Mihai Frunză (Proză satirică)

ECOGRAFIE (BIOGRAFIE ECOLOGICĂ)

Mihai Frunză s-a născut la 22 mai 1947 în familia unui preot ortodox. Locul naşterii: comuna Câmpuri, localitate vrânceană în care a trăit şi celebrul moş Ion Roată. De altfel, criticul literar Bogdan Ulmu vede unele paralelisme stilistice în opera celor doi concitadini, care în ultima vreme au început să semene şi la chip.
Meseria de bază: medic dentist în Brăila. Aceasta ar fi o explicaţie a faptului că prozatorului îi cam place să muşte. Probabil că are cu ce!!
Debut literar la frageda vârstă de 42 de ani (iulie 1989) cu o schiţă umoristică premiată la un concurs iniţiat de revista „Urzica”. După 1990 s-a consacrat definitiv ca prozator scurt (1,65 m) şi publică peste 200 de schiţe în Urzica, Şopârla, Moftul român, Revista X.
În 1992 este distins cu un MĂR DE AUR pe care nu l-a putut recepta deoarece, plecat spre Bistriţa, a ajuns la Odobeşti.. Acelaşi lucru se repetă în mod fatalist şi în 2008 când a ajuns nu departe de Odobeşti, la Panciu. Un premiu AUR în 1994, este de această dată receptat de la Valentin Silvestru la restaurantul care nu întâmplător se numea ,,Odobeşti” din Capitală..
În 1996 apare volumul de povestiri vesele Bordelul thailandez. Cartea este bine primită în familie, dar este refuzată de majoritatea difuzorilor, care cred că este vorba despre literatură pornografică. În 2000 apare volumul intitulat Culmea ironiei. Culmea ironiei este că difuzorii au rămas cu vechea impresie. În schimb, volumul Cine a pus umor pe clanță?- 2001 – se bucură de o difuzare excelentă. Se vând cinci exemplare, din care patru au fost cumpărate de soţia autorului pentru a fi folosite în scopuri numai de dânsa ştiute. Anul 2003 aduce pe lume un alt volum de proză scurtă, intitulat Sacul cu pisici, aventură din care scriitorul a ieşit cam zgâriat. În anul 2008 o editură care se ocupă cu terapii naturiste şi leacuri băbeşti îi sponsorizează apariţia unui nou volum. Nu este de mirare faptul că acesta se va numi Terapia prin râs. Prin el s-a dovedit faptul că şi un dentist poate să trateze cu succes nevroza, depresia şi mătreaţa. În 2011 apare celebrul Dicționar impertinent despre care, din păcate n-a auzit nimeni. În sfârșit, în 2017 , Mihai Frunză, profund afectat de soarta scriitorilor români, publică volumul Premiul Nobel pentru caligrafie. Prietenul său, Alex Hanganu, susține că e scris frumușel.
În anii 1998-99 colaborează în calitate de scenarist cu simpaticul şi talentatul grup umoristic VOUĂ, motiv pentru care grupul era cât pe-aci să se desfiinţeze. Din fericire, scenaristul s-a oprit la timp!
Umoriştii brăileni l-au ales preşedinte al Cenaclului „Ştefan Tropcea”. Pentru că majoritatea membrilor erau epigramişti, Mihai Frunză s-a simţit obligat să scrie şi epigrame. Faptul că a reuşit să obţină şi câteva premii pe la concursuri şi festivaluri,
demonstrează că juriile tratează epigrama cu foarte mare indulgenţă.
În calitate de prozator, Mihai Frunză mai este premiat şi la Festivalul naţional „Constantin Tănase” de la Vaslui, în anul 1998. În anul 2008 este premiat la acelaşi festival, de această dată cu premiul I, probabil pentru că în juriu se afla şi prietenul său Cornel Udrea. În acelaşi an obţine premiul I şi la Festivalul „Anton Pann” de la Rm.Vâlcea cu toate că în juriu nu se afla Cornel Udrea.
Între timp, Mihai Frunză a devenit un scriitor antologic: apare în ŞTIINŢA SUPRAVIEŢUIRII, o antologie a umorului românesc contemporan alcătuită de scriitorul Mircea Cavadia, în UMORUL REFORMEI. REFORMA UMORULUI – antologie de proză umoristică românească, coordonată de Cornel Udrea şi în DESTĂINUIRILE FAZANULUI RUDOLF – antologie de proză umoristică românească alcătuită de acelaşi Cornel Udrea. Colac peste pupăză, fără să se pretindă epigramist, apare în ANTOLOGIA EPIGRAMEI ROMÂNEȘTI, editată de Uniunea Epigramiștilor din România.
În 1996 păstoreşte în cadrul editurii ELIXIR din Bucureşti revista de umor ŢEAPA. Este directorul publicaţiei, redactor-şef fiind eternul său amic, caricaturistul Costel Pătrăşcan. Revista apare şi astăzi, dar se numeşte suav şi comercial INTEGRAME CU UMOR. Între timp cei doi nu au fost prea cuminţi, Costel Pătrăşcan dându-şi demisia, iar Mihai Frunză fiind retrogradat redactor-şef.
Mihai Frunză a mai scris şi o delicioasă comedie, intitulată MAREA NEVOIE. O ţine cu grijă în sertar ca să nu se piardă. A citit-o, totuşi, în cenaclul literar. În timpul lecturii, auditoriul a avut mari nevoi. Comedia DINTE PENTRU DINTE are o soartă mai bună și zace în sertarul unui teatru de prestigiu. Prozatorul a mai comis şi un roman, bineînţeles umoristic. Se cheamă PONEIUL CU ARIPI şi autorul îl ține, inexplicabil, sub saltea.
Idealurile literare neîmplinite: un text de brigadă artistică, o anonimă, o informare, o tragedie…

