Ion Groşescu(Ploieşti)*Proză*

Ioan Groşescu s-a născut în Ploieşti, la 5 august 1941. Tatăl, Vasile – maistru strungar, originar din Proviţa de Sus, judeţul Prahova; mama, Eufrosina, născută Pârvu, casnică, originară din Cioranii de Jos, judeţul Prahova. Începe de două ori clasa I la Şcoala nr. 10 din Ploieşti, absolvă, în 1961, Liceul „I. L. Caragiale” Ploieşti şi Facultatea de Limbă şi Literatură Română, Universitatea Bucureşti, în 1966, specialitatea istorie şi critică literară şi programul de specializare în jurnalistică.
Activitate: Profesor (repartiţie guvernamentală, în comuna Fulga, judeţul Prahova,), corector, tehnoredactor, redactor la ziarele „Viaţa Buzăului”, Buzău, „Dâmboviţa”, Târgovişte, director al Casei de Cultură a Sindicatelor din Ploieşti, ostracizat ani buni în cooperaţia meşteşugărească, pe post de inspector învăţământ.
În 1990 se află printre membrii fondatori ai Fundaţiei Nichita Stănescu, iar în anul următor este membru fondator şi secretar al Societăţii Culturale „Memorial Nichita Stănescu”, a cărei preşedintă a fost, până la moarte, Mariana Stănescu, sora poetului. În această calitate a contribuit direct la recuperarea casei natale a poetului Nichita Stănescu şi transformarea acesteia în casă memorială, la ridicarea, la Ploieşti, a bustului monumental al poetului Nichita Stănescu, creaţie a sculptorului Ştefan Macovei.
În ianuarie 1990, înfiinţează ziarul „Meşteşugarul”, iar din februarie trece ca redactor la ziarul „Prahova Liberă”, fost oficiosul judeţean „Flamura Prahovei”.
În 10 octombrie 1990, înfiinţează, în asociere, societatea cu răspundere limitată „Salt”, care are ca principal obiectiv editarea ziarului „Ploieştii” (primul ziar privat din judeţul Prahova), publicaţie cu apariţie mai întâi săptămânală, apoi, timp de patru ani, cotidiană, apoi din nou săptămânală, de largă audienţă. Până la data pensionării (2001), este administrator al societăţii şi redactor şef al publicaţiei. Ca jurnalist, abordează multiple specii gazetăreşti, remarcându-se prin incisivitate. Înfiinţează şi susţine suplimentul cultural „Sinteze”, în care promovează creatori din Prahova, manifestări culturale.
În 2001 se află printre fondatorii Societăţii Culturale „Ploieşti – mileniul III”, al cărei secretar devine, societate care are principal scop editarea – împreună cu cei mai avizaţi cercetători şi autori de studii de istorie a Ploieştilor – Monografiei oraşului Ploieşti, propunând ca aceasta să se numească „Marea Carte a Ploieştilor ”.
Cărţi publicate: În 1989, îngrijeşte şi editează amplul studiu monografic al Liceului „I. L. Caragiale” din Ploieşti, intitulat „Între aspiraţii şi împliniri”, semnat de profesorii Paul D. Popescu şi Marina Răduş; „Cuvintele ca banii”, versuri, Editura „Salt” Ploieşti, 1997; „Casa îngerului”, istorie literară (referitor la recuperarea casei natale a poetului Nichita Stănescu şi înfiinţarea aici a casei memoriale, precum şi ridicarea, în Ploieşti, a bustului monumental al acestuia), Editura „Salt”

Ploieşti, 1999; „Refugiu”, versuri, editura „Salt” Ploieşti, 2000; „D’a surda” (culegere de editoriale şi eseuri), Editura „Salt” Ploieşti, 2001; „Puchenii Mari”, studiu monografic, Editura „Ploieşti – mileniul III” Ploieşti, 2002; „Poeme”, versuri, Editura „Premier” Ploieşti, 2002; „Cimitirele Ploieştilor”, studiu monografic, Editura „Ploieşti – mileniul III” Ploieşti, 2004; „Trestioara”, în colaborare, studiu monografic, Ed. „Ploieşti – mileniul III” Ploieşti, 2004; „Ion Grigore – destinul uni dascăl”, studiu monografic, Editura „Ploieşti – mileniul III”, 2007; „Mahalalele Ploieştilor”, studiu monografic, Editura „Karta-Graphic” Ploieşti, 2008; „Trecutul continuu”, roman, Editura „Karta-Graphic”, 2010; Ultima trăncăneală (volum de corespondenţă cu criticul, istoricul literar şi jurnalistul Mircea Iorgulescu, aflat la Paris), Editura Karta Graphic, 2011; Editează volumul de publicistică Poştalionul cu boi al criticului, istoricului literar şi jurnalistului Mircea Iorgulescu, apărut la Editura Karta Graphic Ploieşti, 2010; ediţia definitivă Panait Istrati – nomadul statornic. Viaţa, opera, aventurile – legende şi adevăruri de Mircea Iorgulescu, Editura Karta Graphic Ploieşti, 2011; Cronici literare, Mircea Iorgulescu, Ed. Karta Graphic Ploieşti, 2013; volumul antologic Iluzii, versuri, Ed. Karta Graphic Ploieşti, 2015.

