Scriitorul Marin Toma (Dor-Mărunt-Călăraşi)*la 70 de ani

Marin Toma

Născut în anul 1947

Ziua 20

Luna februarie ÎN SATUL ÎNFRĂŢIREA, COMUNA PLEVNA azi, DOR MARUNT

Debut literar în anul 1990 în suplimentul literar Arcadia, editat de ziarul Pământul

Debut editorial- 1999 „Din sfera politicului“ (Epigrame), Ed. „Amurg sentimental“ – Bucureşti.

Volume publicate: „Zorii Pămîntului“ (proză), „Cuscrele“ (roman), „Cartea Dorului Mărunt“ (documentar), „La Dor Mărunt Eroii au venit acasă“ (Documentar), Monografia comunei Belciugatele, doua editii, „Român deportat în ţara sa“ (proză–reportaj), „Scăldat în lacrima câmpiei“, (memorii, reportaj),Monografia oraşului Fundulea, şi Volumul de reportaje, interviuri, articole de ziar publicate de-a lungul anilor in presa locală şi centrală, Antologie * epică * lirică * plasitică „DOR de DOR“-6 ediţii printre care:”POESIS şi CREAŢIE şi  „DESCHIDE-MI,DORULE,POARTA,,

Fondator al săptămânalului „Magazinul satelor“ (97 de apariţii şi o ediţie nouă)

Fondator al revistei literare pentru toate vârstele şi genurile „DOR de DOR“ ce se află la 11ani de la apriţie lunară pe suport de hartie şi al 123-lea număr iar de la 1 ianuarie,2017 apare în ediţie online

Este membru al SOCIETĂŢII SCRIITORILOR ROMÂNI, membru al „Societăţii Scriitorilor Ardeleni“ (Cluj-Napoca), membru al UNIUNII EPIGRAMIŞTILOR DIN ROMÂNIA, membru al UNIUNII ZIARIŞTILOR PROFESIONIŞTI DIN ROMÎNIA (decorat cu Ordinul Cls III, Buşteni, 2004

Au scris despre Marin Toma: Corneliu Leu, Nicolae Dragoş, Radu Cârneci, Iulian Talianu, Gheorghe Frangulea, Dacici Mirela, Petruş Andrei, (Puieşti-Vaslui), Ion Gaghi(Giurgiu), Mihail I. Vlad (Târgovişte),Al.Florin Ţene (Cluj),Eugen Căţa (Cluj),Iulian Talianu (Conţanţa),Artur Silvestri(Bucureşti) Ion Machidon(Bucureşti),Ioana Nuţu-Piersică(Bucureşti),Vaila Popovici (Canada),Constantin Mitulesc (Călăraşi),prof.Nicolae Ţiripan (dir.Arhivelor Naţionale ,filiala(Călăraşi),Menuţ Maximinian(Cotidianul „Răsunetul,,Bistriţa-Năsăud)

Publicaţii în care a apărut numele autorului de faţă: revista „Amurg Sentimental“ (Bucureşti), „Monitorul de Neamţ“, „Adevărul de Cluj“, „Cuvântul liber“ (Giurgiu), „Bocancul Literar“ (Cluj), „Informaţia Prahovei“, „Jurnalul de Dâmboviţa“, revista „Visătorii“ – Puieşti-Vaslui),”Răsunetul,,(Bistriţa Năsăud)

A publicat în mai toate ziarele locale din Călăraşi.

A promovat în paginile publicaţiilor fondate, peste 350 de poeţi, prozatori, pictori şi alti oameni de diferite profesii.

Revista „Dor de Dor“ a obţinut Diploma de Merit în anul 2006 din partea „Asociaţiei Române pentru Patrimoniu“.

Marin Toma , a îmlinit pe data de 20 februarie, 2017, varsta de 70 de ani.

Marin Toma : ” Mărturisiri de suflet „
MARIN TOMA , fondatorul revistei DOR DE DOR :

Mărturisiri de suflet

Cine sunt? „Sunt fiul fostului ţăran/ Născut în 47′,- n sat, /Un sat din Bărăgan, /Când m-am născut în satul,/Cu noroi până la gleznă, /Nici lampă nu aveam în casă /Şi mama m-a-nfăşat prin beznă!” Acest tablou al unei realităţi crude şi încă altele, mă urmăresc de pe la vârsta de 11 ani când bunicul meu şi alţi bătrâni ai satului mă puneau să le citesc un ziar de pe atunci, „Steagul roşu”, şi mă întrebau „dacă scrie că vin americanii”?. Ei nu mai sunt, iar eu am rămas să-i aştept. Mai am oare cui să spun că au venit şi poate nici n-or să mai plece până nu vor rezolva problema omenirii de a fi ori a nu mai fi, cel puţin în această formă de organizare, până n-or reintroduce forma traiului în colectiv dar nu aşa cum o trăiam noi, ci o viaţă în care se să se supravieţuiască o perioadă mai scurtă de timp şi deci şi viaţa şi moartea să se manifeste global? Mulţi îmi spuneau de pe atunci că eu voi ajunge poet ;ori „să scriu ceva”- ziceau. Şi dacă ar fi să le răspund acum unora dintre ei, le-aş răspunde că nu sunt prea departe de prezicerile lor. Cât de mult şi de bine am reuşit, rămâne să aprecieze chiar şi cei ce vor veni după mine pentru ce vor găsi; iar de la va place, să ducă mai departe cele trecute de mine pe răbojul vieţii.
De ce scriu? Pentru că totdeauna mi-am pus intrebarea : Ce-ar fi mai Divin decât…?
-Pentru noi: Să nu uităm niciodată istoricul locurilor unde ne-au fixat străbunii, străbunilor. Să săpăm cât mai adânc după el, cu orice mijloace, să-l aducem la suprafaţă, pentru a fi cunoscut şi de cei care ne vor urma nouă, iar la rândul lor, să-l lase în ALTARUL LUMINII, cât va fi neamul acesta. Pentru voi ,urmaşilor: Să nu rupeţi file din acest istoric, adăugaţi cât mai multe amănunte, scrieţi întocmai cum a fost!. Scrieţi despre toţi conducătorii de la nivelul obştiilor, urbelor şi ai ţării ăştea, şi despre faptele lor, bune şi rele, pentru a dovedi oricărui neavenit pe aceste locuri că numai Dumnezeu ne-a fixat pe noi, popor creştin aici, dăruindu-ne această ţară, mică grădină a EDENULUI. Pe cei ce vremelnic ne-au aruncat în „Răscrucea vânturilor”, ne-au răpit porţiuni din ţară şi ne-au asmuţit unii împotriva altora, fiinţe de acelaşi neam şi sânge, aceiaşi
credinţă, să aveţi puterea de a-i ierta, dar şi de a nu uita nici una din faptele lor care au provocat milioane şi milioane de victime.
Dor Mărunt , Iunie 2001.

DE CE MAI SCRIU? PENTRU CĂ AMINTIRILE NE MAI UŞUREAZĂ DORURILE DESPRE LOCURILE NATALE

„AMINTIRE DESPRE UN SAT”
Satele sunt puţine la număr. Locuitorii acestora sunt mulţi şi amintirile peste timp, sunt foarte, foarte multe despre satele lor. Fiecare dintre noi, cei născuţi la sat, avem multe amintiri,pe care le putem reda fiecare în felul nostru. Dar paradoxal, oricât de mulţi am trăi, în orice sat de pe acest Pământ, foarte puţini vom scrie aceste amintiri, ca ele să dăinuie peste ani şi să se transmită şi generaţiilor viitoare. Este tocmai lucru ce încerc eu să-l fac acum, să scriu în locul celor care nu pot a scrie din motive care uneori nu ţin neapărat de lipsa harului de a scrie ci mai de grabă din motive care nu au ţinut şi nu ţin de voinţa lor.
Încerc să rescriu cele scrise până la mine, să scriu cele aflate de mine, cu încrederea că, altcineva va continua cât de sumar, să reţină orice crede de cuviinţă şi că interesează pe cei ce vor veni; şi a fi continuatori atenţi, chiar a îndrepta şi completa cele scrie de mine.Satul în care tu, eu şi ea ne-am născut, este satul tău, al ei şi al meu, al tuturor celor ce au trăit în el şi ni l-au lăsat nouă să trăim aici, să-l întărim chiar dacă vom mai pleca vremelinic din el, convinşi fiind că cei mai mulţi ne vom întoarce pentru puţin, ai săruta pământul, sau a ne îngropa în veşnicia lui.
De aceea şi noi trebuie să ne primenim sufletele, să-l lăsăm cu drag urmaşilor noştri de aiurea, să-i întărim zestrea fie şi spirituală, prin a le lăsa scrise tot ce ni se povesteşte de înaintaşi, chiar dacă povestea adevărată ce ne este mărturisită, slobozeşte valuri de lacrimi şi tristeţi. Să spunem urmaşilor cum a fost la noi în sat, cum a fost la tine şi cum a fost la ea. Să le ascultăm durerea, aşteptând să-şi şteargă ochii de lacrimile fierbinţi, să ofteze uşuraţi de dorul năvalnic din piept despre satul lor
Dor Mărunt , 21 iulie 2001.
Ce autori mi-au calauzit ori mi-au influentat creatia mea?Care dintre  noi, copiii născuţi aici, în satul cu noroi până la glezne primăvara şi toamna, cu praf până la chişiţa calului şi arşiţe ucigătoare-vara, cu nămeţi până peste acoperişurile caselor, cu geruri şi crivăţ care smulge bolovanii de pe câmp şi învâltoară zăpada pe care o înfundă şi în gaură de şarpe, n-a fost atras de poveştile părinţilor despre Fata Moşului şi a Babei, Punguţa cu doi bani, Capra cu trei iezi, Ivan Turbincă şi câte şi mai câte de Ion Creangă, până s-au făcut mai mari şi au putut singuri da paginile cărţilor acestor mari scriitori şi

