Cum s-a unit Maramureşul cu ţara

Cum s-au unit Maramureşul cu ţara
Articole – Perioada contempoarană

de Cristina Tineghe, Ana-Felicia Diaconu

Vechi leagăn de cultură şi civilizaţie româneasca, tara Maramureşului, locul de baştină al voievozilor Dragoş şi Bogdan, este cuprins între munţii vulcanici din gurpa nordică a lanţului carpatic (Ţibles, Gutâi, Oaş), masivul Rodnei şi Munţii Maramureşului. Ţara Maramureşului reprezintă una din cele mai mari depresiuni intracarpatice, cu o suprafaţă de aproape 10 000 km2.

Abrodarea problemei Maramureşului istoric în contextul creat de organizarea lumii după primul război mondial prin Conferinţa de Pace de la Paris a adus în atenţia opiniei publice romneşti o serie de realităţi până atunci neglijate. Punerea în discuţie a frontierei de nord-vest a României a condus şi la elaborarea unor ample memorii de către autorităţile locale din Maramureş, menite să aducă la cunoştinţa poziţia acestora în ceea ce priveşte trasarea noilor graniţe.

Prin Tratatul de Alianţă încheiat la 4/17 august 1916 la Bucureşti între România şi Marea Britanie, Franta, Rusia şi Italia, mai exact în conformitate cu articolul 4 din tratat, frontiera nord-vestica a ţării se fixa pe talvegul Tisei, astfel încât în componenţa statului român intra doar o treime din vechiul comitat Maramureş. La baza acestei decizii politice credem că au stat argumente de ordin etnic, datele statistice din momentul respectiv indicând preponderenta elementului rutean în defavoarea celui românesc în Maramureşul de la nord de Tisa, dar mai ales necunoaşterea sau omiterea realităţilor de ordin istoric, economic etc. specifice ţării Maramureşului. Caracterul secret al tratatului, prevăzut prin articolul 7, a împiedicat opinia publică să aibă cunoştinţă de respectiva prevedere.

Telegrame către Brătianu

Rezoluţia Adunării Naţionale de la Alba Iulia din 1 decembrie 1918 stipula chiar din articolul 1 ca: „Adunarea Naţională a tuturor românilor din Transilvania, Banat şi ţara Ungurească, adunaţi prin reprezentanţii lor îndreptăţiţi la Alba Iulia, 1 decembrie 1918, decretează unirea acelor români şi a tuturor teritoriilor locuite de dânşii cu România”. La baza respectivei prevederi se afla principiul naţionalităţilor.

Atunci când Ştefan Cicio-Pop şi-a terminat cuvântarea strigând: „Trăiască România Mare de la Nistru şi până la Tisa!”, maramureşenii prezenţi au protestat afirmând că ei nu au venit la Alba Iulia pentru a pune hotar pe Tisa, ci au venit ca să împingă hotarul până la graniţa Galiţiei, că România să cuprindă între hotarele ei şi Maramureşului românesc de peste Tisa. La acestea Ştefan Cicio-Pop a dat lămuriri, declarând că expresia „până la Tisa” se referă numai la ţinuturile dinspre Ungaria şi ca ţinuturile romaneşti dinspre Galiţia, deşi situate dincolo de Tisa, vor aparţine României, subliniindu-şi convingerea cu strigătul: „Trăiască România Mare de la Nistru şi până dincolo de Tisa!”.

Dezideratele susţinute de maramureşeni la Alba Iulia nu au fost urmate de către diplomaţii români prezenţi la Conferinţa de Pace de la Paris. Astfel, Ion I. C. Brătianu şi Nicolae Misu, expunând la 31 ianuarie — 1 februarie 1919 revendicările teritoriale ale României, păstrează, în ceea ce priveşte hotarul de miazănoapte, frontiera trasată în 1916. Această situaţie a încurajat Cehoslovacia să solicite la 13 februarie 1919 încorporarea „ţării locuite de rutenii din Ungaria”, deşi Cehoslovacia, din perspectivă istorică, nu avea nici un drept asupra acestor teritorii, mai ales în ceea ce priveşte Maramureşul istoric. Cererea Cehoslovaciei a fost acceptată la lucrările Conferinţei de Pace şi s-a materializat prin trasarea unei linii de frontiera care atribuia statului cehoslovac teritoriul rutenilor din zona subcarpatică.