Comparativ cu perioada interbelică, acum au fost puţini jurnalişti care au făcut şi carieră literară semnificativă. Între aceştia, după Corneliu Şerban, Ioan Groşescu (n. 5 august1941, Ploieşti) este un nume demn de reţinut. Înclinaţia pentru literatură şi-a dat-o la iveală mai pregnant abia după 1990, când s-a desfăşurat credibil în reportaj, poezie, proză şi eseu monografic, particularizantă fiind nota ironică, strecurată abil în majoritatea creaţiilor sale scriitoriceşti.
Născut în mahalaua „Sf. Pantelimon” din sudul Ploieştilor, va urma clasele gimnaziale aici, învăţând alături de copiii lăutarilor şi ai lucrătorilor industriali. Devine apoi elev al Liceului „I. L. Caragiale”, primind o bună instrucţie din partea unor profesori de mare prestigiu, precum Nicolae Simache, Eusebiu Preda, Olga Mălăieru-Petrescu, Ion Grigore, Constantin Banu. Profesorul de limba română Gheorghe Milica, căruia îi păstrează recunoştinţă, l-a monitorizat cu exigenţă, fapt definitoriu pentru întreaga sa carieră ulterioară. În 1961, ia examenul de admitere la Facultatea de Limbă şi Literatură Română, Universitatea Bucureşti (1966), din anul al treilea fiind admis la nou înfiinţata secţie de jurnalistică. Are profesori excelenţi, între care: Alexandru Piru, George Ivaşcu, Dumitru Micu, Eugen Simion, Nicolae Manolescu, Matilda Caragiu, G. C. Nicolescu, Zoie Dumitrescu-Buşulenga, Ovidiu Drimba, Sorin Stati şi colegi, precum: Mircea Iorgulescu, Laurenţiu Ulici, Dana Dimitriu, Natalia Stancu, Mircea Ichim, Marian Popa, ori George Anca sau Gheorghe Pituţ. Ca student, profită de avantajul capitalei şi îşi adaugă bagajului propriu de cunoştinţe elemente de cultură consolidatoare: frecventează marile biblioteci, merge la concerte, spectacole de teatru şi film, participă la Cenaclul de Luni, condus de profesorul Ovid Crohmălniceanu, la reuniuni studenţeşti şi cultivă cercuri ale boemei bucureştene. Cunoaşte scriitori ai generaţiei tinere. Acum, începe el însuşi să scrie şi să publice.
Îi va veni greu să accepte repartiţia guvernamentală, la şcoala generală din comuna Fulga, judeţul Prahova. Nu rămâne aici mult timp. Noroaiele, salariul foarte modest, gândul că, în atmosfera din comună, se va plafona, îl determină să accepte oferta de a fi angajat la ziarul „Viaţa Buzăului”, înfiinţat după noua împărţire administrativ-teritorială. Nu peste multă vreme, însă, atras de faptul că la ziarul „Dâmboviţa” – şi el nou înfiinţat – avea colegi de facultate şi i se promitea o mai mare libertate, se transferă la Târgovişte. Dar şi aici firea sa îl pune în dificultate. Nu era omul care să accepte constrângeri sau compromisuri. Mai era şi naveta grea Ploieşti-Târgovişte, cu halta de o oră la Mija, care-i măcinau timpul şi nervii. Îndatoririle de proaspăt familist îl presau, de asemenea. Trebuia să ia o nouă decizie. Deşi redactorul şef de la „Flamura Prahovei” l-ar fi acceptat, cancelaria CC al PCR nu i-a dat avizul să treacă de la un ziar nou înfiinţat la unul vechi. S-a ivit, totuşi, altceva.