Cine sunt eu ca scriitor?

Nu pot să răspund la această întrebare. Pot spune că, am scris până acum câteva cărţi printre care:”Zorii pământului”- proză scurtă, Cuscrele” înainte cu mult timp de apariţia telenovelei Tv.; „Cartea Dorului Mărunt”, „ La Dor Mărunt Eroii au venit acasă”,” Român deportat în ţara sa”, un volum de epigrame-politice. Am colaborat ani de zile la ziarele locale călărăşene: Pământul, Jurnalul de Călăraşi. Curierul de Călăraşi, Accentul, Observatorul, Argumentul. Am scris şi publicat Monografia comunei Belciugatele;  2 ediţii de la prima atestare până în anul 2000.
Monografia localităţii Fundulea de la întemeiere până în anul 2000. Am strâns destul
material pentru Monografia comunei Dor Marunt de la începuturi până la 195o dar dezinteresul primează aruncându-se vina pe lipsa banilor. Am fondat săptămânalul „Magazinul satelor” 91 de apariţii, în curs de reluare a activităţii. Am fondat şi conduc revista de literatură „DOR de DOR”aceasta a apărut peste 11 ani,lunar pe suport de hârtie ,având 123 de apariţii după care  începând cu 1 Ianuarie2017 ,se tipăreşte in ediţie online.De asemenea am fondat„Asociaţia pentru promovarea şi dezvoltarea spiritului rural”conform legislaţiei României .E mult? E puţin? Trebuie să mai fac mai târzior o mărturisire; pentru că, toată viaţa scriitorul nu are altceva de făcut decât să mărturisească adevărul dacă se poate.

DE UNDE VIN ŞI UNDE MĂ DUC?

Frumoasă întrebare. Ar mai fi trebuit puţin dezvoltată chiar dacă euaş părea un pic cinic, pentru că răspunsul îl voi da imediat şi anume:
CÂND?

Vin din DOR MĂRUNT, „sat aşezat în câmpia Bărăganului, un spaţiu nemărginit, în care valurile de iarbă erau când înviate de o spornică verdeaţă, când ofilite sub pârlitura soarelui, unde se profilau ca muşuroaiele de cârtiţe uriaşe movilele a căror urzeală era taina trecutului şi podoaba pustietăţii (Alexandru Odobescu –
Pseudo-Kyneghettykos”) pe la 1849, la răscrucea drumurilor
vânătorilor( dar şi al hoţilor după Ghe.Tutungiu „Drumul Hoţilor”, pe moşia Piersica Merlari şi Dor – Mărunt, ce aparţinea marelui vornic Ion M. Mano după mărturisirea doamnei Elena C. Cornescu fiica acestuia într-o scrisoare emisă la 2/15 iulie 1903-Bucureşti, către primarul de atunci al comunei pe care eu l-am identificat a fi la acea dată Petre Ioniţă. De asemeni mai descopăr ( vezi Acad. Al .Rosetti) că în casa Smarandei M. Mano, născută C. Văcărescu (generalul pe timpul lui Al. Ioan Cuza cu moşii prin Ialomiţa), Eliade Rădulescu îi dedică acesteia monumentala sa operă „Zburătorul.”.Cartea care mă va propulsa în viitor sper să fie „Zorii pământului” De ce ? vom vedea . De asemenea
vom vedea şi de ce, tot eu, nu-mi doresc să răspund la o a treia
întrebare pe care nimeni nu şi-ar pune-o:”Când? (Apropo: de unde vii şi unde te duci?)

Iată, de ce ocolesc răspunsul unor astfel de întrebări gen :unde mă
duc şi obsedanta :când?.Pentru că mai aştept:

