Agafia Drăgan (Focşani-Vrancea)*Poezie de dragoste şi iubire

Nume: Tigoianu Drăgan Eugenia
Nume autor:Agafia Drăgan
Domiciliu actual: Focşani, Vrancea
Născută în comuna Hodac, judeţul Mureş, in anul 1953
Absolventă a Universităţii Bucureşti.
Debutează în timpul facultaţii la “Vatra” şi Gânduri studenţeşti, apoi până în 2013 publică doar articole de specialitate. Revine la poezie în 2013.
Activitatea literară 2014-2016
Publicaţii în revistele: Nomen Artis, ed.Amanda. Bucureşti, Cronos peniţa de aur, ed sub egida site-ului.Cronopedia, Negru pe Alb, editată sub egida site-ului Negru pe Alb, Dor de Dor, ed.de Marin Toma, Confluente literare, Bogdania, sub egida Asociaţiei Cultural-Umanitare ”BOGDANIA ” din Focşani, Oglinda Literară, ed. De Asociatia Culturala “Duiliu Zamfirescu” Focsani, eCreator , Amprentele sufletului, ed. De Nicolae Gavrilescu.

În antologii:
Cuvinte Scluptate, ed.Editgraf, Lumină din Lumina, ed. Armonii Culturale, Roşu Mocnit, ed.Rovimed, Priveşte Visând, Iubito, ed.Editgraph, Petale de Suflet, ed.Edigraph, Ieri ca prin Vis, ed, Editgraf, Obraji de Magnolie, ed.Editgraf, Antologia Antologiilor Natiunea, ed.Natiunea, Cu tine in gand ed. Editgraf, 10 ani plini de dor, ed. Pim, Lyrics et Prosa vol II si III ed. Natiunea, Pe aleea cuvintelor, ed. Ispirescu, Toamna asta Plouă cu Lacrimi, Iasi 2015, Carmen, ed.Anamarol, 2016,Alburii Sclipiri de Stele, ed.Napoca Nova etc.

Volume de autor:
Nevoia de Fericire, ed.Editgraf, 2014
Cu Toamna Căzută pe Gene, ed. Editgraf, 2015
Măriuca şi Prietenii ei, ed. Editgraf, 2015
Iluzia Regăsirii, ed. Armonii Culturale,2016

Dacă aş mai fi

Dacă aş mai fi cea de ieri
aş împărţi cu tine nuditatea iubirii
aş contura ispita cu păsările focului
discretă cum e luna la pătrar
să luminez aşternutul
cu gust de piersică şi sare
până când dimineaţa firul şi-l toarce
tras din coama nopţilor pârguite
de plăceri
Dacă aş mai fie cea de ieri
ţi-aş respira lâncezeala
înrourată de patimi şi şoapte
până când din inima noptii se recită ziua
într-o cafea amară
satisfăcut
ai spune bună
femeii în care
te-ai adăpostit
înainte de a reîncepe istoria
cotidienelor treburi.

Pătimesc amintirile şi ard

iubite
te caut în necuprinsul meu
pană aud cum lăcrimează aşteptarea
rostogolită prin/tre corbi
sunt tot mai sărace cuvintele,
le strâng să-mi fie pernă
când noaptea-şi dilată insomnia
şi neagră creşte ziua.
pătimesc amintirile şi ard
şi tot mai adânc se aprind
păsările albe.
cui să-i mai spun
şi cine să vadă
cum trec dureros de tăcute,
oarbe şi surde la viclenia timpului.
am să-mi aşez zilele rămase
în braţele lor
niciodată înclinate spre apus,
cu o sete verticală de înalt
să simt cum alunec
în verde
până când mă voi aşeza descântec
să mă toarcă pământul
fir de iarbă, fir de apă
sau alt călător.

Aceeaşi zi, acelaşi mâine

Te întrebi ce fac?
Stau în planul sferic
al unui gând
cu faţa întoarsă spre apus
citesc, iubesc sau tac,
despic amurguri
cu umbre de la răsărit;
din ziduri curg păpuşi de ceară
şi dintr-un capăt până-n altul,
un pianist nebun repeată
acelaşi monoton motiv,
se împiedică mereu de acelaşi prag.
Mă întrebi, ce fac?
O, iarăşi scriu, vorbesc năucă,
pe clape de pian dezacordat.
într-un simulacru de eufonie,
aceeaşi clapă, acelaşi sunet
învie linii subţiri şi imprecise
în camera albă cu patul nefăcut.

În ubră-mi rămâne atâta nimic

Prin timp ce mai am păşesc dihotomic ,
În ubră-mi rămâne atâta nimic.
Fatidic un gând s-agaţă de pământ
Când inima-şi sapă în urmă mormânt.

La orizont plutesc vise de-o clipă,
Torţă aprinsă pe neagră aripă.
În trenă amintirile curg cioburi
Când vara se stinge-n miez de culori.

Cu suflet îngenunchiat de ţărână
Voi naşte oare din altă fântână?
Sau nimicul nimic află din mine
Când alte simţiri vor curge de mâine.

Până atunci, muşc lupoaică flămândă
Inima caldă din orice secundă,
Să n-aud când moartea-ncepe să tresară
Şi viaţa imi este licoare amară.

Aş vrea iubite

Aş vrea să ne-amintim iubite, de o seară
Când roua unui vis de dor ne-a fost povară
Şi sufletul în care amiezile-au apus,
Purta pe aripi grele un palid iz adus
De vreo suavă împlinită primăvară.
Cu gesturi vechi chemând sfios cocorii iară.

