi amintește un text întâlnit pe internet:
„Unii oameni sunt făcuţi să facă treaba.
Alţii îi observă atent pe primii cum fac treaba.
A treia categorie nu ştie niciodată despre ce-i vorba şi întreabă mereu: Care-i treaba ?”
Excelentă clasificare !

Apropo’ de alegeri. În viaţă, în majoritatea cazurilor, nu alegem binele ci răul cel mai mic. Este o urmare firească a faptului că idealul nu există.
E vorba de drumul în viaţă, şcoală, carieră ? Eliminăm răul cel mare după criteriile noastre, mai exact eliminăm toate variantele incompatibile sau nesuferite şi… alegem. Nu vrem să ajungem la țară? Eliminăm agronomia. Nu suportăm sângele? Eliminăm medicina. Încet- încet, ajungi să-ți alegi… destinul.
E vorba de alegerea nevestei ? Eliminăm (eventual după teste amănunţite, cât se poate de plăcute) toate femeile care nu satisfac criteriile: aspect atrăgător, elegantă, cultă, gospodină, econoamă… Şi alegem. Pe cea cu sânii cei mai mari.
E vorba de alegerea președintelui? Ei bine, până în ’90 credeam că în democrațiile adevărate se numesc alegeri, pentru că acolo ne exercităm liberul arbitru. După care mi-am dat seama că, mai mult decât în alte ocazii, la urne mergem să alegem răul cel mai mic.

În discuție, cineva amintea de Biblie, de lege și de morală. Păi însuşi Dumnezeu ne-a dat prima dovadă de „liber arbitru” al omului. I-a prezentat-o pe Eva lui Adam şi i-a spus:
– Alege-ţi o soţie !
Adam s-a uitat în jur şi a analizat contextul: erau în grădina Edenului pomi, animale şi Eva. Bineînţeles, a ales ceea ce credea el că e răul cel mai mic.

Apropo’ de ilegal si imoral. Cu siguranţă aţi auzit de una din legile lui Murphy:
„Toate lucrurile bune sunt ilegale, imorale sau îngraşă”. Dupa vârsta de 50 ani m-am hotărât să nu mă mai abţin atât de la lucrurile bune, că doar o viaţă are omul. Fiind eu om cu frică de lege şi de Dumnezeu, AM ALES să mă îngraş. În doi ani am pus pe mine vreo 15 kilograme.

Peste câțiva ani de la discuțiile de mai sus am citit “Cele 4 legi ale spiritualității indiene”, pe care le rezum aici.
– prima lege: “Persoanele pe care le întâlnești sunt persoanele potrivite”.
– a doua lege: “Ceea ce ni se întâmplă este singurul lucru care ni se putea întâmpla”.
– a treia lege: “Orice moment în care se începe este momentul corect”.
– a patra lege: “Cand ceva se termină, se termină”.

Ei bine, mi se pare că, fără a beneficia de învățăturile orientale, am ajuns la exact aceeași concluzie. “Niciun fulg de zăpadă nu cade niciodată în locul greșit”.

Despre cultul dezastrelor

Am început să pun pe hârtie aceste gânduri acum două săptămâni, dar le-am lăsat “în sertar” pentru o cizelare ulterioară. Astăzi am citit un articol scris de Andrei Pleșu “România în chiloți”, pe aceeași temă. “Hopa, mi-am zis, încă o dovadă că marile spirite se întâlnesc.” După care m-am gândit că n-ar pica bine o eventuală acuzație că m-am inspirat de acolo. Așa că mă grăbesc să îmi fac și eu publice gândurile, așa necizelate cum sunt ele în acest moment.