Aşa că, de la 1 septembrie 1972, va figura pe statele de plată, în funcţia de îndrumător politic, echivalentul funcţiei de director adjunct, al Casei de Cultură a Sindicatelor din Ploieşti, care se dăduse în folosinţă în luna iulie a acestui an. Curând, va fi numit director al acestei instituţii. În această calitate se va zbate să aducă un plus de vizibilitate activităţii de aici, venind cu noutăţi, în peisajul de atunci al urbei: înfiinţarea, în premieră, a cinematecii oraşului, unde se prezentau filme de arhivă, care nu se puteau viziona în reţeaua cinematografică şi unde erau chemaţi să le prefaţeze critici precum I.D. Suchianu, Florian Potra, sau regizoarea Olga Zisu, organizarea unei mari expoziţii de artă fotografică (400 de fotografii) „Ploieştiul văzut de ploieşteni”, a spectacolului-concurs de muzică uşoară şi populară „Se caută o stea”, avându-l ca prezentator pe poetul Dan Deşliu, care făcea acelaşi lucru la emisiunea TV „Steaua fără nume”, înfiinţarea trupei de teatru, unde se prezintă spectacole lucrate de prietenul Mircea Cornişteanu sau experimentatul Gigi Ionescu, a clubului „OZN”, care face săli pline – vin Laurenţiu Fulga, Justin Capră şi alţii – dar şi atrage atenţia organului de securitate; şi a Cenaclului literar „Dimitrie Stelaru”, a Cluburilor de pictură Pastel, condusă de Valeria Nica şi de artă fotografică, condus de artistul fotograf Dorin Manolescu etc., etc. Prin aceste iniţiative stârneşte interesul pentru noile oferte ale acestui aşezământ cultural. Concomitent, scrie, în presa locală şi naţională, articole cu subiecte din sfera culturii, care nu trec neobservate, refuzând cu obstinaţie să publice din creaţia sa literară.
Comparativ cu perioada interbelică, acum au fost puţini jurnalişti care au făcut şi carieră literară semnificativă. Între aceştia, după Corneliu Şerban, Ioan Groşescu (n. 5 august1941, Ploieşti) este un nume demn de reţinut. Înclinaţia pentru literatură şi-a dat-o la iveală mai pregnant abia după 1990, când s-a desfăşurat credibil în reportaj, poezie, proză şi eseu monografic, particularizantă fiind nota ironică, strecurată abil în majoritatea creaţiilor sale scriitoriceşti.
Născut în mahalaua „Sf. Pantelimon” din sudul Ploieştilor, va urma clasele gimnaziale aici, învăţând alături de copiii lăutarilor şi ai lucrătorilor industriali. Devine apoi elev al Liceului „I. L. Caragiale”, primind o bună instrucţie din partea unor profesori de mare prestigiu, precum Nicolae Simache, Eusebiu Preda, Olga Mălăieru-Petrescu, Ion Grigore, Constantin Banu. Profesorul de limba română Gheorghe Milica, căruia îi păstrează recunoştinţă, l-a monitorizat cu exigenţă, fapt definitoriu pentru întreaga sa carieră ulterioară. În 1961, ia examenul de admitere la Facultatea de Limbă şi Literatură Română, Universitatea Bucureşti (1966), din anul al treilea fiind admis la nou înfiinţata secţie de jurnalistică. Are profesori excelenţi, între care: Alexandru Piru, George Ivaşcu, Dumitru Micu, Eugen Simion, Nicolae Manolescu, Matilda Caragiu, G. C. Nicolescu, Zoie Dumitrescu-Buşulenga, Ovidiu Drimba, Sorin Stati şi colegi, precum: Mircea Iorgulescu, Laurenţiu Ulici, Dana Dimitriu, Natalia Stancu, Mircea Ichim, Marian Popa, ori George Anca sau Gheorghe Pituţ. Ca student, profită de avantajul capitalei şi îşi adaugă bagajului propriu de cunoştinţe elemente de cultură consolidatoare: frecventează marile biblioteci, merge la concerte, spectacole de teatru şi film, participă la Cenaclul de Luni, condus de profesorul Ovid Crohmălniceanu, la reuniuni studenţeşti şi cultivă cercuri ale boemei bucureştene. Cunoaşte scriitori ai generaţiei tinere. Acum, începe el însuşi să scrie şi să publice.
