Ion Ifrim (Jud.Buzău)*prozator*

 

Acest nou „Adrian Zograffi” al vremurilor de acum, se încântă asemeni lui Akaki Akakievici când îşi picta slova pe hârtie şi se emoţionează de fiecare dată când lecturile sale din vasta literatură rusă îi prilejuiesc câte o observaţie punctuală în comportamentul personajelor sale. Şi aşa de mult se lasă robit de ele, că nu i-ar sta rău să o dea pe eseu. Se observă talentul şi uşurinţa sa de „navigator” în ale scrisului. Pare un debut, dar (observaţi!), cum povestirea odată începută, nimeni nu ştie – nici chiar el – când are să se sfârşească: tot aşa pot trece cu farmec şi un ceas sau o mie şi una de nopţi. Părintele Neranţulei s-ar fi declarat mulţumit că, iată (azi) un alt „pescuitor de bureţi” s-a rătăcit „intr-un labirint de povestiri minunate” şi a mai plesnit odată „flautul fermecat” între degetele unui confrate literar revenit la forma povestirii. Observaţi că Ion Ifrim, nu pune accent pe savoarea unor scene obscene sau pudice – cum o face recent Adian Păunescu în romanul său „Vinovat de iubire”, şi care de obicei erau descrise în literatură cu puncte-puncte ori se citeau printre rânduri, accentul cade pe forţa realizării şi modului în care ne sunt ele sugerate sau prezentate. Prin această povestire, Ion Ifrim dă o lecţie unor prozatori care se cred „şolohovi” ai scrisului, e lecţia pe care Adrian (din „Moş Anghel” a lui Panait Istrati) a primit-o cândva: „Ceea ce vei vedea, te va încredinţa mai bine decât o mie de cuvântări… Haide, ridică ţoalele!” Să ne ridicăm ochii cu încredere şi să privim cum sub titlul de debutant, aici, un prozator îşi face loc sigur cu coatele spre largul acestui ocean numit literatură. Bun venit!
(TUDOR CICU)

BALADA SOLDATULUI ANTISOVIETIC
Nenea Ghiţă – fratele tatălui meu, soldat în Armata Regală Română, un ciufut chinuit de cursul istoriei, la care, într-un fel, a participat şi el, alături de colonelul Bardac, un consătean crăcănat, de parcă şi-ar fi uscat izmenele pe butoi, nedespărţiţi pe toată durata războiului. După eliberarea Basarabiei, chiar acolo, pe buza tranşeei, unde a fost decorat, însuşi generalul Mociulski, ce se afla alături de rege şi de generalul Dragalina, i-a strâns mâna, felicitându-l pentru faptele lui de eroism. După sacrificiile de neimaginat, prin care reuşisem să recuperăm (fie şi pentru o perioadă extrem de scurtă), mereu înstrăinata Basarabie, cu codrii săi voievodali, aşa cum sunase mobilizatorul discurs al mareşalului, ce căzuse până la urmă ucis de dulcele glonţ al patriei, urmată de invazia trupelor lui „Ghitler” pe teritoriul Rusiei, flancate de armata română, din care făcuse şi el parte ca simplu soldat cu moletiere, dar cu închipuitul baston de mareşal în raniţă, vajnicul vânător de munte, cu casca pe cap, traversase într-o noapte ploioasă hotarele Transnistriei, ajungând până la Cotul Donului, visul său expansionist de a călări marele imperiu fiind pe cale de a se fi împlinit. Dar, vai! Nesăbuita cutezanţă, pe care o avusese şi Napoleon, de a împila cosmopolitul imperiu prin venele căruia curgea sânge mongoloid, luase sfârşit chiar înainte de a începe. N-avusesem bafta, aşa cum şi-ar fi dorit-o, ca istoria să legifereze suveranitatea asupra marelui imperiu, recunoscându-şi umila condiţie a unei vasalităţi pe o perioadă de cel puţin cinci-şase sute de ani, devenind o raia românească, cum şi noi stătusem sub papucul turcului mai bine de o jumătate de veac. Din tot ce avea să povestească mai târziu, acum se lăuda că a ajuns în Crimeea, peste cinci minute se afla la Sevastopol, sau la Marea Azov, unde, ca vânător de munte, bătuse drumul pe jos, târând după el o mitralieră ZB-53. După alte cinci minute uita şi zicea că nu mai era mitralieră, ci un aruncător de mine de 60 de mm şi nici pe jos nu mai călătorise, ci traversase Caucazul pe o cămilă. Pornise războiul împotriva bolşevizării, ce ameninţa să se extindă în întreaga lume, cu gândul că, odată, cine ştie, după moartea sa, într-o bună zi, faptele de vitejie ale camarazilor, alături de care luptase, vor fi menţionate în manualul de istorie: „În vara anului 1942, după