De peste douăzeci de ani, de când ne-am alăturat lumii occidentale, emisiunile de știri colcăie de crime, violuri, accidente, dezastre de tot felul. După câteva emisiuni de știri, un extraterestru ar ajunge instantaneu la concluzia că în cincizeci de ani Terra va deveni disponibilă pentru că, premeditat sau accidental, pământenii se vor extermina unii pe alții. Audiența debordantă a dezastrelor ridică o singură întrebare: majoritatea populației e formată din masochiști sau din sadici?
La talk show-uri, subiectele preferate sunt dezastrele personale: divorțurile, adulterele, certurile și acuzațiile celor care s-au autointitulat “lumea bună”, totul într-un limbaj criminal. Criminal pentru că omoară limba română. Media depind atât de mult de asemenea știri, încât atunci când nu apar de la sine, le provoacă. Cât de familiară vi se pare fraza “Ați auzit ce a spus X despre dumneavoastră? Ce părere aveți?”. Nu mai e mult și vor apărea emisiuni intitulate “Live news” în care mercenari plătiți de televiziuni vor comite în direct crime, violuri și accidente auto. Mă gândesc chiar să scriu un roman în care criminalul în serie, căutat timp de trei sute de pagini, este un redactor celebru pentru promptitudinea cu care sosea la locul crimei.
La prima vedere, găsești motivația pe filiera audiență- reclame- bani. Dar mergând pe firul istoriei, tragi concluzia că tendința este mult mai veche. Prezint câteva cazuri în paralel.

În câteva orașe italiene, Florența, Sienna și Pisa, catedralele sunt compuse din trei clădiri grupate, dar distincte: domul (pentru slujbe), baptisteriul (pentru botezuri) și campanilla (clopotnița). Cel mai cunoscut triptic ar trebui să fie cel din Florența, unde cupola domului a fost proiectată de Brunelleschi, campanilla de Giotto, iar porțile baptisteriului au fost turnate în aur și poartă semnătura lui Ghiberti. Totuși, celebritatea universală a revenit altui oraș și se datorează unei greșeli de construcție – e vorba de campanilla catedralei din Pisa, cunoscută drept Turnul din Pisa.
Un contraexemplu poți vedea în Egipt, pe drumul dintre Sakkara, unde se găsește piramida în trepte și Giza, locul piramidelor cunoscute în toată lumea. Acolo, ghidul îți arată în treacăt o piramidă strâmbă. Arhitectul a greșit calculele și și-a dat seama abia pe la jumătate, astfel încât arată ca o piramidă așezată peste un trunchi de piramidă, cu înclinții inegale. Ulterior am căutat informații despre piramida strâmbă. N-am găsit, google nu e în stare să-ți spună ceva despre ea. Concluzia? În Egiptul antic erau importante măreția spiritului uman, perfecțiunea, pe când în lumea occidentală modernă ajung să fie popularizate incompetența și strâmbătatea.

Cu siguranță ați auzit de templul zeiței Artemis din Efes, cunoscut drept Templul Dianei, una din cele șapte minuni ale lumii antice, mai apreciat în epocă decât piramida lui Keops sau colosul din Rhodos. Superbul templu a fost incendiat de un cetățean care dorea cu tot dinadinsul să intre în istorie. Ei bine, la judecată, una dintre pedepsele aplicate a fost ca numele să îi fie șters din toate scrierile, astfel încât nimeni să nu mai recurgă pe vitor la asemenea mijloace de autoreclamă. Din păcate, s-a găsit un ziarist, precursor al celor din epoca modernă, care l-a consemnat într-un reportaj. Aș putea să vă spun numele incendiatorului dar, în spiritul acelei sentințe înțelepte, nu o voi face.
Omul și-a greșit epoca. Astăzi, un incendiator al Palatului Parlamentului ar fi fost popularizat săptămâni în șir pe toate canalele de media fără excepție, cei mai celebri avocați s-ar oferi să îl apere la proces, iar un partid important l-ar propune parlamentar, pentru a fura electoratul unui violator în serie de la partidul advers. Și uite așa, omul nostru ar putea intra în clădirea incendiată prin ușa din față. Probabil ar face parte din comisia pentru pompieri.

