Dinu,Eleodor(( pseudonim: Dinu Dor) – poet, publicist*

DINU, Eleodor( pseudonim: Dinu Dor) – poet, publicist. Născut la 5 februarie 1950 în com. Crușețu, Gorj. Este fiul lui Ion și al Elenei (n. Grecu) – agricultori. După școala generală, urmează Liceul Melinești (1965-66), transferat apoi la Liceul Militar „Dimitrie Cantemir” din Breaza, jud. Prahova (1966-69). Absolvent al Institutului Militar de Rachete și Artilerie Antiaeriană – Brașov (1969-72) și al Facultății de ziaristică din București (1981-87). Locotenent și comandant de pluton (1972), ofițer în Garnizoana Craiova și Plenița (1972-1988). Redactor, prin cumul de funcție, la cotidianul craiovean „Cuvântul libertății” (1992-96) și la gazeta militară „La Datorie” (1980-1982). Realizatorul emisiunii „Viața oștirii” la Radio Oltenia – Craiova (1993-1996).
Debut cu poezie în „Cantemiristul” (nr. 3 / 1969) – revista Liceului Militar ”Dimitrie Cantemir” din Breaza.
Colaborări: Ramuri, Vatra, Viața militară, Portal-Măiastra, Săptămâna. Gazeta Gorjului, Înainte, Cuvântul libertății, Regatul cuvântului, Ferestre Ante Portas, Bucovina, Constelații diamantine.
Opera poetică: Linii întrerupte (Ed. Vlad & Vlad, Craiova, 1993); Fântâni în orizont (Ed. Reduta, Craiova, 1995), Ștreangul fericirii (Ed. MJM, Craiova, 2008), La margine de poeți(Ed. MJM, 2010), Zări epileptice (Ed. Ramuri, 2012), Colivia de amurg (Ed. Ramuri, 2013), Jurnal de moarte confuză (Ed. Ramuri, 2013), Șlefuitorul de goluri (Ed. Self publishing, 2014), Miresele vidului (Ed. MJM, 2014), Boschetar în embrionul morții (Ed. MJM, 2015), Candelă cu insomnii ( Ed. Autograf MJM, 2015)
Membru al Uniunii Scriitorilor din România.
Poezia lui D.E. „explorează lumea abisurilor lăuntrice, într-un lirism introspectiv, autoanalitic, și într-un limbaj dens, concentrat, ferit de podoabe inutile, de o sentențiozitate gnomică. Obsesia devorantă a poetului e confruntarea cu moartea” (Ovidiu Ghidirmic, 1994). Uneori inegale, chiar epatante prin „asocieri șocante de cuvinte” ori „prin limbajul rebarbativ, voit insidios” (Toma Grigore), versurile capătă ulterior „limpezimea fântânilor întrezărite la orizont” (Florea Miu), surprinzând „un spirit al epocii – Zeitgeist – care nu este numai la noi, ci în lume.” (O. Ghidirmic). Cu Ștreangul fericirii și La margine de poeți, poetul se surprinde în ipostaza pascaliană de „trestie gânditoare”. „Viziunea unei societăți agonice, în care «omul comun atârnă aevea/ în ștreangul fericirii», prilejuiește poetului acel amar de sine ventilat mereu de spiritul civic al unui sagace observator, căruia nu-i scapă «voluptatea decadenței». De aici, precum în „Orizont asfințindu-se”, acest plenar sentiment de vacuitate, de finitudine, de lehamite existențială și spirit cioranian ori de revoltă nietzscheeană, de întunecare excesivă a peisajului liric, a existenței «în lanurile neființei». «Fericirea» și «ștreangul» constituie, desigur, un oximoron tras din filosofia existențialistă, ca și sentimentul (la fel de sarcastic și ironic) al singularizării alienante transpuse într-o dolorifică autoscopie, asemănătoare mesajului „ovidian” din La margine de poeți” (Z. Cârlugea). D.E. „scrie o poezie «în răspăr», o poezie à rebours, așa cum puțini poeți actuali mai reușesc să scrie, o poezie impregnată parcă de pasta neagră din tablourile lui Goya și prin care sunt rostite adevăruri crude și incomode, despre epoca și lumea în care trăim”, o poezie „de imagini apocaliptice”, răspunzând „crepuscularismului” milenarist precum în ciclul „Orizont asfințindu-se” din volumul Ștreangul singurătății (O. Ghidirmic), mesaj mereu reluat ca un laitmotiv de artă poetică inedită în substanțialismul ei expresiv: «dacă ai ce să spui, nu te plictisești niciodată.”(Zenovie Cârlugea). Cu Zări epileptice (2012), autorul re-articulează un univers poetic aflat în aceeași zodie neagră a percepției moral-estetice, în acolade conceptual-imaginative, mărturisind nevoia de salvare în promisul „rai apocaliptic” al „vieții de-aici”: „Ce bine // că hormonii orbirii/ globale/ s-au păcălit/ lăsându-mă spectator/ la un soi de pelerinaj/ (dezagreabil)/ prin viespăria/ părților intime/ ale pustiirii./ Ce rău că libertatea/ viclean consiliată/ de ispite/ te-a înțepenit/ în pofta/ de a respira duhori/ înfiorător de tâmpe/ din ochiul sodomic/ al televizorului”. O evadare din acest univers închis, amar și bolnav pare imposibilă, răul de care suferă poetul fiind atât unul existențial cât și milenarist. În ultima sa expresie, poezia aceasta atinge limita acelui mal de siècle, trăit deopotrivă de expresioniști și existențialiști, dincolo de care nu mai este decât regăsirea împovărată a sinelui mereu în căutarea de certitudini, de redempțiuni și strategii soteriologice.
(Zenovie CÂRLUGEA)