Aş vrea să ne-aminitim iubite, de o noapte
Când fântâna însingurării mustea şoapte.
Pe ram de inimă cu ritmul obosit,
Noi împleteam cuvinte cu-n vis rătăcit,
Rămas preludiu unei ultime simfonii,
Furate din adâncul sublimei armonii.

Aş vrea să ne-amintim iubite, de-amândoi
Când vibrare vom fi prin iarbă şi prin ploi
În inima luminii desfăcuţi în culori
Ne-om îngână cu stelele sub cer de alţi zori,
Acolo unde timpul clipele-şi adună,
Hic et nunc cântec sa fim pe-o singură strună.

Doina vântului de seară

Şoaptă tristă, văl de pară,
Seara-ncet în trup coboară,
Tremur de iluzii frânte,
Plâns de păsări să mă cânte.

Pe sub aripi de furtună,
Timpul ţărâna-mi adună.
Obosit gândul s-apleacă,
Sfarmă clipa să nu treacă,

Peste vis, peste hotar,
Steie chiar şi cu amar.
În veşmânt de neagră iarbă,
Să mă duc nu-mi este grabă,

Unde vântul nu m-ajunge
Şi nici luna nu m-o plânge.
Curgea-voi… să curg atunci
Prin izvoare pe sub lunci,

Pe sub fir de verde iarbă,
Nimeni de-am fost nu-ntreabă,
Doar corbii or bate clopot,
Peste mine-o cade ropot.

Uitarea… uita-voi toate,
Clipele nu m-or socoate.
Nici în piatră nici în lemn,
N-oi avea de-atunci însemn.

Clocoti-voi clocoti
Când dorul se va roti,
În alt drag şi altă dragă,
Rostuind o lume-ntreagă.

Doina vântului de seară
Peste mine-o curge iară.

Methexis

S-au mătuit ferestrele ştiute
sufletul işi suie dorinţa către cer
răsună rugi prin temple obosite
cutremură mirosuri torentele de ieri
cheama Domnul
c- un sunet blând
prelins în trupul de lut
ne-aduce iar priveliştea pierdută
a unui ev ce-a fost sau doar ni s-a părut.
vibram atunci în noi cu tinereţea
pictând pe aripi doar calde primaveri
pluteam semeţi în zbor de vulturi beţi
de-a clipelor fluidă frumuseţe
azi trupu-n care ieri amiezile-au apus
sub cer de marmură neagră
se îndoaie supus
la culmile semeţe doar gândul mai cutează
În noi dorm columbi /în lut de tristeţe.

Stăpână peste morgane

Când ochiul îşi suie oglinda către cer
am să te aşez acolo
unde soarele se deşiră în seară
şi noaptea-şi învolbură lianele
peste ultima amintire
închis cu văzduhul în piept
ai să asculţi trecutul
cum curge dinspre azi spre mâine
şi-ai să-mi şopteşti
dacă nu eşti cu mine nu exişti
dare eu sunt aici
captivă
într-o imagine a iubirii
stăpână peste morgane
cu umbra-n asfinţire
răstorn o ultimă sclipire de albastru
peste ea pasărea albă
pasărea pasăre suflet
să n-o inspire pământul/respire
cat simte încă ameţeala azurului
prin aripi cu amintiri frământate
atâta de puţin a mai rămas din zare

Şi totuşi ne iubim

Braţele dimineţii zgârie geamul
poartă stigmatul îmbrăţişărilor grăbite
cuvinte
ca nişte obiecte inutile
fac piruete printre aburi de cafea
arome perfide
nuanţează rutina
la confluenţa dintre două lumii
păzim echilibru cerere şi ofertă
stabilim tacit
până unde merge singurătatea in doi
cred c-am învăţat să te iubesc
ascult rugina cum pulsează
înainte de-a reîncepe alergarea
să acopăr fisurile
niciodată nu ajung până la capăt
crezi ca-i învăţat să mă iubeşti
vânezi prădătorii
să nu-ne devoreze
amestecul de obişnuinţă şi iubire
a ceea ce crezi că sunt
a ceea ce cred că eşti

Somnul curge vis s-adape

Răstălmăcesc raze de lună
când vântu-şi acordează strună
pe negre întinderi de ape
şi somnul curge vis s-adape.

Arar un ochi de stea surâde stins,
de unda unui gând se lasă prins,
ţese prin nouri fir de armonie,
dorul de tine dorinţa-nvie…

Suri zorii cădelniţa-şi fumegă,
pe cuşma nopţii uşor lunecă,
pal se deschide-un ochi de cicoare,
curând măturat de gri fuioare.

O nouă zi se-agaţă de gene,
înfloreşte din nesomn alene,
şi azi ca şi ieri clipele se ţes
cu acelaşi în suflet înţeles.

Suntem iubite, stropi de lumină,
căzuţi din a cerului grădină,
cu ramul aplecat spre seară
vom înflori-n altă primăvară.

Dum spiro spero

La capăt de drum cu vise apuse,
Atâtea cântece rămân nespuse.
Undeva adastă un dor nepătruns,
Un vis de iubire-n frunze ascuns.

În amintiri născute din visare,
Însingurarea-şi află alinare.
Iluzii aromate de vechi vibrări
Ascund nostalgic tăcute chemări.

Când soarele curge-n seară arămiu,
S-adoarmă la sân de lună argintiu,
La început de drum la capăt de cărare,
Unduie tăcut un gând de împăcare.

Nimic nu e iubite, întâmplare,
Nici ziua de azi cu clipe amare.
Încearcă tristeţea să-şi facă popas
Dum spiro spero atât ne-a mai rămas.

Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*


Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.