BARDUL CEL MARE

Marele scriitor, sosit special din Capitală pentru a participa la şedinţa Cenaclului nostru, pare obosit şi plictisit. Îşi urneşte cu greu cele două chintale şi zice:
– Mai urmează ceva sau plec la gară?
– O mică gustare, maestre! zice foarte limpede un poet abscons.
– Foarte bine! O fleică de porc ancestral n-ar strica. Şi nici o damigeană!
– Maestre, îndrăzneşte un june prozator-scurt, v-aş ruga să ne spuneţi şi nouă cum vă scrieţi nemuritoarele opere!?
– Cu pixul, tinere! Cu pixul! Bineînţeles, alături de o voluptuoasă damigeană. Damigeana este indispensabilă. Un mare scriitor fără damigeană este ca o muză fără liră.
– Sau ca un englez fără şiling, ha, ha ha! intervine hlizit un autor de limerickuri.
– Să vină damigenele! comandă tunător preşedintele cenaclului.
Pe uşă apar doi romancieri voinici, ce duc cu greu în cele patru mâini, opt damigene. Marele scriitor înhaţă repede trei. Pe una o plasează între picioarele scaunului şi pe celelalte două le duce la gură.
– Excelentă licoare! zice mulţumit. Este un nectar ancestral. V-aş ruga să-mi duceţi o damigeană şi în camera de hotel. Ştiţi, eu nu pot să dorm singur.
În acest moment îşi face apariţia o preafrumoasă blondă, cu un trup de amforă din epoca elenistică. Se aşează comod, dezvelindu-şi inaugural picioarele, ca două monumente ale epocii moderne.
– Este o tânără poetesă, explică preşedintele. Un talent extraordinar! Ancestral, vorba dumneavoastră. V-o trimit şi pe ea în cameră, împreună cu damigeana.
– Bine, măi băieţi, dar nu prea mai ştiu la ce foloseşte. Poetesa, fireşte!
– Lăsaţi, că ştie ea, îl liniştim noi. Recită divin!
– Atunci, să mai vină o damigeană di…vin!
Cheful s-a încins. Cei doi romancieri voinici au cărat în cele patru mâini câte şaisprezece damigene, de trei ori. Spre dimineaţă, marele scriitor, constatând că toate damigenele sunt uscate, s-a retras mătăhăind anarhic şi bolborosind nemulţumit:
– Secetă ca anul acesta n-a mai fost de multă vreme prin balta asta a voastră!
Spre consolare, în camera de hotel şi-a continuat orgia sa provincială : a băut poetesa şi a făcut dragoste cu damigeana.