ZORILE DINAINTE ŞI DUPĂ ECLIPSĂ

Ştiu că mai am multe de împlinit aici pe pământ şi de aceea mă grăbesc ca acestea să rămână scrise spre aducere aminte celor ce vor veni, că sunt veniţi nu într-un pustiu, şi după poliţa cu cărţi, poate lua şi pe aceasta, pentru a învăţa despre neamurile acestui sat cu nume frumos, pe care eu l-am găsit aici,un sat cu oameni stăpâniţi de frica lui Dumnezeu, rareori auzind o înjurătură de bărbat cu minte sau ocară decât aceasta poate pe la o femeie mai iute de gură şi mai scurtă la minte. Nu mai că, de la o vreme au apărut şi de aceia care lucrează pe ascuns dar se dau cinstiţi, chiar din aceia care s-au aciuat de te miri de unde, ne-ntrebaţi de nimeni de ce se abat din drum, găsind adevărat refugiu în casele mărginaşe, şi care prin faptele lor tolerate, au pus anatemă pe satul cu cel mai frumos nume căruia îi duce acum „dorul”, Bărăganul întreg, satul uncheşului, doru mărunt ( Moş Oprea Gheorghe s-a numit primul stătător în acest colţ de moşie
care a înfiinţat satul la al cărui bordei vânătorii de dropii poposeau aici unde găsea şi un vin bun şi o ţuică de Buzău ori Focşani iar ceilalţi cu căruţele lor, cu chirvanale ce străbăteau lungul drum de la Albeşti, după malul Ialomiţei până la Obileşti (Siliştea de azi, de pe Mostiştea, în lungul şi monotonul drum din lungul văii Gerului, îşi îndemnau dobitoacele să dea pas pentru a ajunge la bordeiul lui moş Oprea făcândulise dor de pahar de vin ori de ţuică de unde i se trage moşului numele de dor. Şi fiind şi mic la statură şi ager la minte i s-a spus moş doru-mărunt.Aşa m-am trezit pentru a putea surprinde ivirea zorilor unei ultime
dimineţi de iulie şi trecerea acestora neobservate la subsuoara unei zile. Am observat că zorile acestei dimineţi, ultima din luna iulie, ultimul iulie până în anul 2000, cel care ne-a trecut în alt spaţiu şi ne-a apropiat de cel mai mare şi fascinant fenomen astrologic al mileniului, deci că au urmat liniştite după cele din – nainte, venite cu mult zgomot, cu fulgere şi tunete de ziceai că pământul se despică, dar aducătoare a stropilor de ploaie care au spulberat seceta ce parcă pusese stăpânire pe lanurile de porumb şi floare soarelui,pe grădinile şi viile bieţilor oameni, lăsând în urmă după retragerea ochiurilor de apă strânse în văioagele şi şleaurile din bătături un strat subţire de nămol ce s-a uscat la soare, şi multe râme scoase de apa ploii, din pământul ars. Liniştea acestei dimineţi, atât cât poate fi ea fi, până nu o sparge uruitul motoarelor poluante, ce trec pe şosea, este atât
de profundă încât ceata de greieraşi speriaţi, cântă într-una pentru a-şi alunga teama şi întunericul, pentru aducerea zorilor. Cocoşii încep şi ei să se trezească; şi bătutul lor din aripi, face ca aerul să se mişte într-o adier4e uşor perceptibilă şi binefăcătoare. Cerul se lasă privit de mine în toată splendoarea lui, iar stele rare, parcă dorm şi ele, un somn pe furate înainte ca zorile să se retragă, făcând loc unei noi zile, cu toate ale ei. Numai Luceafărul a rămas de a păzi somnul lor şi al puilor de sub Cloşcă. Luna plină, ca un bulgăre uriaş, rotund, îmi şade la spate luminând calea din naintea Carelor pentru a nu lovi cu oiştea lor Pământul, şi a sparge violent liniştea din dimineaţa aceasta, de dînnaintea Eclipsei ori a celor ce vor urma şi poate pentru totdeauna să spulbere existenţa Planetei. Câţiva stăpâni ai curţilor pe timp de noapte, încep şi ei să latre treziţi de vreo pisică plecată la vânat de vrăbiuţe pe la şirele de paie. Somnul omului mai continuă puţin , el fiind obosit de muncile de peste zi,şi capul nu şi l-a ridicat de pe pernă. El mai doarme încă pe o mână aşa cum a reuşit să şi-o strecoare imediat ce-a intrat în odăiţa lui, zvârlind mai întâi ligheanul de plastic în care şi-a spălat picioarele obosite şi pline de praf; şi-a şters faţa arsă de soare cu ştergarul agăţat de nevastă în cuiul bătut în tocul uşii. El mai visează că, a doua zi va fi mai bine şi pentru el, că cineva, acolo, sus, la Bucureşti, gândeşte şi pentru el, măria sa ţăranul, deşi aceste bucurii par să nu se întrevadă. De acolo de pe câmpurile din jurul combinatelor de păsări, de porci, de lângă cel siderurgic sau de îngrăşăminte chimice, el vede cu ochiul său ager, pe care-l şterge din când în când, să nu-i pătrundă sudoarea în el cum se fură, se cară pe toate părţile, se lichidează. Da! El se uită buimac la unii care sunt de-o seamă cu copii lui care au fost scoşi în şomaj, iar ce jefuiesc s-au îmbuibat peste noapte, călcând şi furând din munca lor de ţărani agricultori, dar şi de foşti muncitori, care au construit aceste
„citadele” pentru unii şi „mormane de fier vechi” pentru alţii care au prosperat şi din care încearcă acum să facă poate nişte butelii,
probabil pentru amărâtul de el, a-l mai păcăli odată aceşti
ilesciano-zambascianişti, şi trântit să nu se ma ridice. El mai doarmepuţin, dar urechea lui fină, aude Căţelul Pământului şi ultimul cântat de greier după care va ieşi afară frecându-se la ochi, trosnindu-şi oasele neînvăţate să trândăvească prea mult în pat. El nu face politică, e tot mai scârbit de cei care-l mint din patru în patru ani. Apropierea de fenomenul astrologic, de prezicerile biblice, îl depărtează şi mai mult de promisiunile acestora, fie că vin de la şeful statului, sau de la cei din satul lui, care au ajuns câţiva chiar în parlamentul ţării şi prin votul său. Numai Dumnezeu – Bunul,
zice el că ar mai putea face ceva şi pentru cei a căror umeri nu mai
pot suporta greutatea birurilor. El aşteaptă ivirea unor zori, iar
acestea din dimineaţa din naintea Eclipsei, au fost ca cele din
naintea ultimei nopţi de iulie, cu deosebire că de data aceasta,
bietul de el, s-a rugat pe întuneric acolo în odăiţa lui, cu faţa la
Răsărit unde îşi are icoana de lemn a Feciaorei cu Pruncul,
rugându-se pentru viaţa sa, care se va sfârşi în această primă noapte de după Eclipsă. Maica Domnulului şi Dumnezeu să-l ierte. Zorile primei nopţi de după Eclipsă, alungate de bubuiturile apocaliptice, de norii negri de nepătruns, au udat din nou pământul ars de câteva zile la 44de grade. Aceste zori s-au retras şi ele nevăzute, dar tot la subsuara unei zile, în care Soarele şi-a trimis iarăşi razele binefăcătoare asupra Pământului şi asupra bălţilor formate în bătăturile ţăranilor, şi la rădăcinile lanurilor de porumb şi floarea-soarelui umflând bobul de strugure, mărind burta pepenoaicelor vărgate, legumele de tot felul mărindu-se de câteva ori. După o jumătate de noapte, de rugăciune el a continuat şi a doua zi zicând:”Dumnezeu Drăguţul, Atotputernicul, are El grijă! Şi nu a rămas cu mâinile încrucişate aşteptând la mila nimănui. Lor la va veni rândul să se roage de Măria sa pentru a-i ajuta să se urce din nou în Divan.
Dar poate el nu va mai fi un bietţăran, nea Gheorghe de pe uliţă. Mai ştii?!Bună dimineaţa „mărite ţăran. Bună dimineaţa! S-au ridicat zorile din nainte şi după Eclipsă. Tu ai rămas cu propria ta credinţă în Dumnezeu,şi curat ca un copil ce s-a născut după această operă Dumnezeiască.

Dor mărunt

12 august 1999.

Iată de ce nu-mi pun întrebarea: nici unde şi nicicând mă voi duce?Cum să pleci dintr-o ţară când problema alor mei nu s-a rezolvat nici azi? Când lor nu i s-a dat încă pământul de la moşii şi strămoşii lui mâncaţi de păduchi, roşi de foame pe fronturile când de est când de vest? Când lui nu i s-a dat înapoi nici măcar codiriştea biciului cu, care şi-a mânat caii, boii, vaca, oaia, capra spre GAC? Păi cum să fie el primul la luat? Nu vedeţi cine şi-a luat înapoi averile furate tot de la noi ? Daia nu plec nici de-al dracului acum, cum ar zice nea,Marin. Nici unde nu plec până nu oi vedea cu ochii mei ce se întâmplă cu cei ce mi-au jefuit până la unghie ţara. Aştept să văd de nu ne va mai lepăda iar Europa în braţele nu ştiu cui, de nu-mi va scoate pe Ion din pământul lui reavăn pe care l-a sărutat cu atâta patimă, de nu-mi va scoate gorunul lui Horea, de nu-mi va pune pe foc Teiul lui Eminescu, şi va arunca livada de cireşi a lui Arghezi tot pe foc. Pe acei ce-n cearcă să-i facă pe urmaşii mei să-i uite pe Brâncuşi, pe Ciprian Porumbescu, Enescu, Vuia, Vlaicu şi Coandă, pe Blaga, pe Octavian Goga, pe cei ce uită că marea operă literară şi poezie s-au născut acolo unde s-a născut veşnicia. Mai întârzii pe aici până voi şti ce s-a întâmplat cu cei care-mi terfelesc istoria intr-un mod mult mai josnic ca cei care au fost şi mă face să privesc la pompoasele lor palate construite şi din sudarea mea scursă pe marile şantiere de
irigaţii din bărăganul călărăşean , ialomiţean, pe deşerturile
Dăbulenilor, Olteniei, Răzmireştii, Mihăileştii, Giurgiului şi de pe
aiurea, cu cei ce se calcă pe picioare pentru că mai mult dorm la
umbră în Casa Poporului . Pe care tot ei voiau s-o dinamiteze pentru uriaşa-i înălţime dar care iată că, această înălţime a atras şi feţe bisericeşti ce au curajul să facă una mai uriaşă în care să încapă toată sărăcia şi durerea întregului popor mult încercat supus la tot felul de restituiri la tot mai multe moşteniri de la tot felul de mătuşi, să văd şi eu ce se întâmplă cu preşedinţii de ţară tot mai săraci dar cinstiţi cu toţi acoliţii lor de după 1990. Şi multe aş mai dori să văd până mă voi hotărî într-un fel.

Cele două volume de versuri publicate:POEM NETERMINAT,, şi „LA POARTA SUFLETULUI TĂU,,  au fost foarte bine primite de critica lieterară-

PREFATA

 

                            Marin Toma – Glasul durerii

 Ziaristul, creatorul de revistă şi animatorul cultural Marin Toma din ,,Dor de dor” îmi trimite în frumoasa lună mai, un buchet de lăcrămioare înlăcrimate scrise cu cerneala inimii.

,,elegii pentru floarea secerată”sunt mai mult cântece de alean, gemete de suferinţă, cuvinte care n-au fost spuse la dureroasa despărţire de Neguţa, fiinţa dragă cu care a împărţit bucuriile şi tristeţile vieţii până când moartea l-a lăsat singur.

Cele două operaţii pe care le-a suportat, în urma cărora a rămas fără ambele picioare, au transformat calculatorul într-un prieten nedespărţit iar pe Marin Toma în poet. Asemeni marilor înaintaşi Vasile Alecsandri şi Eugen Jebeleanu, Marin Toma culege, din grădina amintirilor, picăturile de rouă ale sufletului său nemângâiat, dând la iveală câteva ,,Poeme neterminate” pentru că durerea sa e râu care nu seacă niciodată.Aflat şi el, ca noi toţi, ,,în marea trecere”, poetul retrăieşte momentele fericite ale vieţii în doi.Sentimentul dominant al acestor creaţii este cel de durere sfâşietoare transformată în lacrimă de mărgăritar.Cu luciditatea lui Socrate care împărtăşea discipolilor prezenţi cum urcă-n el şarpele morţii, Marin Toma scrie o scurtă cronică a paradisului conjugal, pe de o parte, şi a iadului existenţial, pe de altă parte.Aceste poeme neterminate şi inegale valoric trebuie văzute ca un monument  mai trainic decât bronzul închinat iubirii şi-n acelaşi timp ca trepte pe care Marin Toma le urcă  spre puntea de lumină pentru a reîntâlni ,,steluţa” care i-a luminat existenţa.

