Dumitru Dănăilă

RĂZBUNAREA LUI FLORICEL

(Fragment din romanul „ FLUTUTRI IERNATICI”)
Se încheagă, încet-încet, familia Roşoveanu. Bătrânii, poate şi pentru că nu mai au pe nimeni în afară de câteva rude îndepărtate, care rar dau pe la ei, sunt încântaţi de noua venită şi deja au uitat că a fugit din cuibul ei încropit în grabă şi neprimitor. Nici nu cred că altcineva ar fi putut să le mângâie mai bine viaţa obişnuită, cu zile asemănătoare, la sfârşitul cărora nu au decât să înalţe ochii spre cer în semn de mulţumire că le-au apucat. Ridică ochii spre înalt şi acum, dar nu mai ştiu cum să-şi arate recunoştinţa că traiul lor s-a înseninat, altfel privesc ziua de mâine, anii care vin. Zicea Loriana că vrea să schimbe lumea şi a început cu noii ei socri. Nu-i deloc simplu să-i faci pe oameni, mai ales dacă sunt în vârstă, să creadă că încă mai au ce aştepta de la viaţă şi mai au ce să îi dea, chiar dacă ei au ruginit puţin şi scârţâie pe la încheieturi.
– Noi, de-acu’, mirosim a pământ, a oale şi ulcele, zice bătrânul Culai într-o dimineaţă care, vrând parcă să-l contrazică, răspândeşte cu mărinimie mireasma primăverii instalate peste dealuri băcăuane.
– Cine ştie când o veni acu’ ăla despre care vorbeşti dumneata… Ia du-te în grădină, trage tare pe nări parfumul florilor, să nu mai miroşi a pământ, a parfum să miroşi şi să îmbeţi cu el şi pe alţii, îl îndeamnă Loriana.
– Când ai atâtea griji pe umeri, nu-ţi mai vine să miroşi flori, răspunde bătrânul cu capul plecat, neîndrăznind să privească în ochii nurorii sale.
– Ce griji? De acum s-a terminat cu grijile! Dumneata şi mama Caliţa nu aveţi decât să încetiniţi paşii printre ani, grăbiţi întotdeauna şi nu ştiu de ce, să vedeţi câte frumuseţi mai are viaţa să vă arate.
– Vouă să vă arate frumuseţile! Noi… Pentru noi nu mai cântă nicio muzică, noi nu ne mai prindem în nicio horă…
– Mare greşeală, mare păcat faceţi! Orchestra cea mare a lumii cântă pentru toţi. Nu aveţi decât să credeţi că numai către voi se îndreaptă acordurile ei şi să vă prindeţi în horă.
– Mai suntem de horă? Ne-au ruginit balamalele…
– Ia să le mai ungeţi din când în când, să vedeţi cum vă aduceţi aminte că aţi fost tineri odată! Nu-i bine s-o faceţi pe bătrânii, că nu sunteţi! Ştie cineva când începe bătrâneţea? Bine că sunteţi sănătoşi… N-aveţi decât să vă bucuraţi de fiecare zi! Cât oi sta pe aici, asta vreau să văd: că vă bucuraţi de fiecare rază de soare.
– Şi când o fi înnorat? Da’ nu asta nu-nţeleg io… Nu-nţeleg ce înseamnă cât oi mai sta pe aici… Ori ai de gând să fugi iar, cu altu’? glumeşte bătrânul. Că n-a fost rea deloc fuga voastră…
– Nici în glumă să nu spui asta, tată Culai! zice Loriana speriată de gândul negru al bătrânului. Cum să fug? Nimeni nu mă mai dezrădăcinează de aici! Şi unde mai găsesc eu un om ca Lică al meu?
– Acu’, poate, nu mai găseşti… Da’ când oi fi profesoară, cum spui că vrei să fii… Atunci s-ar putea să nu-ţi mai placă băiatu’ meu, că el o să stea pe loc, n-o să mai avanseze, pe când tu…
– De ce să nu avanseze? Uite că a şi început! Peste câteva zile, ia magazinul în primire. Nu-i cine ştie ce, dar e un salt. Şi sigur o să se mai ivească ocazii… Nu trebuie neapărat să ai facultate pentru a progresa.
– Tare aş vrea eu să vorbim când oi fi tu profesoară… Da’ nu ştiu dacă apuc să văd cum îi înveţi pe ăia mici.