CRIZA PARLAMENTARĂ

Distinsul senator îşi drege glasul şi continuă pe un ton vehement:
– Domnilor, mă opun cu înverşunare ratificării acestui acord. El este nedrept şi discriminatoriu. Colegii mei de grup parlamentar îl vede şi ei la fel. Unele din articole are un caracter vădit antinaţional, în sensul că ne obligă pe noi, românii, să ne supunem unui astfel de acord, pe care nici americanii, nici ruşii, nu-l respectă ad litteram. Şi pentru ca caracterul acesta să nu ne ducă cu gândul la Malta, care este o insulă nord-atlantică, îmi vine foarte greu în această dimineaţă. În fond, americanii ce vrea? Ei vrea să ne impună acorduri înrobitoare şi obediente. Ei doreşte ca, pe lângă împrumuturile FMI, să împrumutăm de la ei şi regulile. Asta nu se poate, domnilor! Aici, noi facem legea! Noi avem regulile noastre istorice şi nu renunţăm la ele nici în ruptul capului. Domnul senator şi critic literar, care a luat cuvântul puţin mai înapoi, nu are deloc dreptate când susţine că şi unele paragrafuri din actuala lege ar fi anagramate. Nu este anagramate, stimaţi colegi, că noi nu ne ocupăm aici de rebuse. Ele este foarte clare. Este clare pentru toată lumea că vreţi să ne vindem străinătăţii până şi mijloacele de comunicaţie. S-a invocat aici francofonia şi legăturile de limbă cu francejii. Dar, daţi-mi voie să vă întreb: francejii au semnat în acest sens un acord cu cineva? Cu americanii, de exemplu? Nu! Ei n-a semnat nici un acord cu nimeni. Francejii îşi păstrează, astfel, independenţa, integritatea teritorială, morală şi de limbă. Că limba noastră-i o comoară, suntem de acord toată lumea. Atunci, de ce o pângăriţi, domnilor, scriind cu ea acorduri ruşinoase pentru ţară şi instituţiile ei reprezentative!? Trei deputaţi din opoziţie a dat un interviu la BBC şi a declarat că ei este de acord cu acordul. Propun să le ridicăm imunitatea parlamentară şi să-i condamnăm exemplar pentru trădare de patrie. Eu le-o spun pe şleau: să vă fie ruşine! Domnilor, în concluzie, mă opun cu toate mijloacele de expresie ale fiinţei mele vii, acestui infam şi ruşinos acord şi să trecem imediat la vot!

S-a trecut la vot. Senatul României a respins,cu 60 de voturi contra, 40 pentru şi 12 abţineri, ratificarea acordului de principiu dintre subiect şi predicat.

GUVERN MONUMENTAL

Sculptorul August Rodinescu a ajuns celebru prin două lucrări. Prima se numeşte „Tors de femeie”, reprezintă o femeie care toarce cu fusul din caier şi este expusă la Muzeul etnografic din Mizil.
A doua lucrare se numeşte „Bust de ministru în cinci cabinete”, reprezintă un bust de ministru în cinci cabinete şi este expusă pe Aleea Miniştrilor în Cinci Cabinete din Parcul Herăstrău.
Sedus de aceste opere, primul-ministru a dorit să fie imortalizat şi el, dar într-o ipostază ecvestră. Zis şi făcut! Sculptorul ciopleşte intens, în timp ce premierul îi pozează.
– Nu vă mai agitaţi atâta, domnule prim-ministru! Statuia va ieşi mişcată! se plânge maestrul mânuind ciocanul.
– Nu mă agit eu, ci calul, se scuză înaltul demnitar.
– Vai, dar e al dracului de nărăvaş! continuă sculptorul. N-aţi găsit unul mort?
Lucrul a fost oprit şi calul trimis la împăiat. După trei zile este gata. Arată frumuşel şi pare liniştit. Primul-ministru încalecă îndată, dar are o mare surpriză: picioarele îi ajung la pământ!
– Mi-aţi adus un ponei? întreabă el cu mirare.
– Nu este ponei! Este chiar armăsarul dumneavoastră, dar a intrat puţin la împăiat, se scuză şeful de protocol.
Sculptorul a început să urle:
– Ce înseamnă porcăria aceasta? Nu sunt respectate proporţiile! Vă bateţi joc de opera unui maestru?
Consilierii s-au sfătuit vreo zece minute, după care au găsit soluţia salvatoare, anunţată prin Secretarul general al Guvernului:
– Domnule prim-ministru, n-avem încotro! Trebuie să vă împăiem şi pe dumneavoastră!