În acesl stadiu al negocierilor, contextul internaţional se complica prin declanşarea de către Ungaria (unde în octombrie 1918 se instaurase puterea sovietelor, a ofensivei care viza recucerirea teritoriului românesc pierdut şi joncţiunea cu trupele bolşevice din Ucraina şi Rusia. Acţiunea a obligat armata română să contraatace. Victoriile acesteia sunt menţionate clar în telegramele trimise lui Ion I. C. Brătianu aflat în Conferinţa de la Paris: „La dreapta am atins (Huszt, limita etnografică”; „Am luat Sătmarul, de asemenea limita etnografica”. Conţinutul acestora reda nu numai avansarea armatei române, ci şi limita geografică stabilită în funcţie de preponderenţa populaţiei româneşti vizată de aceasta.

Imposibilitatea armatei cehe de a face fata ifensivei maghiare şi propunerea făcută României de a ocupa Rutenia şi partea de miazăzi a Galiţiei, pentru a asigura legătura între armata polonă şi cea română, cooroborate cu dorinţa de a bloca orice comunicare directă între ucraineni şi ruşii bolşevici, a determinat depăşirea Tisei şi ocuparea întregii zone subcarpatice, inclusiv a Maramureşului de la nord de Tisa.

Memorii

La 3 august 1919 însă se comunica României frontiera cu Cehoslovacia, trasă de Consiliul Suprem al Puterilor Aliate şi Asociate, care menţinea cursul Tisei ca linie de frontieră, dar numai pe o porţiune delimitată astfel: „de la un punct comun celor trei frontiere ale României, Galiţiei şi Cehoslovaciei o linie orientată sensibil către vest-sud-vest prelungită printr-o linie care atinge râul Tisa la nord de confluentul acestuia râul Vişeu, apoi continuă spre vest talvegul Tisei până într-un punct la cca. 9 km vest de Apşa de Jos…, o linie care să întâlnească şi să urmeze linia de despărţire a apelor între Tisa şi Tur”. Recunoaşterea pe plan internaţional a acesteia a fost confirmată prin semnarea la 10 septembrie 1919, la Saint-Germaine en Laye, Tratatului de pace cu Austria, care în articolul 53 stipula: „Austria recunoaşte, precum au făcut-o deja Puterile Aliate şi Asociate, deplina independentă a statului cehoslovac care va cuprinde şi teritoriul autonom al rutenilor de la sudul Carpaţilor”.

Refuzul lui Ion I. C. Brătianu de a semna acest tratat datorită unor clauze considerate de el inacceptabile pentru România a dus la amânarea ratificării de către statul român a acestui act internaţional. Răgazul a fost folosit de oficialităţile române, centrale şi locale, pentru a pregăti documentaţia necesară care să probeze dreptul asupra întregului Maramureş.

Între timp şi în ţara s-au conturat opinii privind problema Maramureşului. Astfel, printr-un memoriu întocmit la Sibiu la 5 octombrie 1919 şi adresat Ministerului de Război, prefectul judeţului Maramureş prezenta înmod obiectiv cauzele concrete care l-au determinat să depăşească granita impusă prin tratatul din 1916 şi să introducă administraţia româneasca şi la nord de Tisă. El pune accentul în special pe necesitatea menţinerii unei vieţi economice care să permită furnizarea produselor alimentare în zonă şi menţinerea funcţionalităţii mijloacelor de comunicaţie, folosindu-se totodată de argumente de ordin istoric: „Judeţul Maramureş întreg este un vechi leagăn al românului recunoscut de istorie în care valurile ruteneşti venite din alte ţări au îngropat o mulţime de elemente romaneşti care aşteaptă să fie reînviate”; „Maramureşul prezintă nu numai o unitate geografică bine definită şi foarte pronunţată, ci o unitate organică indivizibila”.