apocaliptice lupte, pe data de 17 iunie, 14:00 PM, în sala mare a Consiliului de Război de la Moscova, trupele sovietice, reprezentate de cutare şi cutare general, în frunte cu Iosif Visarionovici Stalin (care va semna şi actul de capitulare necondiţionată), au depus armele în faţa triumfătoarei armate, condusă de mareşalul Antonescu, din data mai sus menţionată, Rusia, împreună cu celelalte ţări unionale, devenind paşalâc românesc.” Din nefericire nu apăruse nici un exemplar din utopicul manual de istorie, unde spera să i se menţioneze în mod expres şi numele său, ca făcând parte din plutonul de execuţie, în care, prezumtivul glonţ, ce ar fi pornit din ţeava puştii lui, schimbând cursul istoriei, ar fi nimerit inima tovarăşului Stalin, prăbuşit alături de pipa sa, ce încă mai fumega, scăpând omenirea de ciuma comunistă. La drept vorbind luptase alături de o armată invadatoare, pe care, culmea paradoxului, femeile mujicilor o binecuvântau, aruncând buchete de flori şi făcând asupra soldaţilor prin aer nenumărate cruci, în speranţa că vor scăpa de călăul de la Moscova. Maica Rusie, ce fusese cântată de atâţia poeţi, fiind comparată cu o troică, se îndepărta într-o goană nebună, de parcă ar fi intrat strechea în ea, spre o destinaţie necunoscută. La întoarcerea armelor cărase în spate un cazan haşpit la bucătăria ambulantă a ruşilor, pe care-l aruncase peste gard, continuându-şi drumul alături de colonel Bardac, în cadenţa soldaţilor sovietici, plecând în cealaltă parte sfâşiată a ţării de iredentiştii maghiari. Din toată ambiţia lui de a cuceri Rusia lui Petru cel Mare (un adevărat delir utopic), se alesese doar cu acel cazan de inox, singura lui pradă de război, pe care, odată lăsat la vatră, avea să-l transforme în alambic. Odată cu trecerea anilor se retrăsese într-o singurătate surdă, trăgând zăvoarele porţii chiar şi atunci când, după calendarul ortodox, se făceau împărţeli. La el nu exista Paşte, Sâmbăta Morţilor, Floriile. Cunoscându-l, ai fi crezut că era leit Pliuşkin din Suflete moarte a lui Nicolai Vasilievici Gogol. Cleptoman ca şi acesta, dacă într-un moment de neatenţie ai fi lăsat găleata lângă fântâna de la care te-ai dus să iei apă şi te-ai fi repezit pentru câteva minute până-ntr-un loc, să duci cuiva o vorbă, sau să rezolvi la repezeală o mică problemă, adio, căci aceasta făcea imediat picioare. Tot mergând cu privirile aplecate în pământ, rumegându-şi eşecul de a institui vasalitatea peste Rusia lui Petru cel Mare, de-a lungul anilor avea să adune nenumărate şuruburi, caiele, potcoave, provenite de la naţionalizatele gloabe ale Cooperativei Agricole de Producţie, colecţionate chiar şi de prin alte sate, aruncându-le într-un morman de fiare vechi, alături de pluguri descompletate, borane cu dinţi lipsă, prăşitori, putineie cu doagele împrăştiate, prin care se adăposteau şoareci mâncaţi de furnici, ceasuri cu arcurile întinse, sărite de pe făgaşul lor, cazanul acela de inox în care se prepara fasolea, haşpit de pe front de la bucătăria ambulantă a ruşilor (împotriva cărora pornisem războiul, dar alături de care aveam să-l încheiem), bucăţi din şine de cale ferată transformate în nicovale pe care obişnuia să-şi bată sapa şi câte şi mai câte. Medalia, după întoarcerea armelor, n-a mai predat-o superiorilor, tot restul vieţii ţinând-o aruncată într-un geamantan de carton, cu bolţari pe margine, ros de şoareci, ascuns sub patul în care dormea, fără a mai scoate-o vreodată din întunericul acela. Taciturn din fire, cu ochii mici, buhăiţi şi vicleni, spre sfârşitul vieţii căpătase aspectul greco-fanariotului de viţă nobilă dar calicit. A mărşăluit dincolo de hotarele Transnistriei (ce mai tura-vura, asta fusese ideea lui fixă, pe care n-avea s-o mărturisească nimănui), cu gândul de a lua cu japca un imperiu, devansând până şi visul utopic din tinereţea legionară a lui Cioran, de a întemeia o Românie cu populaţia Chinei şi destinul cultural al Franţei. Slavă ţie, erou neînfricat, ce ai atacat pravoslavnica maica Rusia cu baioneta la armă, întorcându-te victorios odată cu bolşevizata divizie Tudor Vladimirescu.