– Nu mai e mult până atunci… Dumneata o să ai cam şaptezeci de ani. Şi vreo treizeci înainte, că, uite, nu îmbătrâneşti deloc, sigur apuci suta.
– Să te audă Domnu’! Nu cred eu că apuc suta, zice bătrânul convins că aşa va fi, apoi, nedumerit, îngrozit de mirosul de ars care îi pătrunde în nări, de fumul ivit deodată dinspre spatele curţii, adaugă cu voce strangulată: Arde, arde casa! Vino, vino repede, să stingem focu’! Ba nu, nu, fugi şi cheamă ajutoare! Cheamă ajutoare! Repede, repede! Să vină toţi încoace! Uite ce fum… Şi ce flăcări…, se minunează după ce, nu ştie cum, ajunsese la colţul casei şi înţelesese că nu e vorba de o închipuire a lui, acolo, la acareturi, chiar se iscase un foc şi se întindea cu viteză uimitoare.
Nu s-a umplut curtea de oameni, cum îşi imagina bătrânul. Vreo trei moşnegi, câţiva copii şi o duzină de femei, şi ele în vârstă, săriseră, cu mâinile goale, în ajutorul familiei Roşoveanu, altcineva n-avea cine, tinerii, câţi mai are satul, erau plecaţi la treburile lor. Găleţi, puţine. Au mai venit pe parcurs, dar tot puţine erau. Apă şi mai puţină, de la fântâna din curte. S-a încropit un şir indian, în capul căruia se afla Culai, cel mai agitat, cel mai înverşunat luptător cu flăcările. Găleţile cu apă se dădeau din mână în mână, pe partea dreaptă, iar pe stânga, tot din mână în mână, veneau cele goale. Când a sosit echipa de pompieri a satului, focul fusese domolit, pericolul trecuse. Doar pentru moment trecuse, putea să apară din nou, oricând, după cum se îngrijorau stăpânii casei, dar şi pompierii şi oamenii veniţi în ajutor. Şi mai-marii satului, sosiţi la faţa locului, se îngrijorau, nu ştiau de unde a apărut focul, dacă s-a iscat cumva de la vreo sursă nesupravegheată ori a fost pus de cineva. Cine să-l pună? La întrebarea şoptită într-o doară, s-a răspuns îndată, fără ezitare, în gând s-a răspuns, să nu audă bănuitul. Şi bănuitul nu era, pe nicio buză, altul decât Floricel. Era el în stare să facă asta? Nu era, toată lumea îl ştia la locul lui, molâu, retras în sine, dar cuminte, n-ar fi făcut rău nimănui. N-ar fi făcut până să se însoare sau, mă rog, până să stea cu Loriana. După aceea nimeni nu mai conta pe nevinovăţia lui, toţi credeau că dragostea l-a schimbat, l-a făcut răzbunător. Are şi de ce să se răzbune. A pierdut o fată cum puţine i-a fost dat să vadă şi fata a ajuns pe mâna unuia mai arătos şi mai isteţ decât el, pe mâna unuia pe care s-au bătut frumoasele satului, câte mai sunt, dar au rămas puţine cele care n-au luat drumul oraşului.
Ce s-a mai vorbit pe seama focului! Multe şi îndelungi discuţii s-au aprins pe la porţi, pe la colţuri. Erau îngroziţi oamenii că unul de-al lor poate să distrugă tot satul. Erau convinşi că Floricel a făcut fapta nesăbuită şi cei mai mulţi îl vroiau pedepsit, să se astâmpere şi să fie şi ei liniştiţi. Deja unii nu mai aveau răbdare să audă ce spun cei îndreptăţiţi să îl judece.