SERGENTUL

Mitică Catargiu o duce binișor. Capacele de la canalizare sunt o afacere frumuşică. Saltă uşurel capacul cu o rangă şi-l duce la centrul de colectare a fierului vechi. Astăzi a avut ghinion. Cu ditamai capacul în braţe a căzut în imensa gaură lăsată. Urletele de durere au atras atenţia sergentului de stradă Vasile Ciobănel. L-a luat ca din oală şi l-a dus la secţie. Aici, l-a întrebat:
– Ştii cine sunt eu, pricăjitule ?
– Nu ştiu, dom΄ sergent.
– Deci şi prin urmare, ştii că sunt sergent. Ia spune, infractorule, cine a scris poezia ,,Sergentul” ? Dacă răspunzi corect, te iert.
– Nu pot să spun, domnule ofiţer. Nu obişnuiesc să ciripesc.
– Hai să te ajut eu. ,,Sergentul” a fost scris de Vasile…Vasile… şi mai cum ?
– Coşbuc, să trăiţi !
– Eşti o ruşine pentru noi, intelectualii! zise sergentul. Te dau pe mâna parchetului.
I-a făcut dosar penal. Procurorul Vasile Păstorel îl priveşte crunt şi-i zice:
– Ai fost prins furând capace de sergentul Vasile Ciobănel. Apropo, ştii cine a scris poezia ,,Sergentul” ?
– Vasile! răspunse infractorul dintr-o suflare.
– Vasile şi mai cum ?
– Eminescu, să trăiţi, dom΄ procuror !
– Eminescu, pe naiba! Cârlova, idiotule! Ai auzit de Cârlova ?
– N-am auzit. Nu lucrează cu mine. Probabil că fură grătare.
Judecătorul Vasile Oieru este şi mai crunt. Se uită prin dosar şi conchide:
– Aşa! Capace! Te-a prins în flagrant sergentul Ciobănel. Bun băiat! Dar, ia spune, inculpat, cine a scris poezia ,,Sergentul” ?
– Vasile Cârlova, dom΄ judecător! răspunse inculpatul în culmea fericirii.
– Eşti un bou! Nu-i adevărat! Vrei să te condamn pentru sperjur ?
– Dar, aşa mi-a spus dom΄ procuror Păstorel.
– În cazul acesta şi el este tot un bou!
– Este, să trăiţi, dom΄ judecător.
– Cum îndrăzneşti, inculpat, să-l faci bou pe un domn procuror? Te condamn trei luni pentru ultraj.
Colegul de celulă este un individ mic, tuciuriu şi chel.
– Bine ai venit! îi zice jovial. Cum te cheamă ?
– Mitică, răspunse. Mitică Catargiu. Dar pe tine ?
– Vasile.
– Vasile şi mai cum ?
– Vasile Alecsandri. Dar, să ştii că n-am scris eu poezia ,,Sergentul” !

POETUL  NAŢIONAL

 

Într-o seară, Hanibal Zacuscă s-a îmbătat aşa de tare, încât a început să se creadă poet naţional. S-a apropiat tiptil de Pompilia care tăia graţios o ceapă şi a întrebat-o:

– Veronica, luceafărul vieţii mele, tu mă mai iubeşti?

– Doar teoretic, răspunde Pompilia. De cinci luni vii beat acasă în fiecare seară! Uite, şi acum, de abia te mai ţii pe picioare! Pe unde naiba umbli?

– Am fost la poştă, muza mea veşnică. Le-am trimis babacilor scrisoarea a treia. Un poet naţional are nevoie de bani.

– Te rog să nu te apropii de oala cu supă! îl ia la rost Pompilia. Dacă ţi-e rău, foloseşte o fructieră!