DRUMUL PE CARE NOI AM PLÂNS

Îl chema Brindiliu Constantin, însă din copilărie îi plăcea să i se spună Marele Vultur – ultima căpetenie din tribul apaşilor. Era strungar, dar se lăsase de meserie deoarece le trăgea cam des la măsea. Pe vremea când nu împlinise nici măcar zece ani, tatăl său, omorâse cu bestialitate un copil, zdrobindu-i capul cu o piatră, ademenindu-l într-un şopron, unde-l obligase mai întâi la perversiuni sexuale, căci la autopsie se descoperise în stomacul victimei lichidul seminal, faptă de pe urma căreia primise douăzeci şi cinci de ani, dintre care, în urma bunei comportări, dar şi a amnistiilor, pe care, în marea lui generozitate, Ceauşescu, le mai dădea din când în când, făcuse doar cincisprezece. După comiterea abominabilului act, pedofilul fugise, ascunzându-se prin viile aflate la marginea satului. Întreaga brigadă de tractorişti îl prinsese, legându-i mâinile la spate cu sârmă ghimpată, în timp ce el, în picioarele goale, plin de scaieţii prin care se ascunsese, se zbătea ca un sălbatic, cu ochii injectaţi, de parcă ar fi fost o fiară cu spume la gură. Sârma ghimpată, cu care fusese legat la mâini, îi intrase în carne. Până să sosească procuratura, într-un imeseu cu girofarul deschis, însoţit de o salvare, tot satul se strânsese ca la urs. După reconstituire fusese luat cu duba. Rămas fără tată, Marele Vultur, se mutase într-o căsuţă făcută din chirpici, alături de mama şi sora lui, căsuţă ridicată la repezeală de un bunic, un om nefiresc de înalt, robust, poate şi de la baroasele mânuite toată viaţa, căci fusese fierarul colhozului. Aspectul lui de om dur era contrazis de un zâmbet bonom, ce i se lăţea pe toată faţa şi a lacrimilor, care-i apăreau pe obraji din te miri ce, de parcă ar fi deplâns soarta întregii omeniri. Pe locul vechiului amplasament, unde, Marele Vultur, îşi petrecuse primii ani ai copilăriei, se ridicase o sifonărie. Culmea ironiei, se pare că abominabila faptă a tatălui, şocul prin care trecuse, îi oprise creşterea pe loc, căci semăna mai degrabă cu un pitic de circ, decât cu porecla pe care şi-o alesese, poreclă căreia avea să-i găsească chiar şi o justificare, cu toate că intra într-o flagrantă contradicţie cu înălţimea lui. Era, cel puţin aşa pretindea el, ca un recviem la adresa apaşilor pe care americanii îi măcelăriseră, comiţând unul dintre cele mai mari masacre pe care istoria omenirii le cunoscuse. Acolo, în noua căsuţă, la o lampă cu gaz, agăţată într-un cui înfipt în perete, citise toate volumele cu Winnetou şi Old Shatterhand, ca să nu mai vorbesc de Ultimul mohican, Coliba unchiului Tom şi alte romane, cum era Un yankeu la curtea regelui Arthur. De aici pornise şi prietenia noastră. Din cauza acelei crime săvârşite de tatăl său, sfătuiţi de părinţi, copiii îl evitau. Era un act de nedreptate, despre care Vechiul Testament făcea vorbire: ”Părinţii mănâncă aguridă şi copiilor li se sterpezesc dinţii.” Îmi era greu să-mi închipui suferinţa lui interioară, chinurile prin care trecea. Paradoxal, pentru mine exercita o atracție irezistibilă, căci Marele Vultur – ultima căpetenie din tribul apaşilor, toată ziua făcea arcuri din crengi de dud, meşterind pe o ghiulea rămasă din cel de-Al Doilea Război Mondial, fel de fel de ţepuşe din tablă, cu