Îi va veni greu să accepte repartiţia guvernamentală, la şcoala generală din comuna Fulga, judeţul Prahova. Nu rămâne aici mult timp. Noroaiele, salariul foarte modest, gândul că, în atmosfera din comună, se va plafona, îl determină să accepte oferta de a fi angajat la ziarul „Viaţa Buzăului”, înfiinţat după noua împărţire administrativ-teritorială. Nu peste multă vreme, însă, atras de faptul că la ziarul „Dâmboviţa” – şi el nou înfiinţat – avea colegi de facultate şi i se promitea o mai mare libertate, se transferă la Târgovişte. Dar şi aici firea sa îl pune în dificultate. Nu era omul care să accepte constrângeri sau compromisuri. Mai era şi naveta grea Ploieşti-Târgovişte, cu halta de o oră la Mija, care-i măcinau timpul şi nervii. Îndatoririle de proaspăt familist îl presau, de asemenea. Trebuia să ia o nouă decizie. Deşi redactorul şef de la „Flamura Prahovei” l-ar fi acceptat, cancelaria CC al PCR nu i-a dat avizul să treacă de la un ziar nou înfiinţat la unul vechi. S-a ivit, totuşi, altceva.
Aşa că, de la 1 septembrie 1972, va figura pe statele de plată, în funcţia de îndrumător politic, echivalentul funcţiei de director adjunct, al Casei de Cultură a Sindicatelor din Ploieşti, care se dăduse în folosinţă în luna iulie a acestui an. Curând, va fi numit director al acestei instituţii. În această calitate se va zbate să aducă un plus de vizibilitate activităţii de aici, venind cu noutăţi, în peisajul de atunci al urbei: înfiinţarea, în premieră, a cinematecii oraşului, unde se prezentau filme de arhivă, care nu se puteau viziona în reţeaua cinematografică şi unde erau chemaţi să le prefaţeze critici precum I.D. Suchianu, Florian Potra, sau regizoarea Olga Zisu, organizarea unei mari expoziţii de artă fotografică (400 de fotografii) „Ploieştiul văzut de ploieşteni”, a spectacolului-concurs de muzică uşoară şi populară „Se caută o stea”, avându-l ca prezentator pe poetul Dan Deşliu, care făcea acelaşi lucru la emisiunea TV „Steaua fără nume”, înfiinţarea trupei de teatru, unde se prezintă spectacole lucrate de prietenul Mircea Cornişteanu sau experimentatul Gigi Ionescu, a clubului „OZN”, care face săli pline – vin Laurenţiu Fulga, Justin Capră şi alţii – dar şi atrage atenţia organului de securitate; şi a Cenaclului literar „Dimitrie Stelaru”, a Cluburilor de pictură Pastel, condusă de Valeria Nica şi de artă fotografică, condus de artistul fotograf Dorin Manolescu etc., etc. Prin aceste iniţiative stârneşte interesul pentru noile oferte ale acestui aşezământ cultural. Concomitent, scrie, în presa locală şi naţională, articole cu subiecte din sfera culturii, care nu trec neobservate, refuzând cu obstinaţie să publice din creaţia sa literară.