Să vedem cum este văzută astăzi istoria Imperiului Roman. Care sunt cele mai cunoscute nume? Nero, piromanul numărul unu al omenirii. Caligula pentru că, în loc să îi numescă pe senatori gloabe, a procedat invers. Cezar, pentru că a fost ucis în Senat – o cameră periculoasă, motiv pentru care românii au hotărât prin referendum transformarea parlamentului în garsonieră. Îl putem adăuga pe Octavian Augustus pentru că, la fel ca predecesorul său Iulius Cezar, a dat numele unei luni. Celor doi ar trebui să li se ridice statui pe litoral, acolo unde iulie și august sunt singurele luni profitabile.
În contrapartidă, spuneți vă rog, câți dintre dumneavoastră ați auzit de “perioada celor cinci împărați buni” – Nerva, Traian, Hadrian, Antoninus Pius și Marcus Aurelius ?

Trecând la istoria noastră, constatăm același lucru. Despre Alexandru cel Bun, gospodar priceput, diplomat de excepție, în timpul căruia Moldova a cunoscut o lungă perioadă de pace și prosperitate, nu se știe mai nimic. În schimb am ajunși celebri în întreaga lume prin Dracula. Oare asta e caracteristica principală a românilor? Poți întocmi o lungă listă cu defectele specifice ale românilor, dar nu vampirismul.

Dacă ne amintim unde au fost făcute marile descoperiri ale medicinii, se pare că de fapt Europa era sediul popoarelor barbare, nu Asia, așa cum ne învățau la istorie. Egiptul, China, India, civilizațiile maya, inca și asztecă au ajuns, cu trei-patru mii de ani in urmă, să facă descoperiri științifice incredibile chiar și pentru ziua de azi. Civilizația europeană a explodat abia în ultima mie de ani, dar și atunci mai mult in artă și arhitectură decât în medicină. Ca o părere personala, cred că religia creștină a frânat progresele, pentru că în evul mediu exista credința că bolile sunt date de Dumnezeu si nu avem dreptul să ne opunem.

Revenind la cultul dezastrelor, îmi amintesc mai multe ocazii în care diverși profeți cultivați de media preziceau calamități majore. Una din ele – problema Y2K, cea care spunea că trecerea de la anul 1999 la 2000 nu a fost prevăzută în computere, bazele de date având rezervate doar două caractere pentru an. Fiind în domeniu, știam că e o falsă problemă, singurele programe cu acest risc erau cele vechi scrise în Cobol, statistic vorbind foarte puține în anul 2000.
Au urmat alte sfârșituri ale lumii, provocate de schimbarea de mileniu, de alinierea planetelor sau de calendarul mayaș. Apocalipsa a început să devină un subiect gras de presă. Îmi vine în minte gândul parșiv că adevărata apocalipsă este insăși evoluția presei, care poate atrage după sine sfârșitul lumii civilizate.

15.01.2013

Despre bogăție

Problema principală pe care şi-o pun cei mai mulţi este “Care e limita, de unde începe bogăţia ?” Mi se pare incomplet, sau chiar fals. Am întâlnit de-a lungul vieţii mai multe criterii de clasificare.