La 9 decembrie 1919 senatorii şi deputaţii din Maramureş, Ugocea şi Satu Mare adresau guvernului un memoriu „nu numai în interesul local, ci şi în interesul întregii Românii Mari şi a întregului neam românesc”, solicitând că graniţele Maramureşului să fie stabilite conform liniei de demarcaţie trasate în luna iunie 1919 de către Comandantul trupelor române de comun acord cu Comandamentul trupelor cehoslovace.

Cam în aceeaşi perioadă Alexandru Vaida-Voevod, ministru de stat în timpul guvernului Vaitoianu, înaintează un raport documentat asupra Maramureşului, cerând toate comunele romaneşti de peste Tisa împreuna cu hotarele lor şi propunând p frontiera care începea la vst de teceu şi continuă pe culmea munţilor spre nord, vizând încorporarea în graniţele statului român a plaselor Sighet, Tisa, Taraş şi jumătate din Teceu.

Cea mai veche episcopie

Concomitent cu aceste acţiuni au avut loc şi primele alegeri generale parlamentare libere la care a participat şi populaţia întregului Maramureş. Astfel, în primul Parlament al României Mari au existat şi ruteni care şi-au exprimat dorinţa de a se uni cu România, fapt semnalat prin mai multe memorii adresate anterior regelui şi Consiliului Dirigent.

La 1 decembrie 1919 s-a constituit noul guvern condus de Alexandru Vaida-Voevod, care avea să semneze tratatul de pace cu Austria, România recunoscând astfel încorporarea Maramureşului de la nord de Tisă la statul cehoslovac. În acelaşi timp însa, preşedintele Consiliului de Miniştri au numit pe lângă delegaţia româna ca expert pentru Maramureş pe dr. G. Iuga, deputat de Maramureş, care în timul şederii sale la Paris întocmeşte mai multe memorii, documentaţii, hărţi dovedind caracterul românesc al Maramureşului de la nord de Tisa şi drepturile istorice ale României asupra acestui teritoriu. Totodată, el iniţiază tratative cu delegaţia cehoslovacă pentru rectificarea liniei de frontiera preconizată şi face lucrări pregătitoare pentru ca problema să fie prezentată Conferinţei de Pace, în cazul în care tratativele cu cehoslovacii n-ar fi condus la rezultatul dorit.

Redăm în continuare câteva pasaje dintr-un astfel de memoriu în care autorul subliniază toate argumentele care îndreptăţesc statul român să revendice acest teritoriu:”Consiliul Suprem până acum nu a comunicat României direct şi oficial linia de frontiera cu Cehoslovacia; rugăm Conferinţa să binevoiască şi a lua în considerare următoarele propuneri:

Linia de frontieră… să se stabilească definitiv conform liniei demarcaţionale ce s-a croit în luna iunie 1919, de către Comandamentul trupelor cehoslovace de comun acord cu Comandamentul trupelor române. Această linie a fost stabilită pe culmea înălţimilor la faţa locului de către experţi militari ai ambelor state vecine şi intersate ţinându-se seama de interese locale, istorice şi administrative.

Teritoriul ce zace spre este de această linie gravitează spre Tisa şi este parte întregitoare a Transilvaniei, formând o unitate geografică indivizibila.

Pe baza istorica am avea dreptul să pretindem mai mult decât s-a stabilit prin linia de demarcaţiune. Provincia numită Maramureş este ´Leagănul Neamului RomânescS, unde poporul român a trăit mai multe veacuri sub voievozi independenţi şi cuprindea în sine aproape tot teritoriul locuit azi de ruteni atât în Maramureş, cât şi în comitatele vecine: Bereg şi Ung. Chiar şi ungurii, inamicii noştri cei mai neîmpăcaţi, recunosc acest fapt istoric. În memoriul lor Chestia Ruteană înaintat Conferinţei de Pace ei recunosc că cei dintâi locuitori ai Maramureşului au fost românii. De asemenea şi istoricii ruşi recunosc acest fapt…