Petruş Andrei Vaslui,Mmbru al usr.

 Marin Toma – Poeme neterminate

Comentându-şi sculptura sa funerară Sărutul, amplasată în cimitirul parisian Montparnasse, Brâncuşi sublinia: „În Sărutul nu a fost vorba despre o copie fidelă a două modele – bărbat şi femeie, care să drăgostesc, ci despre o viziune a iubirii fără de moarte, pe care eu am văzut-o cu ochiul minţii. (…). Iar cu cât veţi privi mai mult această operă, cu atât mai uşor îi veţi descoperi sensul. Misterul fecundităţii şi al morţii rămâne însuşi misterul acestei iubiri – care va supravieţui chiar şi dincolo de mormânt…”Acesta este şi sensul POEMELOR NETERMINATE scrise de Marin Toma în amintirea defunctei sale soţii: „În seara Sfântă de Crăciun, / Trecuta-i în eternitate /  Şi ne-ai lăsat făr´ rămas bun / Să ducem lupta mai departe.”În versurile sale, Eros şi Thatanos se contopesc, accentuând iubirea fără de sfârşit. Dorul se preschimbă în lacrimă: „Am întors privirea plângând, / Călcând încet mai departe, /Cu dorul în suflet arzând / Cătam către Ceruri înalte.”

Poetul a depăşit disperarea, adoptând, şi cu ajutorul credinţei, o viziune mai senină asupra existenţei, aş zice mioritică.Poemele neterminate reiterează mitul li Pygmalion, sculptorul care s-a îndrăgostit de propria-i sculptură, reprezentând o adolescentă perfectă, pe care zeii, ascultându-i ruga,  au trezit-o la viaţă: „Din lacrimile plânse, / de când ai plecat, / am construit statuia făpturii tale / căreia încerc să-i dau viaţă / cu fiecare poem neterminat”În reveriile sale, Marin Toma îşi închipuie că fiinţa iubită se va întoarce în grădina înflorită a casei conjugale: „ Trandafiriialbi  pe care i-am iubit, / Au înflorit şi încă au boboci. / M-aplec şi mângâi câte o petală, / Spunându-le că tu, ai să te-ntorci.”Când dorul îl copleşeşte, poetul ar dori să-şi însoţească iubita în eternitate: „Să vin şi eu alăturea de tine, / Ori, n-am spăşit păcatele lumeşti? / Mai  dă-mi măcar o veste că e bine / Şi-atâta linişte pe unde eşti!”Scrise în stil clasic, poeziile neterminate ale lui Marin Toma înalţă un imn iubirii fără sfârşit.

 Lucian Gruia,Membru al usr.

 

 

 PREFATA

Lacrima durerii

„Omul nu a fost creat pentru a fi fericit ci pentru a oscila între nebunia descoperirii şi plictiseala de armonie. Fericirea este doar momeala ce-l va ţine in cursă, până la sfârşit…” (Octavian Paler)
Ca un Mecena al plaiurilor mioritice, poetul, scriitorul Marin Toma ne emoţionează ca un cântec orfeic, oferindu-ne nouă, cititorilor, prin „Poeme neterminate” prilej de reflecţii ontice, în care singura certitudine este moartea, ca un dat în datumul firii, fără drept de ripostă, pentru că metafizica ne îndeamnă să credem în imuabilitatea lucrurilor firii, ci nimic nu poate, cu nimic nu se poate interveni în ireversibilitatea lor.
Nu am citit o carte mai „tristă” ca aceasta, să-ţi vezi omul drag cum îşi dă ultima suflare în braţele tale, şi că, doar Dumnezeu ar mai putea face ceva, dar… poate nici El nu poate.
Şi totul se întâmplă când un Iisus se naşte întru a aduce mântuirea aceea despre care se tot vorbeşte:
„În seara Sfântă de Crăciun,/Trecuta-i în eternitate/ Şi ne-ai lăsat pe toţi ceilalţi,/Să ducem lupta mai departe.”
(În seara Sfântă de Crăciun)
Poetul Marin Toma conştientizează cu luciditatea care-l caracterizează că viaţa este totuşi o luptă, o bătălie pe care o poţi câştiga ori pierde, c-aşa e la război, la rândul lui, şi războiul se poate câşriga ori pierde, dar în cazul pierderii, cu cine încheiem armistiţiul? Şi pentru că omului îi este dat să meargă până la capăt, prin ordin divin, trebuie să faci un pact cu viaţa, – bună, rea, dureroasă şi atât de concretă!!!
Lucru nemai întâlnit la nimeni: „Ai câştigat o bătălie/Cu-o viaţă dură, inegală,/Şi ai trecut la Dumnezeu,/În lumea Lui,etern’ reală.” (Ibidem) Pentru poetul Marin Toma, moartea este o bătălie câştigată pentru a fi mai aproape de Dumnezeu ori chiar lângă Dânsul. Acest „soi” de optimism îl întâlnim la oamenii elevaţi, cu o distincţie spirituală aleasă, specială:
„Mi-ai spus ceva ne-înţeles,/Făcându-mi semn cu mâna./Că pleci la Tatăl tău Ceresc,/Şi să mă rog într-una./Şi dacă el mă va ierta,/Pe acelaşi drum, tu mă aştepţi/Dar pân’ atunci, mă vei veghea,/De sus din bolţile Cereşti.” (Ibidem) De unde ideea că, prin transcedere, intrăm într-un universe paralel, virtual, energetic, cu o altă consubstanţialitate, în care veşnicia este ultima variantă într-o altă variantă ontologică. Până atunci:
„Trec zilele trec, una după alta,/Şi eu te-aştept în poartă să revii,/Să mă întrebi de-i nemiloasă soarta/De te iubesc cum te-am iubit întîi.” (Trec zilele…)
Şi cu regretul:„Fără tine-i veşnică iarnă,/În orice anotimp e iarnă./De-i primăvară, vară, toamnă,/Fără tine-i e veşnică iarnă.” (Fără tine…) Iar, ca un corolar: „Cine nu a iubit în viaţă, a fost o eroare a creaţiei.” (T. Muşatescu)
„Dragostea îl face pe om poet.” Spunea la vremea lui, Euripide. Că Marin Toma este poet, – este! Cum a devenit poet? Eu, unul, nu ştiu, dar ştiu că dragostea lui pentru Neguţa l-a făcut şi „mai mare poet”! Eul liric al poetului este profund, până la subliminal. Este ca un strigăt de corlă în pustie, este durere căreia nu-i vine de leac nici panaceul (universal).
Există o vorbă înţeleaptă în folkul românesc: „să nu-i dea Dumnezeu omului cât poate duce!”
Marin Toma este un om puternic, este animator cultural, a scos o revistă literară şi „zgârie” bine şi frumos la hârtie. Este cunoscut şi apreciat de multă lume, pentru care Neguţa lui are bucuriile ei cereşti, fălindu-se printre sfinţi şi îngerii cu dragul ei soţ, a cărei menire pe pământ e una specială, aleasă, printre cei aleşi de Domnul, precum o selecţie darwinistă.
Titlul volumului: „Poem neterminat” are multiple conotaţii în semasiologia lingvistică şi sintaxei poetice.
„Orice îndrăgostit vrea să audă vorbindu-se numai de dragostea lui, fiindcă numai pe ea o crede vrednică de luat în seamă.” (Hoffman) Aici, poetul se detaşează cu dezinvoltură, individualizându-se; iubirea francă, pură, platonică, dragostea poetului nu este una particulară şi egoistă, ci iubirea la nivel planetar, universal, o dragoste prin care se împlineşte divinul din fiecare om. Poetul are conştiinţa că, – până la „trecerea” aceea – , are încă multe treburi de făcut aici, pe pământ. Poetul are temerea: „Eu, nu ştiu de-mi termin poemul/Acesta ce l-am început../E poate prea târziu, bătrâne,/Tu eşti aproape un trecut./ Un trecut ce-l va cunoaşte/Poate dint-o filă ruptă/Un urmaş din prispa casei/Care-mi plânge şi m-ascultă.”
(Eu nu ştiu)
În ţinutul Dumnezeului lumina vine de oriunde: „când luna – n răsărire/ îţi va trimte rază/ca semn de mângâiere/să te găsească trează/veghind iubirii mele,/să-i împleteşti cunună/s-o porţi cu tine-alături/o, tu, a mea stăpână!” (când luna…)
Ţinutul terestru este într-o perpetuă simbioză cu ţinutul Dumnezeului, cu „locatarii” într-un dialog al sentimentelor cu pământenii: „ Azi, nu te-am mai cuprins în braţe/Cu zâmbet larg să te petrec,/Şi nu ţi-am oferit o floare,/Nici mărţişor ţi-am prins în piept. (De mărţişor) Ori:
„ Azi m-au oprit ghioceii,/Întrebau toţi de tine:/De ce nu mai treci printre ei,/Cum ai trecut ani de zile?” (Azi)
Dorul de cel drag al poetului doare, doare cumplit! Dor care este legat prin invizibile fire de tot şi de toate:
„Mi- e dor de dorul meu plecat/Pe drumul presărat cu stele/.Mi-e dor de dorul meu plecat/De-atunci îl caut printre ele./ Privesc la pernele din pat/Şi strig la chipul ce-am iubit:/Mi-e dor mai mult, de dor plecat/O, Doamne, tare-am obosit.!
(Mi-e dor de dor)
Dintre atâtea şi atâtea dorinţe ale poetului, adăugăm:
„Doream să fii nepieritoare/ Iubirea s-o simţim din plin,/ Căci meritai toate acestea…/Şi-n faţa ta să mă înclin/Dar viaţa ţi- a fost numai luptă/Sfârşită – n noaptea de Crăciun/Iar inima-mi rămasa-mi frântă/La poarta unui cimitir.” (Doream…)
Poemul „Rugă” este sfâşietor: „Să vii mereu în casa ta./Pe locul unde ne-am trăit/O tinereţe… nu-i aşa?/Şi unde am îmbătrânit./Căci fără tine-mi este greu/Şi zilele – mi sunt cenuşii/ Iar de atunci eu plâng mereu./De ce-ai plecat şi nu mai vii?/Din seara Sfântă de Crăciun,/Rămâi …o neuitată-n veci/Când te rugam să mai rămâi/Iar tu-mi spuneai… că ai să pleci.” Aşa ceva nu se poate comenta, ci doar o lacrimă mai poate cădea din ochii sensibilului cititor.
Încărcătura emoţională a poetului este incomensurabilă, dar poetul este conştient că toate câtes-s dintre toate, fac parte dintr-un joc perpetuu al stereotipiilor, ireversibilităţii; că viaţa este vadul pe care-l treci, să ajungi pe malul celălalt ori puntea între Esenţă şi Nimic. Poetul face din durere artă, artă poetică, iar muza protectoare este suferinţa. Arthur Shopenhauer, ca să-l parafrazez, spunea că dintre toate fiinţele, cel mai mult suferă omul, iar dintre toţi oamenii, suferă cel mai mult acei care au o conştiinţă mai completă şi mai complexă. Poetul Marin Toma este unul dintre cei din urmă; ca să fie printre cei dintâi, – poeţi consacraţi în ale versificaţiei.
Şi pentru că veni vorba, poetul se încumetă în a escalada Chomolungma: să se exprime în vers clasic, cu toate canoanele lui, pretenţiile, rigorile…vers căruia îi dă formă, conţinut şi mesaj.
Foloseşte cu pertinenţă figurile de stil, – tropii, dar şi figurile de cugetare, într-o sintaxă poetică bine cumpănită.
Fără exemplificări pe text, amintesc: epitetul, metafora, prosopopeea, sinecdoca ori metonimia, pe de o parte; pe de altă parte, interogaţia şi exclamaţia retorică, sindetonul ori poliasindetonul, repetiţia…
„Poeme neterminate” mi-aminteşte de Pânza Penelopei, care, şi ea, a rămas neterminată. În aşteptarea lui Ulise, la reîntoarcerea-n Itaca, Penelopa reia ţesutul pânzei destrămate, pe care nu şi-o dorea neterminată, altfel, Homer nu şi-ar mai fi scris Odiseea.
Şi îmi mai amintesc poemele neterminate ale lui Marin Toma de mitul zidirii; nici o zidire nu este durabilă în afara jertfei, sacrificiului. Cititorul mă va înţelege ce doresc să spun.
Cititorii aduc poetului Marin Toma prinosul, preaplinul de recunoaştere şi aleasă consideraţiune pentru rândul lăsat pe foaia imaculată. Personal, îndrăgesc om şi poet, deopotrivă!
Îi doresc trăire matusalemică însoţită de toate bucuriile pământului, – atâtea câte i-au mai rămas.
Cât priveşte Neguţa ta, poete, fii sigur că te va aştepta!
Ca mai apoi, spre judecata aceea veţi merge împreună, cu sufletul nepătat de relele care n-au ştiu vreodată a face bine.
Te îmbăţişez,Marin Toma!