Cantitativ, dupa venituri
În Occident au fost definite praguri în valoare absolută, în dolari sau în euro. Aplicarea lor la noi este indiscutabil nerealistă. E drept că bogaţii noştri sunt comparabili cu bogaţii lor. Dar săracii noştri sunt incomparabili ! Cu alte cuvinte, limita sărăciei este sub orice limită.
Paranteză. Rândurile de față au fost scrise cu mulți ani în urmă. Între timp, în urma unei vizite în Egipt, mi-am dat seama că totul e relativ. Vezi pe malul Nilului case dărăpănate, neterminate, multe fără geamuri şi chiar fără acoperiş. Vezi oameni disperaţi, care trag de tine să-ţi vândă o bucată de pânză vopsită, un bibelou sau un papirus pictat, toate contrafăcute. Sunt ca un roi de muşte de care nu poţi scăpa până nu ajungi la vapor. Prin comparaţie, cerșetorii și bişniţarii noştri sunt plini de decenţă. În Cairo există kilometri pătraţi de blocuri în stil comunist, în formă de cutie de chibrituri, care lasă impresia permanentă că sunt în construcţie – netencuite, etajele superioare începute şi neterminate, fără geamuri. Dar dacă te uiţi mai atent vezi antene parabolice şi câte o rufă agăţată. Cartierele vechi de la periferie, de exemplu Giza, localitate separată, unită ulterior cu Cairo, arată înfiorător. Paragina şi igrasia sunt la ele acasă şi poate le-ai găsi o scuză, dacă n-ar fi munţii de gunoi. În Alexandria discrepanţa dintre lux şi mizerie e maximă. Vezi pe faleză câte un hotel de 7 stele, strălucitor şi la propriu şi la figurat şi, lipit de el, un bloc cu tencuiala cojită, cu igrasia ieşind prin toţi pereţii, cu geamuri sparte şi cu rufe atârnând la ferestre. Ei bine, nu știu dacă ce vă spun dovedește o lipsă totală de compasiune din partea mea, dar m-am întors din Egipt plin de optimism.

După raportul între cheltuieli şi venituri
Se zice: “Eşti om bogat când cheltui un leu mai puţin decât câştigi. Eşti sărac atunci când cheltui un leu mai mult decât câştigi”. Cu alte cuvinte, nu te întinde mai mult decât îţi e plapuma. Cred că zicala vrea să sugereze: economii sunt bogaţi, risipitorii sunt săraci. E o zicală veche, născută pentru a-i îndemna pe oameni să-și depună economiile la bănci. Astăzi, în plină societate de consum, e cam perimată, interesul este invers, sistemul te încurajează să cheltui cât mai mult, chiar mai mult decât câștigi. De aici și criza.
Revin la zicală. Dacă citești printre rânduri, sugerează să controlezi cheltuielile. Se presupune că ai un venit constant şi cheltuieli variabile. Ori eu cred că trebuie procedat invers. Când îţi cresc nevoile, încearcă să îți creşti veniturile.

După raportul între veniturile tale şi ale celor apropiaţi
Aici proverbul care se aplică este “În ţara orbilor, chiorul e împărat”. Dacă vecinul are termopan, trebuie neapărat să îţi pui şi tu. Se impune și un aer condiţionat, e atât de vizibil! Dacă vecinul are un Logan, tu trebuie să îţi cumperi cel puţin un Opel. Dacă reuşeşti, eşti (mai) bogat.
Mi se pare un punct de vedere limitat. Are la bază invidia şi naşte, în caz de reuşită fudulia mârlănească şi în caz de nereuşită, ranchiuna.

După raportul între dorinţe şi realizări
Lăsând visurile deoparte, fiecare om are nişte dorinţe minimale. Mă refer aici la realizări materiale, nu la cele familiale sau profesionale.
Părerea mea:
– Dacă dorinţele minimale se îndeplinesc şi pe lângă ele mai apar şi nişte realizări nescontate, şi dacă asta te mulţumeşte, eşti un om bogat.
– Dacă dorinţele minimale nu se îndeplinesc niciodată pentru că pe măsura atingerii lor îţi creşti standardele, eşti veşnic nemulţumit. Cu alte cuvinte, oricât ai avea, eşti sărac.
În mod evident, ambiţia, respectiv modestia individuală joacă un rol determinant în definirea setului de dorinţe minimale la un moment dat. Mai contează şi invidia, vezi exemplele cu vecinul. Şi, uneori esențial, mai contează şi nevasta, cu dorinţele ei, cu ambiţia ei, cu invidia ei…

După acest ultim criteriu, fac parte din prima categorie. Sunt un om bogat.
E adevărat că cei din ultima categorie împing societatea înainte. Ambiţioşii, invidioşii, nemulţumiţii. Săracii…

Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*


Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.