care trăgea după grauri, mai ales când aceştia se adunau într-un stejar aşa de înalt, încât, mai târziu, avea să-l compare cu un patriarh. Ramurile acelui stejar, dedesubtul căruia se afla căsuţa, erau pe cât de înalte, pe atât de stufoase. Cei două sute de ani, cât se presupunea c-ar fi avut (vârstnicii vorbeau că tot aşa l-au prins şi ei, încât era posibil să fi avut chiar şi mai mult) nu lăsase nici o urmă de îmbătrânire, dimpotrivă, primăvara, fiecare creangă era plină de frunze, ramificându-se, pe măsură ce timpul se scurgea, fără a putrezi, aşa cum aflase chiar el că se întâmplă cu copacii bătrâni de prin păduri, în scorburile cărora, circulau legendele, haiducii îşi ascundeau comorile. Pe lângă arcul, de care nu l-ai fi putut despărţi pentru nimic în lume, ultima căpetenie din tribul apaşilor, îşi mai făcuse şi o banderolă din pene de gâscă ce-i atârna până la pământ. Dintr-un piron de cale ferată, înroşit la forjă, bătut pe nicovală, bunicul îi făcuse o toporişcă Tomahawk, de parcă ar fi furat-o comanşilor de prin Oklahoma. Se iscase o adevărată polemică între noi privind provenienţa comanşilor, susţinând, sus şi tare, că aceştia se aflau la nord de Rio Grande. Avea şi un pistol din aluminiu cu trăgaci, cocoş şi chiar butoiaşul care se învârtea, jurai că-i real. Numai văzându-l crăpam de ciudă. Eu eram Sitting Bull, iar el Crazy Horse, cei doi lideri rebeli ai indienilor Sioux, puşi sub urmărire după distrugerea totală a Diviziei a 7-a de cavalerie a Armatei Statelor Unite în bătălia de pe malul râului Little Big Horn, condusă de colonelul George Amstrong Custer, din care nu mai supravieţuise nici măcar un soldat. Într-o zi am scos de la gât şnurul de care atârna o gheară de urs, în schimbul a zece pene de vultur. În altă zi am plecat să ne găsim neveste în tribul Cherokee, călărind pe cai din beţe de floarea-soarelui. Şi chiar ne-am întors, fiecare cu perechea lui, ascunzându-le prin bălării, unde, în schimbul unui pumn de caramele, le-am trântit cu fundul în urzici, împreunându-ne cu ele. Una era cheală, cealaltă, corpolentă, cam abulică, bleagă, nubilă doar cu trupul, cu rochia veşnic crăpată din cauza băsănăului, acoperită cu un păr negru, lucios, încât nici veveriţa nu i se mai vedea. A mea, suplă dar cu chiloţii murdari, era din tribul cheyenn, dincolo de fluvial Mississippi. O chema Ochi de Prepeliţă. A lui, nu-mi mai aduc aminte. Vasal al carnalităţii încă din pubertate, propunându-i să facem schimb, m-am aşteptat ca Marele Vultur să se înfurie mai rău decât un viking. În schimbul altor totemuri l-am convins. Rodul iubirii noastre erau copiii făcuţi din plastilină, sau din ştiuleţii verzi de porumb din care se mai vedea doar mătasea roşie, restul fiind înfăşaţi în cârpe, copii pe care, mamele îi boceau când aceştia se îmbolnăveau, căutând cu înfrigurare un vraci, în timp ce noi, în numele amerindienilor, denunţam decretul lege privind transhumanţa legalizată, barbaria regimului american, revendicând, în faţa instanţei divine, pământul fertil, de unde am fost alungaţi. Urma un alt schimb de totemuri, apoi – chanupa – ritualul Pipei Păcii, pe care o umpleam cu canabisul ce creştea în fundul curţii, trăgând din ea până ne dădeau lacrimile şi ne apuca ameţeala. Aşa ne petreceam timpul.