N-a fost însă nici aici un docil. Mediul convenţional şi subordonarea politică excesivă îl irită. Intră în conflict cu persoane din ierarhia sindicală şi de partid. Discuţiile contradictorii au culminat cu opoziţia sa privind organizarea, de către Casa de Cultură a Sindicatelor din Ploieşti, a primului festival naţional de dans tematic, pe care îl considera o mutilare a artei dansului, în favoarea transmiterii unui jalnic şi grotesc mesaj politic. Se adaugă reclamaţia făcută de un activist de partid, care invocase că directorul refuză să pună spaţii ale acestei instituţii la dispoziţia şedinţelor ale unor organizaţii de partid. A urmat decizia sancţionării sale. N-a mai aşteptat venirea hârtiei. A acceptat un post care, cel puţin o vreme, credea, că-l va feri de supravegherea politicului. Se încheia astfel un episod mai degrabă dureros din cariera lui Ioan Groşescu, omul care a reuşit să se afirme ca jurnalist şi să aşeze Casa de Cultură a Sindicatelor din Ploieşti la un nivel înalt de prestaţie.
La UJCM, confruntat cu preocupări absolut străine formaţiei sale, i se permite, tacit, să se ocupe şi de cultură. În 1989, ca fost elev, se implică în coordonarea apariţiei monografiei Liceului „I. L. Caragiale”, cu titlul „Între aspiraţii şi împliniri”, scrisă în colaborare cu profesorii Marina Răduş şi Paul D. Popescu. Îşi face prieteni printre artişti – Nicolae Kruch, Ovidiu Paştina, frecventează boema literară locală, îşi invită foştii colegi de facultate şi alţi oameni de litere – Mircea Iorgulescu, Laurenţiu Ulici, Mircea Dinescu, Augustin Z. N. Pop, Ileana Vulpescu, Valeriu Râpeanu – să susţină prelegeri în faţa membrilor cooperatori. Refuză însă să publice, conştient de compromisurile pe care ar fi trebuit să le facă.
Încă din ianuarie 1990, dintr-un sentiment de frustrare şi revoltă, scoate ziarul „Meşteşugarul”, atrăgându-l pe profesorul Minel Ghiţă Mateucă, nou venit în uniunea meşteşugarilor. Gestul său, dar şi faptul că îi era cunoscută reputaţia de jurnalist, determină conducerea oficiosului „Flamura Prahovei”, devenit „Prahova liberă”, să-l cheme în redacţie. Nu este mulţumit de atmosferă şi, pe 10 octombrie1990, Ioan Groşescu, în asociere, pune bazele ziarului „Ploieştii” şi a Editurii „Ploieştii”, parte componentă a Societăţii cu capital privat „Salt”. Face aici, în deplină libertate, o ziaristică activă, abordând o paletă largă de probleme. Incisivitatea lui naturală, spiritul vindicativ, demascarea încălcărilor legilor, va atrage ripostele celor criticaţi, multe soldate cu procese de presă. Cu toate că abordarea subiectelor culturale nu aducea audienţă ziarului pe care-l conducea, va edita suplimentul cultural „Sinteze”, foarte apreciat. În afară de sutele de articole scrise pentru ziarul său, scrie articole cu subiecte culturale, publicate în ziare centrale, precum: „Adevărul literar şi artistic”, „Tribuna”, „România liberă”, „Observatorul cultural”, „Românul” etc.
Se alătură celor care militează pentru recuperarea imaginii ploieştene a poetului Nichita Stănescu, fiind unul dintre protagoniştii acestei mişcări. Devine membru fondator al Fundaţiei Nichita Stănescu, apoi, secretarul Societăţii Culturale „Memorial Nichita Stănescu”, condusă de sora poetului, Mariana Stănescu, până în noiembrie 2002, când aceasta moare. Practic se luptă pentru recuperarea casei natale a poetului şi pentru realizarea bustului monumental,

în parcul central al oraşului, operă a sculptorului Ştefan Macovei. Prin scris şi prin contribuţii directe contribuie la îmbunătăţirea conceptual-organizatorică a Festivalului de Poezie „Nichita Stănescu”, inaugurat în 1984, sub conducerea fostei colege de facultate, Gabriela Marinescu.