– Veronica, steaua care-a răsărit în lacul de argint din codrul de aramă al vieţii mele, din păcate nu găsesc nicio frapieră!

– De ce îmi tot spui Veronica, satir nenorocit? Cine este Veronica? Probabil că este chelneriţa de la barul din colţ!

– Nu este chelneriţă, se apără Hanibal. Este fecioara care a lăsat pradă gurii mele ale sale buze dulci.

Între timp oala cu supă dăduse pe dinafară. Pompilia s-a enervat foarte tare, nu atât pentru supă, cât pentru buzele dulci ale fecioarei şi l-a pocnit aprig în moalele capului cu polonicul. Hanibal a căzut ca trăsnit. Văzând că nu mai respiră, Pompilia s-a speriat şi a dat telefon la Salvare.

– Ce are bolnavul? întreabă vocea de la capătul celălalt al firului.

– Probabil că sifilis. Este un mare poet naţional.

Salvarea a venit la timp. Doctorul i-a făcut pacientului o injecţie care l-a readus în simţiri. Primele lui cuvinte, când s-a trezit, au fost:

– Mâine plec la Paris ca să-nvăţ la gât cravatei cum se face nodul!

După care a căzut într-un somn adânc. Doctorul a privit-o lung pe Pompilia şi i-a şoptit:

– Doamnă Veronica, aveţi nişte ochi superbi! Parcă i-am cunoscut undeva, cândva…

Pompila are o tresărire şi murmură cu emoţie:

– Tu eşti, Mircea ?

 

SCÂRLEŢII

– Ce se dă la coada aceasta, vecine? întreb curios nevoie mare.

– Scârleţi, îmi răspunde.

– Scârleţi!? Ce sunt scârleţii?

– Nu ştiu, dar se vând la preţul vechi. Un chilipir!

– Adevărat chilipir! Stau şi eu, zic şi mă aşez strategic lângă vecin.

Din spate se desprinde un găligan, care mă apucă de guler şi-mi zice:

– De ce nu stai la rând civilizat, imbecilule?

Îmi expediază un pumn în ochiul stâng. Ochiul se umflă văzând cu ochii. Mă duc cuminte cu vreo jumătate de kilometru mai în spate. În faţa mea tremură o băbuţă. O întreb diplomatic:

– Vă plac mult scârleţii?

– Nu-mi plac deloc, zice ea. Îmi fac greaţă doar când îi văd. Îi cumpăr pentru câine.

Curiozitatea mă roade: cum arată oare scârleţii aceştia?

– Sunt de Crevedia? o descos pe băbuţă.

– Nu, maică, sunt de Bizigheşti!

Ies din rând şi mă duc tiptil în faţă cu scopul de a arunca o privire informativă, cu ochiul valid, în galantar. Găliganul apare ca din pământ şi mă trimite la locul meu cu acelaşi pumn aplicat, de această dată, în nas. Nasul se umflă, împingând-o pe băbuţă afară din rând. Cineva, din faţă, anunţă catastrofic:

– Nu mai sunt decât două lădiţe!

Mulţimea începe să se agite. În mine, dorinţa de a poseda un scârlete devine animalică. Urlu ca un apucat:

– Să nu se dea decât un scârlete de persoană!

– Da, da! mă susţin cei din spate.

– Nu, nu! contraatacă cei din faţă.

Se creează o vânzoleală infernală. Sunt împins, tras, călcat în picioare, comprimat şi, în sfârşit, abandonat. Scârleţii s-au terminat. S-a terminat şi paltonul meu, din care mai păstrez ca amintire un sfert de guler. Pantalonii au devenit din lungi, scurţi, ceea ce mă întinereşte enorm. Plec spre casă. În uşă dau nas în nas cu soţia. Este plină de vânătăi şi este îmbrăcată doar în bikini.

– Am stat la coadă la scârleţi, îmi explică ea vinovată.

– La scârleţi!? sar cu o rază de speranţă. Ai apucat?

– Scârleţi n-am apucat, zice. Am apucat, în schimb, urechea unui individ care nu stătea la rând civilizat. Uite-o!

 

 

 

 

1 Comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*


Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.