Teroarea venea odată cu toamna. În tăcerea nopţilor înstelate, când bruma pişca frunzele, se auzeau cum cad ghindele pe acoperişul casei. Mama, sora, Marele Vultur, închişi cu zăvorul pe dinăuntru, se ghemuiau în paturile lor, tresărind de teamă să nu dea buluc peste ei tatăl copilului, ce fusese ucis cu atâta bestialitate. Până la urmă ar fi tăiat copacul, un adevărat monument al naturii, la umbra căruia, vara, stăteau cu toţi, dar nu era a lor şi nici al bunicului din partea mamei, care-şi făcuse milă şi le oferise un loc de casă, rupând câţiva metri din grădina, unde s-ar mai fi putut săpa fundaţia a cel puţin trei clădiri, pe lângă chichineaţa aia, în care abia dacă încăpeau două paturi şi un hambar cu mălai. Stejarul fusese pus de mâna unuia peste care trecuse vreo patru-cinci generaţii, dacă nu şi mai multe. Cred că se afla acolo cu mult înainte de eliberarea celor treisprezece colonii de sub stăpânirea britanicilor şi a declaraţiei de independenţă a Statele Unite ale Americii. „L-aş tăia eu, spusese noul proprietar, dar sincer să fiu mi-e cam teamă. O să se prăvălească şi-o să-mi dărâme casa, cu acareturi cu tot, indiferent câţi vom trage din partea cealaltă de funie sau lanţ.” ”După ce sapi la rădăcina lui, îl priponeşti şi apoi chemi un tractor”, îl sfătuise cineva. „Crezi? Nu-l dovedeşte nici tractorul!” Aşa că stejarul nici vorbă de a fi doborât. Nici ciocănitorile nu îndrăzneau să se atingă de el. Vedeai una cum se prinde cu ghearele de coaja lui, umblând cu sanepidul după viermişori, ascultând atentă, apoi, lovind cu ciocul de două-trei ori, dar rezistenţa de granit a stejarului, apărut în mod ciudat în plină câmpie, la streaşina din spatele casei vecinului, de unde se scurgea toată ploaia, o făcea să renunţe şi să clevetească, luându-şi zborul unduitor mai departe.
După absolvirea celor opt clase primare, mama Marelui Vultur, care era tot timpul preocupată cu munca la grădina de legume, neavând altă posibilitate, îl dăduse la şcoala ajutătoare din Râmnicu Sărat, aflată pe partea dreaptă, cum treceai podul spre Focşani, la intrarea în oraş, unde, Marele Vultur, urma să înveţe o meserie şi apoi să se integreze în societate. Guvernul proaspetei înfiinţate Republici Socialiste România îi îngrădise libertatea, îmbrăcându-l de la piele pe ultima căpetenie a apaşilor. În locul banderolei din fulgi de gâscă, a arcului şi a tomahwklui, se pomenise îmbrăcat într-un costum de elev, şapcă, pantofi, totul moca, ca să nu mai vorbim de mâncarea de la cantină, căldura, căci internatul avea centrală proprie. Nu trecuse nici măcar o săptămână, nostalgia copilăriei determinându-l să sară gardul şi să se întoarcă mergând pe jos mai bine de cincisprezece kilometri până la căsuţa de sub stejar, dar inspectoratul îl dăduse în urmărire generală, astfel încât, Marele Vultur, fusese returnat, cu mandat de primire, în noua lui rezervaţie. Nici guvernul nu reuşea să-i scoată din cap originea lui de apaş! Odată, aflat într-o recreaţie, tot jucându-se cu o praştie, nimerise cu o bilă de rulment în capul centralistului, fiind cât pe ce să reediteze opera tatălui. Pripasul, îl lovise în tâmplă, umplându-l de sânge. Toată şcoala fusese adunată în careu. „Cel care a tras cu praştia să facă doi paşi în faţă”, spusese directorul, hotărât de a-i aplica pedeapsa cea mai aspră, dar colegii, din spirit de solidaritate, nu l-au dat în gât. Marcat de îngrozitoarea faptă a tatălui, de care, întrebat fiind, nu-i plăcea să-şi aducă aminte, dar şi de tâmpenia pe care o făcuse, atentând cu praştia la viaţa centralistului, ne petreceam vacanţele stând toată ziua pe malul unui lac, unde pescuiam şi făceam baie. Ţin minte că uneori ne ascundeam printr-un lan de tutun, de unde adunam foile uscate, răsucind câte o mahorcă. Ca să atenueze stresul provocat de fapta tatălui, pe care nu putea să o uite, de la o vreme, obişnuia să cumpere pe ascuns, de la magazinul sătesc, băuturi alcoolice, dulci, lipicioase, la început lichior de căpşuni, apoi bitter, ca, odată cu trecerea timpului, când ieşise pe „salar”, aşa cum zicea maică-sa, s-o dea pe cele mai ordinare tării ce aveau să-i distrugă stomacul, reuşind, prin beţiile crunte, să-şi estompeze, într-un fel, traumatizantele amintiri. Dintre toţi poeţii beţivi, fără a-l ignora pe Bacovia & Dimitrie Stelaru, cel mai mult îi plăcea să recite din Tudor George, zis şi Ahoe!