…De partea dreaptă a căii ferate şi a şoselei principale este situată renumita comună istorică Peri, care a fost sediul primei şi celei mai vechi episcopii româneşti în decursul mai multor veacuri. Poporul român doreşte reînfiinţarea acestei episcopii istorice în acelaşi loc pe care îl considera şi azi ca loc sfânt…

…Teritoriul dintre linia demarcaţionala şi Tisa nu a putut fi ocupat militară şi nici administrat de către Cehoslovacia pentru ca geograficeste gravitează spre România, din aceste motive chiar Comandamentul cehoslovac ne-a propus să-l ocupăm noi, să-l alimentăm şi să-l administrăm…”

Posibilitatea fructificată

Memoriul se încheia cu următoarele concluzii:

„Chestiunea acestui teritoriu, deşi neînsemnat ca mărime, din consideraţiile mai sus înşirate, este de o mare însemnătate pentru România. Dacă Conferinţa de Pace nu ar acorda României acest mic ţinut, el va forma o rană veşnică, un izvor veşnic de conflicte între România şi Cehoslovacia, cu care România doreşte să întreţină raporturile cele mai bune.

Pe baza acestor consideraţiuni propunem că frontiera între România şi Cehoslovacia să fie stabilită definitiv pe linia de demarcaţiune de az”.

Cehoslovacii păreau dispuşi spre concesii teritoriale în schimbul încheierii unei alianţe militare, ceea ce îl face pe Alexandru Voda-Voievod să declare la 16 decembrie 1919 în Camera Deputaţilor că „spera să găsească remediul pentru salvarea integrală a Maramureşului”. Tratativele româno-cehoslovace decurgeau în condiţii favorabile pentru România. La 15 martie 1920 Osusky, şeful delegaţiei cehe, îl înştiinţa pe şeful guvernului român că frontiera Maramureşului era pe cale de a fi rezolvată. În acest stadiu al negocierilor intervine schimbarea de guvern din România, cabinetul Vaida fiind înlocuit cu unul condus de Averescu. Evenimentul este folosit de cehoslovaci ca pretext pentru întreruperea negocierilor, argumentând că în urma demisiei guvernului Vaida delegaţia româna nu mai dispunea de împuternicirea legală pentru a putea semna acordul încheiat.

La 1 aprilie 1920 prin adrese trimise Ministerului Afacerilor Străine şi Ministerul de Război, reprezentantul Cehoslovaciei în România reînnoia în numele guvernului sau cererea de evacuare de către trupele române a teritoriului din nordul Tisei, informând totodată partea româna de disponibilitatea Ministerului de Externe cehoslovac de a negocia cu statul român o rectificare de frontiera care ar urma să fie stabilită de o comisie mixtă româno-cehoslovaca.

Ca urmare, Legaţia cehoslovacă din România era anunatta la 18 aprilie 1920 de hotărârea guvernului român de a-şi retrage trupele, cerându-i-se ministrului Cernak să comunice numele delegatului militar cehoslovac însărcinat să regleze cu Marele Cartier General Român problemele de detaliu privind retragerea trupelor române. Se dădea astfel curs stipulaţiilor Tratatului de pace cu Austria care prevedea că teritoriul autonom al rutenilor din zona subcarpatică să fie încorporat Cehoslovaciei, prevederi la care România consimţise prin semnarea lui. Pe de altă parte se sublinia disponibiliatea statului român de a începe tratativele cu statul cehoslovac vizând obţinerea unei frontiere mai bune pentru România, interesată să integreze teritoriile de la sudul Tisei în procesul de unificare a întregului teritoriu naţional, ceea ce în condiţiile geografice respective presupunea obţinerea cailor de acces spre aceste teritorii.

Prin semnarea Tratatului de la Trianon (4 iunie 1920) se reconfirma pe plan internaţional apartenenta Maramureşului de la nord de Tisa la Cehoslovacia.

Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*


Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.