Prof. Vasile Popovici ,Membru LSR – Filiala Iaşi-Moldova.

  • Marin Toma – Glasul dureriiZiaristul, creatorul de revistă şi animatorul cultural Marin Toma din ,,Dor de dor” îmi trimite în frumoasa lună mai, un buchet de lăcrămioare înlăcrimate scrise cu cerneala inimii.
    Aceste ,,elegii pentru floarea secerată”sunt mai mult cântece de alean, gemete de suferinţă, cuvinte care n-au fost spuse la dureroasa despărţire de Neguţa, fiinţa dragă cu care a împărţit bucuriile şi tristeţile vieţii până când moartea l-a lăsat singur.
    Cele două operaţii pe care le-a suportat, în urma cărora a rămas fără ambele picioare, au transformat calculatorul într-un prieten nedespărţit iar pe Marin Toma în poet. Asemeni marilor înaintaşi Vasile Alecsandri şi Eugen Jebeleanu, Marin Toma culege, din grădina amintirilor, picăturile de rouă ale sufletului său nemângâiat, dând la iveală câteva ,,Poeme neterminate” pentru că durerea sa e râu care nu seacă niciodată.Aflat şi el, ca noi toţi, ,,în marea trecere”, poetul retrăieşte momentele fericite ale vieţii în doi.
    Sentimentul dominant al acestor creaţii este cel de durere sfâşietoare transformată în lacrimă de mărgăritar.
    Cu luciditatea lui Socrate care împărtăşea discipolilor prezenţi cum urcă-n el şarpele morţii, Marin Toma scrie o scurtă cronică a paradisului conjugal, pe de o parte, şi a iadului existenţial, pe de altă parte.
    Aceste poeme neterminate şi inegale valoric trebuie văzute ca un monument mai trainic decât bronzul închinat iubirii şi-n acelaşi timp ca trepte pe care Marin Toma le urcă spre puntea de lumină pentru a reîntâlni ,,steluţa” care i-a luminat existenţa.

    Petruş Andrei (Puieşti -Vaslui)
    Membru al Uniunii Scriitorilor din România

    Marin Toma – Poeme neterminate

    Comentându-şi sculptura sa funerară Sărutul, amplasată în cimitirul parisian Montparnasse, Brâncuşi sublinia: „În Sărutul nu a fost vorba despre o copie fidelă a două modele – bărbat şi femeie, care să drăgostesc, ci despre o viziune a iubirii fără de moarte, pe care eu am văzut-o cu ochiul minţii. (…). Iar cu cât veţi privi mai mult această operă, cu atât mai uşor îi veţi descoperi sensul. Misterul fecundităţii şi al morţii rămâne însuşi misterul acestei iubiri – care va supravieţui chiar şi dincolo de mormânt…”
    Acesta este şi sensul POEMELOR NETERMINATE scrise de Marin Toma în amintirea defunctei sale soţii: „În seara Sfântă de Crăciun, / Trecuta-i în eternitate / Şi ne-ai lăsat făr´ rămas bun / Să ducem lupta mai departe.”
    În versurile sale, Eros şi Thatanos se contopesc, accentuând iubirea fără de sfârşit. Dorul se preschimbă în lacrimă: „Am întors privirea plângând, / Călcând încet mai departe, /
    Cu dorul în suflet arzând / Cătam către Ceruri înalte.”
    Poetul a depăşit disperarea, adoptând, şi cu ajutorul credinţei, o viziune mai senină asupra existenţei, aş zice mioritică.
    Poemele neterminate reiterează mitul li Pygmalion, sculptorul care s-a îndrăgostit de propria-i sculptură, reprezentând o adolescentă perfectă, pe care zeii, ascultându-i ruga, au trezit-o la viaţă: „Din lacrimile plânse, / de când ai plecat, / am construit statuia făpturii tale / căreia încerc să-i dau viaţă / cu fiecare poem neterminat”
    În reveriile sale, Marin Toma îşi închipuie că fiinţa iubită se va întoarce în grădina înflorită a casei conjugale: „ Trandafirii
    albi pe care i-am iubit, / Au înflorit şi încă au boboci. / M-aplec şi mângâi câte o petală, / Spunându-le că tu, ai să te-ntorci.”
    Când dorul îl copleşeşte, poetul ar dori să-şi însoţească iubita în eternitate: „Să vin şi eu alăturea de tine, / Ori, n-am spăşit păcatele lumeşti? / Mai dă-mi măcar o veste că e bine / Şi-atâta linişte pe unde eşti!”
    Scrise în stil clasic, poeziile neterminate ale lui Marin Toma înalţă un imn iubirii fără sfârşit.