El însuşi se hotărăşte să-şi facă cunoscute preocupările literare. Publică volumul de versuri Cuvintele ca banii (1997), apoi, în colaborare, volumul cu caracter istorico-literar Ploieşti – Casa Îngerului. 16 ani după nemurire – Nichita Stănescu (1999). Acestora le vor succeda alte două noi volume de versuri: Refugiu (2000) şi Poeme (2002). În decembrie 2001, este membru fondator al Societăţii Culturale „Ploieşti-Mileniul III”, împreună cu fostul coleg de liceu, inginerul Constantin Trestioreanu, iniţiatorul acestei societăţi culturale, care are ca principal obiectiv editarea şi publicarea Monografiei Ploieştiului, societate care s-a dezvoltat ulterior, uimind prin prestanţă, ca şi prin amploarea şi diversitatea abordărilor.
Notabil este că revenirea lui la instrumentele literaturii se produce cu poezie. Vorbind despre el însuşi, poezia lui vibrează de idei şi mesaje, fixând spaţiul şi timpul unui scriitor, care s-a simţit totdeauna legat de vatră. Dator cu o vorbă sau cu un gest faţă de tot ce înseamnă lumea vie şi colorată a Ploieştilor. El induce o stare de spirit în care emoţiile, capătă consistenţa omului prins în vârtejul ameţitor al evenimentelor: Călăresc călărit faptul divers/ Pe picioarele lui, creierul meu/ dă bice cailor abstracţi./ Din trafic, înhămaţi la zile/ strigă trupului meu/ ca unei noţiuni căzută din mers,/ ca unui derbedeu rătăcit („Contravenient în trafic”) .
Ioan Groşescu are o poetică proprie, un program estetic. Poezia lui este, mai cu seamă, o poezie a străzii şi a locurilor comune, a banalului necamuflat în cuvinte, reflectând fără ocolişuri lumea dezgolită de fard: Iată-vă!/ Cel ce mi-am dat drumul la vorbă,/ Vedeţi-vă, sunteţi/ daţi cu mine pe faţă! („Iată-vă”).
Influenţat fiind de statutul lui de jurnalist veritabil, transcrie cu rapiditate faptul cotidian, simţind efectiv nevoia să fie prezent la faţa locului: Cheamă-mă!/ Mai cheamă-mă!/ Zilele-acum s-au condensat,/ anii chiar că au intrat în sac!/ Nu mai e nimic de amânat” („Panica”).
Folosind predilect versul liber, poezia lui Ioan Groşescu nu conţine doar asemenea efecte constatativ-spectaculare, preluate emoţional din cotidian, sau relativ la lumea înconjurătoare. Prelungindu-şi discursul, el adaugă meditaţii profunde asupra vieţii şi destinului uman, ori introduce parabole subtile, privind poezia sau menirea poetului: Sunt eu, cel din oglindă/ aburind lacrima-n iarbă,/ Joc baba oarba cu ochiul de după ceţuri, de după vedere;/ Tăcere-n derivă, căutare/ pe o mare de-ntrebări („De-a baba oarba”); Lumina cuvintelor/ bate drum s-ajungă./ Os peste os,/ iarbă peste iarbă,/ viaţă peste viaţă,/ în timpul vieţii ei./ Şira spinării mele/ îşi adaugă povară de stele („Între respiraţii”). Liber cugetător, cum se consideră a fi, poetul crede că, în lupta cu viaţa, este importantă opţiunea celui care se află în cursă: Alegerea este singura libertate, spune el,/ în rest, este treaba omului/ să ducă, fără să gândească, ce-a fost gândit./ Rece, paralel şi exact./ Alegerea rămâne voluptoasa povară a celui care nu vrea să stea („Un fel de libertate”).
Îmbogăţit şi, totodată, împovărat de experienţa sa de ziarist, Ioan Groşescu pare că nu poate trăi liniştit în lumea poeziei, fără să creadă în continuare în valorile morale. Îşi depăşeşte însă condiţia de jurnalist, prin insolitul constatativ al demersului său liric, care-l apropie de poezia postmodernistă.
Editorial, pasul următor al ofertei sale, sau al autenticei sale identităţi, este marcat în volumul D’a surda , care îl reaşează în matca jurnalismului activ. Sunt cuprinse aici 249 de articole, tablete sau eseuri, majoritatea apărute în presa locală, îndeosebi în ziarul „Ploieştii”, pe care polivalentul autor l-a condus efectiv aproape două decenii. Este o carte de atitudine, subiectul predilect, transpus în varii forme, fiind viaţa noastră cotidiană, începând cu ianuarie 1996, până în martie 2000, adică intervalul în care ţara a fost guvernată de Convenţia Democratică, sub preşedinţia prof. univ. Emil Constantinescu.