„Ăhă, dacă ne luăm după lege, durează! Cine ştie peste cât timp aflăm dacă e un vinovat sau nu, zice, în faţa unui grup adunat la colţ de uliţă, Ion Boştinaru, om cu spiritul dreptăţii, al cărui cuvânt are greutate, e ascultat de săteni. Mai bine îi aplicăm noi legea, îi dăm o mamă dă bătaie, dă nu-i mai trebuie lui foc în vecii vecilor. Da’ uite că nu-mi vine să-i dau câteva scatoalce, că nu sunt sigur că el e vinovatu’. Tot mai bine îi să aşteptăm să să cerceteze cazu’ şi pă urmă… Aşteptăm noi, da’ ne-a intrat frica în sân… Dacă îi vin nebunelile lui Floricel şi mai pune odată foc sau, mai ştii, îi vine bâzdâcu’ pă altă casă? Io, dacă ar fi după mine, l-aş scoate din sat, să să ducă unde o şti, să dormim liniştiţi. Da’ nu-i după mine… Să vedem ce să hotărăşte…”
Ce să se hotărască? Deocamdată se fac cercetări, nu se poate spune nimic despre vinovat. Şi cercetările nu le fac oamenii satului, le fac organele specializate de la judeţ. Cu toată specializarea lor, nu s-a aflat nimic despre făptaş. La trei luni de la foc, nimeni nu poate să spună cine este incendiatorul. Floricel l-a luat pe nu în braţe şi îl ţine strâns, indiferent de persoana sau persoanele care îl iau la întrebări. Şi ce de întrebări i s-au mai pus! Nu-l duce prea mult mintea pe el, dar s-a ţinut bine în faţa anchetatorilor care, până acum nu au motive să îl acuze. Se întrevede tot mai clar că, la finele cercetărilor, pe dosar se va scrie „autor necunoscut” şi panica, vânzoleala, toată tevatura produsă de focul ivit la casa Roşovenilor vor fi uitate. Satul va uita, cum uită atâtea întâmplări din viaţa lui. Dar cei care au simţit focul pe pielea lor n-au cum să uite ziua aceea care a zdruncinat liniştita aşezare.
– Totul s-a dat peste cap în casa noastră de la nefericitul incendiu, spune cu amar Loriana, într-o seară când, aşezată cuminte în pat, lângă iubirea ei, n-o ia somnul şi s-ar întoarce de pe o parte pe alta, dar se abţine, să nu-l deranjeze pe cel pe care cu drag îl numeşte soţ.
– Nu s-a dat nimic peste cap, totul e ca înainte, o contrazice calm Lică. Schimbarea s-a produs în mintea ta… Te-a năpădit frica şi nu mai poţi scăpa de ea. Ai dreptate să fii îngrijorată, mai ales că făptaşul se bănuieşte a fi Floricel, dar, iartă-mă că îţi spun, exagerezi un pic, prea pui la inimă un fapt care a trecut fără urmări devastatoare.
– Ba sunt devastatoare urmările, pentru mine sunt devastatoare! N-am fost niciodată aşa de răvăşită, nici când îmi spuneau ai mei că n-are rost să merg la facultate… Abia simţisem şi eu că a venit primăvara, că s-a făcut lumină în zilele mele şi uite ce năpastă a dat peste noi… De ce o fi viaţa asta făcută din urcuşuri nesperate şi din căderi vijelioase şi nu e dreaptă şi liniştită, să nu ne frământe după bunul ei plac?
– Nu ea ne frământă, noi ne măcinăm… De cele mai multe ori, degeaba. Dacă n-am întoarce noi întâmplările pe o parte şi pe alta, să le aflăm rostul, oare ele nu tot aşa s-ar produce? Ar fi cazul să te zbuciumi numai atunci când ştii că poţi schimba ceva. Altminteri, îţi toci nervii aiurea. Uite, cu incendiul ăsta, tu nu poţi să schimbi nimic, dar te agiţi, te nelinişteşti de parcă vine sfârşitul pământului. Nu vine nici un sfârşit, n-o să mai pună nimeni foc aici! Fie şi pentru că ne-am schimbat câinele. Ai văzut ce rău s-a făcut Lupu al nostru, rupe tot, nu mai intră nimeni în ogradă dacă nu-l liniştim noi! Şi făptaşul, care o fi ăla, s-a astâmpărat, sunt sigur. Şi-a atins scopul, ne-a speriat de moarte şi gata, s-a potolit, nu mai vine să pună foc a doua oară, şie că ulciorul nu merge de multe ori la apă fără să se spargă.
– Că veni vorba de apă, noi când ne facem o casă a noastră, cu apă la robinet, cu baie?
– Prea curând nu, dar ne facem sigur casă cu etaj, cu multe camere, cu baie, cum vrei tu. O să vezi ce vilă ridicăm noi aici! Lasă focul, nu mai vine… Gândeşte-te la lucruri frumoase, ai la ce să te gândeşti! La vila Roşoveanu, bunăoară. Sau Loriana. Loriana, aşa îi va fi numele!
– Întâi să fie! Numele, mai vedem…
– Ce să mai vedem? Loriana, vila Loriana.

Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*


Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.