    Lucian Gruia ,Membru al Uniunii Scriitorilor din România

  • Poezia – poartă a împlinirii prin iubire

    Volumul “La poarta sufletului” este închinat în exclusivitate poeziei de dragoste. Printr-un format clasic al versificaţiei, poetul Marin Toma reuşeşte, cu un deosebit şarm şi sensibilitate artistică, să zugrăvească franc şi onest, temeinic şi devotat, inconfundabilul şi atotbiruitorul sentiment al dragostei.
    Graţie acestui volum, întâlnim peste tot versuri care poartă un corsaj plin de voluptoase melancolii ale unei iubiri petrecute: “Eu am crezut în vorbele ce le spuneai în şoapte, / Şi am crezut în visele când mi-apăreai în zori, / Şi am crezut în tine când tu erai departe / Şi în iubirea ta… ce-mi transmitea fiori!” (Eu am crezut…).
    Textele din această colecţie par a fi construite ca să întregească o multitudine de confesiuni ale unei iubiri, fără întâmplări spectaculoase şi treceri subtile dintr-o lume în alta, ci doar prin mânuirea elegantă a unui ansamblu de portrete ale aceluiaşi chip al dragostei dintr-un procres sufletesc trăit cu intensitate maximă de către eroul liric.
    Poetul se lasă sedus până la extrem de această temă general umană. Poemele, în cvasitotalitatea lor închinate acestui sentiment, reuşesc să înduioşeze deopotrivă inimi triste sau fericite.
    Cu o astfel de tentaţie poetică, cu o atare poezie, nu trebuie să cobori în stradă, ci să te situezi mereu în vârful a tot ceea ce se cântă mai frumos pe lume, ceea ce este mai de preţ şi mai profund pentru echilibrul sufletesc: “La poarta sufletului tău, / Eu m-am rugat ca la icoană! / Şi ea mi s-a deschis încet, / În liniştea-i de catedrală!” (La poarta sufletului).
    Din dragostea pe care o degajă prin versurile sale autorul simte o nevoie acută de relaxare, de împlinire lumească, de integrare în teluric, în vechile obiceiurile pământeşti adică, până la urmă, în normalitate: “Eu nu-ţi înşir la vorbe goale / Turnate-n forme fără fond. / Despre iubiri fără iubire, / Şi despre vise fără rod” (Eu nu…). Momentele de neimplicare, rarele tentaţii de abandon, de însingurare îl determină pe eroul liric să fie şi mai precaut, suspicios până şi cu propriile trăiri, să-şi vadă rostul doar acolo unde toată lumea îşi are rostul, într-o dragoste adevărată şi sinceră, singura care i-ar putea reda liniştea sufletească.
    Apropierea de realitate, contactul permanent şi coabitarea cu sublimul sentiment de dragoste, iată prima notă de necontestat a poeziei lui Marin Toma. Nimic modern în versul său, pentru că şi dragostea este dintotdeauna aceeaşi, îşi are o constanţă de invidiat, nu şi-a schimbat înfăţişarea niciodată, urmele şi umbrele rămase de la ea degajă mereu aceeaşi suferinţă şi patimă umană şi nicio haină nouă nu i s-ar putea potrivi vreodată: “Rămâi o clipă de m-ascultă / Şi fă pe plac inimii mele / De-a ne-ntâlni sub clar de lună / Să-ţi prind pe frunte mii de stele” (Rămâi o clipă).
    În căutarea neîncetată a dragostei eul liric ne mărturiseşte că: “În gând cu tine-am adormit aseară, / Şi te-am visat îmbăţişându-ţi trupul. / Dar m-am trezit a nu ştiu câta oară, / Şi ţi-am uitat până la ziuă chipul” (În gând cu tine). Pentru el doar iubirea contează, aşa că nu există tentaţii şi dorinţe evidente de a evada în vreo altă lume paradisiacă, în afară poate de cea a dragostei în care-şi caută febril o umbră de molcomire sufletească: “şi mi-ai promis printre suspine, / căci numai eu ţi-oi fi bărbat” (Să nu faci pasul înapoi!).
    Simbioza dintre două suflete diferite care se integrează în mod fatal unic printr-un acelaşi simţământ nu este nicidecum o inovaţie poetică, cu atât mai mult cu cât lucrurile nu se petrec decât cel mult în sensul de a merge ferm spre un firesc al exprimării: “Mândra mea cu gură dulce / De la ea de ce m-aş duce?” (Dorule…).
    Nu întâmplător autorul şi-a ales o astfel de temă fundamentală a literaturii. Aşa cum peste tot în jurul nostru realitatea e plină de convenţii, tot aşa şi dragostea în poezie poartă cu ea un fond al unor temperamente problematizatoare, personaliste şi confesive, iar limbajul aplicat, chiar şi fără aluviuni metaforice, poate fi unul preponderent ornamental şi (auto)sugestiv, cu legături indiscutabile pe toate etajele existenţei, simţirea şi emoţia fiind situate permanent la mare înălţime, uneori depăşind orice luxurianţă a imagisticii. Lirismul vine astfel prin însăşi povestea de dragoste, prin tragismul dorului implicat, prin bucuria inefabilă a unui sentiment de împlinire, ca şi prin înstrăinarea atât de copleşitoare ce survine în urma unui astfel de abandon consimţit: “Simt sufletul că-mi arde, / O, Doamne, ce-i iubirea… ce-i!?” (Nu-mi pasă…).
    Există, aşadar, şi o oarecare solemnitate în această poezie de dragoste, un anumit festivism, chiar dacă situat într-un spaţiu permanent al beatitudinii, dezbrăcat uneori de orice haină a lucidităţii.
    Versurile de dragoste, curgând ca un fluviu de nestăvilit, aduc prin vocea poetică a lui Marin Toma emoţie şi căldură spirituală: “Căci ziua nu eşti lângă mine / Iar noaptea mă topesc de dor” (Mă las cuprins…).
    Nu există poveste de dragoste care să nu aibă în ea ceva tulburător. De aceea, avem de-a face cu o poezie sensibilă, emoţionantă, plină de reverenţă în faţa celui mai măreţ sentiment al omului, acela de iubire.
    Practic, autorul nu face altceva decât să redea acestui sentiment unic dimensiunea măreţiei. Şi asta, în pofida faptului că iubirea este repetitivă, obsedantă, ornamentată, trăită, memorată şi rememorată în mai multe rânduri şi în mai multe feluri.
    Până la urmă, aşa cum spunea undeva un confrate în ale scrisului, pentru o poezie de calitate e nevoie de o anume stăruinţă (şi unde întâlneşti statornicie mai aplicată şi mai fermecătoare decât în imemorabilul sentiment de dragoste), de cât mai puţine cuvinte căutate şi de cât mai multă sinceritate. Ceea ce, Marin Toma, prin versurile sale, o demonstrează din plin.

    Petre Rău (Galaţi),Membru al U.S.R

    Cel de al doilea volum,intitulat”LA POARTA SUFLETULUI TĂU,,Prefaţă

    La poarta sufletului iubitei poposeşte poetul Marin Toma în a-şi cânta iubirea, iubirea dintr-un suflet atât de plin, ce îi dă energii creatoare de versuri dulci pentru fiinţa iubită:

     „Eu m-am rugat ca la icoană!

    Şi ea, mi s-a deschis încet,

    În linişte-i de catedrală!.”

                                             (La poarta sufletului)

    Iubirea la anii maturităţii poetului nu mai ţine cont de norme sociale:

    „Nu-mi pasă ce şopteşte lumea,

    Când trec nepăsător prin sat

    Tinându-mi strâns de mijlocel femeia

    Oprind-o-n loc cu-n dulce sărutat.”