Cartea este o imensă oglindă, în care se lăfăie hâd eşafodajul postdecembrist, cu ansamblul său de întâmplări desprinse din panoplia prelungitei noastre tranziţii. Ea adună, cronologic, pagini pentru o interesantă istorie subiectivă, trăită intens şi dincolo de corvoada profesională, cu gândul că măcar o fărâmă din adevărurile rostite, ori din sugestiile formulate, vor putea fi înţelese şi asumate colectiv şi profitabil. „Presa, crede Ioan Groşescu, numai ea poate avea un asemenea impact, fiindcă este un organism viu, care are puterea de a spune, cu glas tare, lucruri individuale. Şi dacă, zice el mai departe, se acreditează ideea că de presă, de ziarişti adică, trebuie să-ţi fie teamă, doar pentru că viaţa omului, cu toate că este eminamente socială, se petrece [la modul] strict individual. Asta sperie, conchide el.
Ca jurnalist hârşit, nu fuge de adevăr, având harul de a-l strecura, nefardat şi fără încrâncenare, în exprimări clare, apărându-se de disperarea conţinuturilor redactate, cu ironie, ori cu micile sale digresiuni parabolice. Dar umorul său nu este totdeauna jovial, devine uşor trist, abia insinuat, fiindcă realitatea înfăţişată este astfel.
Fără a renunţa la jurnalism cu totul, trecerea sa, din 2001, la momentul pensionării, între membrii Societăţii „Ploieşti-Mileniul III”, i-a lăsat mai mult timp de reflecţie şi l-a împins spre alte abordări.
El a sugerat ca monografia oraşului, ca efort redacţional de bază al membrilor societăţii, să poarte numele Marea Carte a Ploieştilor. Şi-a creat, totodată, posibilitatea unor interludii care s-au dovedit profitabile şi consistent revelatoare. Astfel, într-un interval de aproape opt ani, redactează câteva bune lucrări cu caracter monografic. Mai întâi Monografia comunei Puchenii Mari şi apoi a satului Trestioara (2004), în colaborare cu inginerul Constantin Trestioreanu. A fost o acomodare tipologică, un exerciţiu pe care l-a trecut cu brio, deschizându-i perspectiva unor noi provocări. Aşa vor apărea succesiv cărţile: Cimitirele Ploieştilor (2004), Ion Grigore-Destinul unui dascăl (2007) şi Mahalalele Ploieştilor . Ele îi îmbogăţesc cartea de vizită şi îi rafinează palmaresul, oraşul natal redevenind sursa istorisirilor, întrebărilor şi pledoariilor sale. Acumulând informaţii din cărţi şi documente de arhivă, el este în stare acum să proiecteze un adevărat univers specific şi credibil. Ajutat de condeiul său, se plimbă prin istorie, desţelenind tabuuri şi reinterpretând, din perspectivă personală, semnele unei identităţi caracterizante a ploieşteanului. Astfel, întreprinde o altfel de expertiză documentar-istorică, din care extrage esenţa unui stil de viaţă,
_______________________________
2 Ioan Groşescu – „ De-a surda”, Ed. Ploieştii, 2001
3 Ioan Groşescu – „Puchenii mari din moşi-strămoşi”, Ed. Premier, 2002
4 Ioan Groşescu – Mahalalele Ploieştilor”, Ed. Karta- Graphic, 2008, ediţia a doua, 2009, ed. III, 2011
care se impune dominant, încât Mahalalele sale, spre exemplu, devin o carte de interes, şi totodată de succes,care cunoaşte trei ediţii.
Nefiind istoric de meserie, refuză perspectiva teoretizantă. Aşa se face că şirul acestei proiecţii temporale, prezentate în racursi, este sincopat, făcând loc unor comentarii ale autorului, adesea ironice, care leagă timpurile, căutând factorul comun.