În hruba noastră zisă «Singapore»
O navă eşuată-n bulevard
Ne-am petrecut damnaţi, atâtea ore
Cu pâlnia lui Bachus pe stindard!

Deşi avea să se aleagă până la urmă cu o frumuseţe de ulcer gastrointestinal, potolindu-şi durerile doar cu un pumn de bicarbonat, când era în pană de bani, bea, după moda rusească, cu nările strânse, până şi sămăhoancă, un fel de zeamă împuţită rămasă de la melasa folosită drept hrană pentru animalele colhozului. Numai mirosind-o ţi-ar fi căzut părul din nas, darmite s-o mai şi bei?! Atunci când se îmbăta dezgropa securea războiului, începând ritualul dans Wiwanke Wachipi, agitând prin aer o suliţă imaginară, lovindu-se cu palma peste gură şi urlând. „Hu! Hu! Ha! Ha!” Odată, după dispariţia bunicului, care-i lăsase casele cu acte în regulă la notar pe numele lui, se dusese la cimitir, la mormântul acestuia, stând de vorbă cu el şi povestindu-i, cu mâna pe cruce, ca şi cum l-ar fi bătut prieteneşte pe umăr, ce băiat fin a fost el şi ce javră a ajuns. În cealaltă mână ţinea o sticlă, din care, sughiţând, mai trăgea din când în când câte un şnaps. „Tataie, Marele Vultur s-a îmbătat! Acuma, matale, mă ştii ce băiat am fost! se autodenunţase într-un moment de sinceritate pe fondul bahic, făcând o pauză, de parcă ar fi aşteptat răspunsul, de acolo, din groapă, din partea bunicului său, răspuns care se lăsa aşteptat. Am fost un porc, trebuie s-o recunosc. Te-am minţit tot timpul. Ţii minte când veneam la fierărie la matale şi mă rugam să-mi dai bani ca să-mi cumpăr şi eu fondante şi spirale umplute cu cremă, aşa cum luau toţi băieţii? Ce crezi că făceam cu banii? Cumpăram băutură şi ţigări. Acum, că ai aflat, spune, merit eu iertare? Sunt un mare măgar, matale să ştii asta”, adăugă ducând din nou sticla la gură.
După aşa zisa revoluţie, Marele Vultur, se căsătorise cu una, la fel de scundă, cu care făcuse trei copii traşi după calapodul părinţilor. În ultimii şapte ani nu se atinsese de apă, bând, în schimb, cisterne de spirtoase, cum obişnuia să se laude chiar el. Schimbase atâtea locuri de muncă încât nici nu le mai ţinea minte. Vestea morţii Marelui Vultur veni ca un trăsnet. La autopsie, căci fusese dus la morgă, toate organele lui aflate în cavitatea toracică, de la plămânii înnegriţi de atâta fumat, până la ulcerul ce-i perforase stomacul, erau putrede. Dacă la rândul lui, Marele Vultur, n-ar fi murit în mod prematur, la răzbunarea pe care o promitea Statelor Unite ale Americii, cred că Ben Laden, de care nu se auzise la ora aceea, ar fi fost un dulce copil. La cât de buni prieteni fusesem în copilărie cred că acum i-aş fi aruncat chiftele cu praştia peste gardul din sârmă de la Guantanamo. Din fericire pentru America, Marele Vultur murise. Din nefericire pentru mine, pierdusem un prieten.
volum în curs de apariţie

Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*


Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.