                                                        (Nu-mi pasă…)

    ci este dezvăluită iubitei în cel mai ales cânt al dragostei. O dragoste plină de patosul efervescent al neliniştilor amorului în fiorul celest al dansului erotic:

    „În gând cu tine-am adormit aseară,

    Şi te-am visat îmbăţişându-ţi trupul.”

                                                         (În gând cu tine)

     Cu fiecare nouă poezie patima iubirii revărsate asupra lumii întregi în versuri de un lirism subtil ne poartă în mijlocul unor sentimente profunde şi tulburătoare. Iubirea pentru femeia ce i-a dăruit atâtea împliniri sufleteşti se revarsă într-un parfum primăvăratec de versuri pline de emoţie divină:

    „Mi-ai fost o rază de lumină,

    ce-a pâlpâit la geamul meu”…

                                                        (Mi-ai fost …)

    Întrebări şi răspunsuri în aşteptarea fiinţei iubite leagă şi dezleagă tainicele adâncimi ale unui sentiment de excepţie pe care poetul îl simte aproape dureros în sensibilitatea profunzimi primordiale:

    „De ce-ai plecat, de ce-ai plecat?

    N-aş vrea să cred că nu mai vii,

    La mine-marginea de sat.

    De ce-ai plecat, de ce-ai plecat?

                                                 (N-aş vrea să cred…)

     

    Dorinţa de absolut a poetului din versurile:

    „Aş vrea să fi  nepieritoare…

    Iubirea să ţi-o simt din plin.

    Căci, merităm toate acestea

    Iar eu, la chipul tău… mă-nchin!”   

                                                   (Femeie…)

    ne arată chinul gândurilor creatorului şi damnatului iubit pentru femeia flacără a vieţii sufletului său.

    Acest regal poetic despre iubire, maestrul Marin Toma îl închină iubitei făpturi a sufletului său, Doiniţa, muza deplină a sufletului unui poet ars de dorurile iubirii pe piscurile maturităţii deplin creatoare:

            „ Mă las cuprins în mrejele iubirii,

               Visându-mă un Cupidon.

             Visând că tu-mi vei deveni stăpână

              Iar eu în veci ca el… nemuritor.”

                                                   (Mă las cuprins)

    Emilia Ţuţuianu Dospinescu(Roman-Neamţ),editor de carte

     

     

     Două destine

    Marin Toma şi doamna vieţii sale din întomnarea de pe urmă a fiorului dintâi reprezintă pilda cea mai grăitoare a imposibilităţii de a evita evoluţia unui destin uman. Nu integralitatea trupească, nu sănătatea din carne şi oase sunt sine-qua-non-urile existenţiale, ci vitalitatea spiritului, rezonanţa întru împreunătate a sufletului.

    Şinele de cale ferată care sunt paralele şi, deci, aparent imposibil de a se întâlni, prin slujirea roţilor boghiurilor echidistante, îşi vădesc eficacitatea „convieţuirii”. O asemenea vecinătate reciproc benefică şi empatică trăiesc şi cei doi răzbătători şi învingători prin rezonanţe de cuvânt, în convivialitate de semeni, fără a impieta, fără a abuza, fără a solicita.Dimpotrivă, harnicul ctitor şi arhitect de fapte publicistice mirabile (inclusiv prin botezul cu trimiteri onomastice şi etimologice subliminale Dor de Dor) adoptat ca fiu al câmpiei şi al Sudului de taină şi răscolire întru logos, ajutat de femeia rezonanţelor târzii, Domniţa Săbădeanu, fiică a Nordului românesc dospind de „eminescianism” şi istorie, reuşeşte performanţe de validitate şi valoare incontestabile. Largheţea sufletească şi ardoarea pentru idee sunt mai presus de orice prioritate sau stringenţă. Un adevărat mecena a puţinului împărţit cu cei mulţi şi sărmani, Marin Toma găseşte resurse lirice să-şi exprime emoţii şi sentimente de o curăţenie şi o profunzime inconfundabile. Celei ce i-a devenit, ad-hoc şi ex abrupto, sub semnul tainic al credinţei şi poeziei, tovarăş de drum greu, aproape în ceasul de crepuscul, prieten care ştie că spaţiul şi opreliştea fizică nu pot opri din drum sfredelitoarele gânduri, răzbătătoarele idei, dorinţele arzătoare!Un grupaj de poeme bine simţite, de o sinceritate aproape intimă, fac din Marin Toma un menestrel al rezonanţelor estompate, un bine şoptitor de lucidităţi înfăşurate în metafore transparente, un bard boem de doruri risipitor! Toate poeziile lui sunt „feminine” şi vorbesc despre efortul a două inimi de a îndepărta singurătatea şi de nu trăda ideea de tot!Aşa s-a născut – dintr-o ardere continuă întreţinută de suflul unor sentimente târzii – grupajul de  stihuri numit inspirat: La poarta sufletului. Aşa a crescut – dintr-o grijă creştină a hrănirii mlădiţei de cuvânt dospind de sentiment – o plachetă de adevăruri fluide şi bucurii estompate, o colecţie de euritmii şi fulgurări elegiace ce au menirea declarată de a tămădui ochii plânşi, sufletul chinuit, firea pândită de nefire! Am crezut de la începuturi în acest caligraf, cred în fapta şi condeiul lui în continuare. Fie-i pana inspirată şi muza îndelung timp inspiratoare!

                Nicolae Rotaru,Membru al U.S.R

      Posfaţă

     

    Poezia – poartă a împlinirii prin iubire

     Volumul La poarta sufletului este închinat în exclusivitate poeziei de dragoste. Printr-un format clasic al versificaţiei, poetul Marin Toma reuşeşte, cu un deosebit şarm şi sensibilitate artistică, să zugrăvească franc şi onest, temeinic şi devotat, inconfundabilul şi atotbiruitorul sentiment al dragostei.Graţie acestui volum, întâlnim peste tot versuri care poartă un corsaj plin de voluptoase melancolii ale unei iubiri petrecute: “Eu am crezut în vorbele ce le spuneai în şoapte, / Şi am crezut în visele când mi-apăreai în zori, / Şi am crezut în tine când tu erai departe / Şi în iubirea ta… ce-mi transmitea fiori!” (Eu am crezut…).Textele din această colecţie par a fi construite ca să întregească o multitudine de confesiuni ale unei iubiri, fără întâmplări spectaculoase şi treceri subtile dintr-o lume în alta, ci doar prin mânuirea elegantă a unui ansamblu de portrete ale aceluiaşi chip al dragostei dintr-un procres sufletesc trăit cu intensitate maximă de către eroul liric.Poetul se lasă sedus până la extrem de această temă general umană. Poemele, în cvasitotalitatea lor închinate acestui sentiment, reuşesc să înduioşeze deopotrivă inimi triste sau fericite. Cu o astfel de tentaţie poetică, cu o atare poezie, nu trebuie să cobori în stradă, ci să te situezi mereu în vârful a tot ceea ce se cântă mai frumos pe lume, ceea ce este mai de preţ şi mai profund pentru echilibrul sufletesc: “La poarta sufletului tău, / Eu m-am rugat ca la icoană! / Şi ea mi s-a deschis încet, / În liniştea-i de catedrală!” (La poarta sufletului).Din dragostea pe care o degajă prin versurile sale autorul simte o nevoie acută de relaxare, de împlinire lumească, de integrare în teluric, în vechile obiceiurile pământeşti adică, până la urmă, în normalitate: “Eu nu-ţi înşir la vorbe goale / Turnate-n forme fără fond. / Despre iubiri fără iubire, / Şi despre vise fără rod” (Eu nu…). Momentele de neimplicare, rarele tentaţii de abandon, de însingurare îl determină pe eroul liric să fie şi mai precaut, suspicios până şi cu propriile trăiri, să-şi vadă rostul doar acolo unde toată lumea îşi are rostul, într-o dragoste adevărată şi sinceră, singura care i-ar putea reda liniştea sufletească. Apropierea de realitate, contactul permanent şi coabitarea cu sublimul sentiment de dragoste, iată prima notă de necontestat a poeziei lui Marin Toma. Nimic modern în versul său, pentru că şi dragostea este dintotdeauna aceeaşi, îşi are o constanţă de invidiat, nu şi-a schimbat înfăţişarea niciodată, urmele şi umbrele rămase de la ea degajă mereu aceeaşi suferinţă şi patimă umană şi nicio haină nouă nu i s-ar putea potrivi vreodată: “Rămâi o clipă de m-ascultă / Şi fă pe plac inimii mele / De-a ne-ntâlni sub clar de lună / Să-ţi prind pe frunte mii de stele” (Rămâi o clipă).În căutarea neîncetată a dragostei eul liric ne mărturiseşte că: “În gând cu tine-am adormit aseară, / Şi te-am visat îmbăţişându-ţi trupul. / Dar m-am trezit a nu ştiu câta oară, / Şi ţi-am uitat până la ziuă chipul” (În gând cu tine). Pentru el doar iubirea contează, aşa că nu există tentaţii şi dorinţe evidente de a evada în vreo altă lume paradisiacă, în afară poate de cea a dragostei în care-şi caută febril o umbră de molcomire sufletească: “şi mi-ai promis printre suspine, / căci numai eu ţi-oi fi bărbat” (Să nu faci pasul înapoi!).