Ticălos obicei:
îți fardezi diminețile
cu fâlfâieli jumulite
din zborul deasupra
orătăniilor nopții
îngrețoșate de riduri.
Aspirații drogate
cu de-a curmezișul
frumuseții de bun-simț
pun stăpânire
pe mai mult decât ironia
mâinilor de ajutor
întinse
de lehamitea oglinzii.
Puține sonorități află
într-un târziu ramolit
că pedanteria
surzeniei machiate
a fost portativ
pentru iluzii afone

O nesfârșire

de moarte stelară
îmi face statuie
din reușitele vieții braille
care m-a convins
că nimic mai orb nu este
decât
analfabetismul luminii.

Întrebări insolente se mândresc

cu vina de a-mi fi scuturat
în priviri
miros de gutui noptatice
din părul tău cum o livadă păzită
de neasemuiri.
Îngenuncheate pe slove
de nuntire în paragină,
contrarii ludice
se încăpățânează să ne îmbie
cu vin de cucută.
Timpul decorat cu
trofee de neant depresiv
rămâne arhivă deschisă
pentru așteptări ferecate
în sclipiri de imaginație.

Tril întru slava etocrației

binecuvântează glasul
mâinelui predicator în vid.
Orbul din mine
plânge cu cenușă
de vânătăi arse
în crematoriul vederii.

Vânez prăpăstii

cu ecouri spânzurate
de supremația căderii.
Răni licențiate
în estetica spiralelor oarbe
măsluiesc dioptrii
înnorate
de retragerea luminii
în porii abisului.
Sângele credinței rănite
de superstiții rivale,
asemenea milei Lui Dumnezeu
plângând…

Martie

ninge cu confeti
de regrete hibernale
chemând ghioceii
la cina de primăvară.

Dezmierdare

palid îndestulătoare-i
focul chindiilor carnale
deambulând sub rochia
visării.
Neprihană-ștreang
pentru insomniile
călări pe blesteme –
vioaie ca moartea luminii
pe care ai gătit-o
mireasă de gheață
gândurilor mele.

Degeaba se chinuie pereții

să-mi dea lecții de actorie.
Răbdarea volatilă a indulgenței
cum lumina unui reflector orb
îmi face bâlbele
de râsul stelelor așezate
pe scaune negre.
Albul prăfuit de grosolănia dicției
vieții pe care trebuie s-o joc
este cortina cârpită
cu petice de aplauze triste.
Pe tavanul nopților perverse
gongul somnului veșnic
își ascute ghilotina.

Neguri

ciripind în cuibare de rouă
trezesc soarele.

Repar cercuri

într-un atelier arhaic
pe care Dumnezeu mi l-a făcut
din chirpici de eternitate
şi lumină proiectată printre
pălării de floarea-nopţilor.
Fiecărui cerc rănit de
pătrate,
unghiuri,
dreptunghiuri
şi alte cauze care nu înghit
puritatea rotundă a
boabelor de rouă
îi ung articulaţiile cu
lapte de capre păscute
în Măiagul Gorjului.

Câtă orbire trebuie

să mai îndur
până să-mi văd sufletul bucurându-se
de învierea morții divine?

Inerția

macină semințe de longevitate
proprie absurdului vânat
cu sclipirea întunecimii stelare.
Prin sita morii cu ciocănele de vid
somnul
cerne polenul florilor de haos.
Miliardele de ochi ai imensității
mistuie gunoaiele de plâns
din tomberonul genezei.

Acela

este zidul înnoptării.
Eu îl dilat
cu bătăi de inimă osândită
să nu moară
decât dacă triumful
sfârșitului lăcrimat de stele
îl va lega la ochi cu
primejdii trecute de vârsta
prudenței înșelătoare.

Curvia

fumului de tămâie
cu draci
pozând în icoane,
candelabru
de magnolii neagre
care pun aerul
în spânzurători
de greață.

Glasul timpului

trecător prin mai,
asemenea coacerii sonore
a luminii colorate
cu flori de salcâm.
Îmi dospește
în adâncul călimării
aluat de lirism
îndulcit
cu zboruri trandafirii.
Gura iubitei,
dimineață
șoptind iluziilor mele
tristețea împerecherii
cu sărut de goluri…

Răsar neguri

din străfundul
cosmicei cristelnițe
în care s-au botezat
rumene goluri
cu interiorul
miez de nepătrundere.
Ghimpii trecerii
prin spectrul
sunetelor metamorfice
îmbujorează miresme
de neauzire.
Viu rămâne
în urma petrecerii
dansul utopiei
pe cioburi de junghiuri
care constelează
divina muțenie…

1 Comment

  1. Mamoși ai împrimăvărării

    sterpe,
    mugurii vestesc
    parfum de tristeți tumorale.
    Nemuritorul verde-i
    pântec
    de prospețimi chiuretate
    cu bisturie de iască.

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*


Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.