    Simbioza dintre două suflete diferite care se integrează în mod fatal unic printr-un acelaşi simţământ nu este nicidecum o inovaţie poetică, cu atât mai mult cu cât lucrurile nu se petrec decât cel mult în sensul de a merge ferm spre un firesc al exprimării: “Mândra mea cu gură dulce / De la ea de ce m-aş duce?” (Dorule…).Nu întâmplător autorul şi-a ales o astfel de temă fundamentală a literaturii. Aşa cum peste tot în jurul nostru realitatea e plină de convenţii, tot aşa şi dragostea în poezie poartă cu ea un fond al unor temperamente problematizatoare, personaliste şi confesive, iar limbajul aplicat, chiar şi fără aluviuni metaforice, poate fi unul preponderent ornamental şi (auto)sugestiv, cu legături indiscutabile pe toate etajele existenţei, simţirea şi emoţia fiind situate permanent la mare înălţime, uneori depăşind orice luxurianţă a imagisticii. Lirismul vine astfel prin însăşi povestea de dragoste, prin tragismul dorului implicat, prin bucuria inefabilă a unui sentiment de împlinire, ca şi prin înstrăinarea atât de copleşitoare ce survine în urma unui astfel de abandon consimţit: “Simt sufletul că-mi arde, / O, Doamne, ce-i iubirea… ce-i!?” (Nu-mi pasă…).Există, aşadar, şi o oarecare solemnitate în această poezie de dragoste, un anumit festivism, chiar dacă situat într-un spaţiu permanent al beatitudinii, dezbrăcat uneori de orice haină a lucidităţii.Versurile de dragoste, curgând ca un fluviu de nestăvilit, aduc prin vocea poetică a lui Marin Toma emoţie şi căldură spirituală: “Căci ziua nu eşti lângă mine / Iar noaptea mă topesc de dor” (Mă las cuprins…).Nu există poveste de dragoste care să nu aibă în ea ceva tulburător. De aceea, avem de-a face cu o poezie sensibilă, emoţionantă, plină de reverenţă în faţa celui mai măreţ sentiment al omului, acela de iubire. Practic, autorul nu face altceva decât să redea acestui sentiment unic dimensiunea măreţiei. Şi asta, în pofida faptului că iubirea este repetitivă, obsedantă, ornamentată, trăită, memorată şi rememorată în mai multe rânduri şi în mai multe feluri. Până la urmă, aşa cum spunea undeva un confrate în ale scrisului, pentru o poezie de calitate e nevoie de o anume stăruinţă (şi unde întâlneşti statornicie mai aplicată şi mai fermecătoare decât în imemorabilul sentiment de dragoste), de cât mai puţine cuvinte căutate şi de cât mai multă sinceritate. Ceea ce, Marin Toma, prin versurile sale, o demonstrează din plin.

    Petre Rău(Galaţi),Membru al U.S.R

     

     

    Câteva cuvinte despre…

    În aceste vremuri, când calculatorul stăpâneşte şi dirijează toate domeniile, inclusive arta, evadarea sufletului şi a minţii spre oaze virgine de sensibilitate pare o utopie. Şi totuşi, mai există creatori care, prin lucrările lor, transmit sentimente sincere, calde, ce se vor a fi o pată de culoare, de armonie şi de umanism, de romantism şi de speranţă, de dorinţă declarată de a ajunge, pe drumul cel mai scurt, la inima semenului. Printre ei îl putem aşeza şi pe poetul Marin Toma.Versurile Domniei Sale, romantice şi directe, emană un parfum suav,  mustind de emoţie adolescentină şi matură, în acelaşi timp, şi îndrumă cititorul spre locuri încărcate de cele mai nobile sentimente: livada cu pomi în floare, grădina mirosind a levănţică şi a trandafiri, casa încărcată de dragostea pură, ajunsă la rang de regină a sentimentelor…Poezia sa are o muzicalitate aparte, ce vine din lumea cu dor, şi te îmbie la contemplare, odihnă şi ascultare pioasă, fără a cădea în derizoriu.Nu trebuie să-l cunoşti personal pe poetul Marin Toma pentru a şti ce fel de om este, e suficient să-i citeşti poeziile, şi sufletul creatorului şi se devoalează, fără ostentaţie şi prefăcătorie: iubitor şi posesiv, sensibil şi puternic, protector şi grijuliu, realist şi optimist, omenos şi altruit, perfecţionist până la pedanterie, sincer şi direct. Iubeşte natura, casa, livada, florile, dimineţile şi nopţile înstelate şi/sau, mai ales, sufletul-pereche, cu care împarte bucuriile, micile şi mai marile griji ale vieţii.

    Dacă versurile poeziilor sale ar fi puse pe note, ar rezulta o muzică aparte, în care s-ar împleti fericit romanţa şi colindul, cântecul doinit şi jocul popular, şi care ar transmite  prin sunete de flaut, deopotrivă, bucuria şi tristeţea, optimismul şi îndoiala, gingăşia şi duritatea, romantismul şi realismul.Pentru poetul Marin Toma, dorul, în toate ipostazele sale, este simţirea supremă care îi conduce dorinţa şi ştiinţa de a exista şi de a crea pentru sine şi nu numai: “ Iubirea este tot ce am, mi-e singura avere”.

    Stoicescu Venera (Frăsinet-Călăraşi)

     Asadar,am scris cărţi,am sădit nu u pom ci o livadă de 42 de meri,26 de pruni,cires ,visini ,caisi, am făcut nu unul ci 3 copii de care mă bucur,am doi nepoti şi o nepoată-

Azi este 20 Februarie ,2017 şi ninge,ninge frumos peste pomii mei din livadă.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

3 Comments

  1. Scriitor, publicist, editorialist, Marin Toma a implinit frumoasa varstă de 7 decenii, o vârstă care il onorează iar pe noi colaboratorii sau prietenii lui ne conștientizează că nu numărul anilor semnifică vârsta omului ci trăirea simțirilor.Din acest punct de vedere, Marin Toma este mai tânăr ca mulți dintre noi, prin vivacitatea sa, prin fundamentul sublim al caracterului său, prin munca sa neobosită și simțământul unei indatoriri impuse, prin atingerea țelurilor planificate cu minuțiozitate și profesionalism. Intreaga sa activitate este marcată de o ambiție și o perseverență de invidiat, pare că nimic nu-i poate sta impotrivă, că nimic nu-i pare de nedepășit. Stimate maestre, te-am admirat și te-am prețuit din primul moment in care ne-am cunoscut. Ne-a legat dragostea pentru literatură, pasiunea pentru frumos, și dorința de a invinge viața cu propriile arme, de a demonstra tuturor că dacă vrem,putem lupta impotriva sorții, putem invinge unele vicisitudini cu care viața ne-a ,,gratulat,, Despre Marin Toma se pot sspune multe lucruri frumoase. Poate nu sunt eu chiar in masură să o fac, sunt prietenii si colaboratorii lui mai vechi si mai apropiati. Le las acest sacru privilegiu și îi rog să mă inscrie și pe mine in rândul domniilor lor , să imi dea dreptul sa mă bucur și eu alătur de ei , de toate realizările și succesele acestui minunat colectiv.
    70 de ani sunt putini, dacă e să ținem cont de puterea de muncă a maestrului. Față de felicitările mele transmise de ieri –( credeam ca azi nu voi avea acces la PC)nu pot să adaug decît că ii doresc tot ce-și poate dori el insuși și încă ceva pe deasupra.
    LA MULTI ANI !
    Cu deosebită stimă și considerație, al dumneavoastră,
    Traian Calancia

  2. Am avut bucuria si placerea sa citesc opera d-lui Marin Toma si am fost fascinată si acaparată de acuratetea si frumusetea scrierii. Atat proza, care imi pare foarte captivantă , cat si poeziile domniei sale, exprima sentimente si trairi profunde.Poeziile de dragoste tarzie, pentru „doamna sufletului”au o frumusete si o profunzime aparte.
    Vreau sa-l felicit si sa-i urez putere de munca, sanatate si iubire sincera din partea celor dragi!

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*


Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.