Câştigul real al cărţii rezidă în faptul că, străbătând culoarele timpului, reuşeşte să dea consistenţă fiinţei individului uman, care a generat un anume specific al comunităţii ploieştene, astfel făcând cunoştinţă cu mulţi dintre protagoniştii săi reali. Cârciumile, grădinile de vară, spaţiile de distracţie în general, tarafurile ori textele licenţioase ale unor cântece de „inimă albastră”, au un loc bun în economia cărţii şi în caracterizarea unui posibil portret-robot locativ. Ele sunt reînviate, cu abilitate, chiar cu plăcere, amănuntele despre lumea lor sunt suculente şi, deopotrivă lămuritoare.
Criticul, istoricul literar şi jurnalistul Mircea Iorgulescu, notează în prefaţa la ediţia a treia a „Mahalalelor…”: ; „Prezentată de autorul ei drept „o carte de istorie”, Mahalalele Ploieştilor de Ioan Groşescu este mai curând o foarte epică enciclopedie, un vast dicţionar de fapte, personaje şi întâmplări ploieştene. Chiar dacă organizarea materiei este una tematică, nu alfabetică. Există, fireşte, o reconstituire a istoriei oraşului, de la întemeiere până în zilele noastre, dar aceasta este de fapt suportul unei alte istorii, „istoria caracterului ploieşteanului”, în termenii lui Ioan Groşescu. Se merge pe firul istoriei, se ajunge până în prezent, însă naraţiunea istorică sfârşeşte prin a se converti într-un caleidoscopic portret al spiritului ploieştean. Un portret în cioburi şi fărâme, un amplu şi sclipitor mozaic de fapte şi detalii adunate cu plăcerea cunoscătorului de un colecţionar rafinat.
Ioan Groşescu este un gurmand al istoriei şi istoriilor ploieştene, însă cartea lui nu e doar o înşiruire de poveşti adevărate scoase cu grijă pentru exactitate din documente de arhivă. Ici-colo sunt presărate, cu o bună artă a dozajului, reflecţii concentrate despre felul de a fi şi comportamentul oamenilor locului în diverse momente ale istoriei, accentul fiind pus pe atitudinile şi deprinderile permanentizate sau măcar cu îndelungată rezistenţă în timp, atâta cât e necesar pentru a se putea vorbi de formarea şi existenţa unui spirit al oraşului şi al locuitorilor săi. Adevăratul scenariu al cărţii lui Ioan Groşescu acesta e”.
Cartea trebuie citită şi nu explicată, ori povestită! Farmecul ei şi, de ce nu, unicitatea ei abia atunci pot fi înţelese şi apreciate.
Cu o experienţă în plus, jurnalistul, poetul şi monografistul Ioan Groşescu abordează proza de largă respiraţie. Volumul Trecutul continuu (452 pagini) are formatul romanului de esenţă socială, cu multe elemente de analiză, obiectiv şi realist, care îmbină experienţa personală cu acumulările livreşti în materie, pe care le subsumează tipului său de personalitate ironico-digresivă şi negator-speculativă, din care se revendică. E o mărturie elocventă de viaţă trăită intens, scrisă pe canavaua istoriei vii, prin alternanţă temporală, folosind predilect, în redactare, atât persoana întâi, cât şi a treia singular, uneori acestea substituindu-se una pe cealaltă, sau înlocuindu-se prin dialog, astfel alimentând, mai adecvat, teza de la care autorul porneşte, potrivit căreia prezentul este etapa trăirii în care trecutul aspiră să devină viitor. Se poate confirma astfel că realismul, ca metodă, învederat într-un asemenea mod, răspunde întru totul definiţiei clasice: personaje tipice, în împrejurări tipice. Accentul cade preponderent asupra personajului central, profesorul Jean Grama, ale cărui mărturii necenzurate acoperă un segment de timp de aproape o jumătate de secol, corespunzător anilor de comunism ai României, şi celor imediat următori, de după revoluţia din decembrie 1989, relatările oprindu-se cam pe la a doua jumătate a anilor ’90. Este intervalul în care autorul însuşi, care este alter ego-ul, trăieşte şi încearcă să se valorifice pe sine, confruntându-se cu realităţi destructurante, cărora îi este greu să le facă faţă.
_________________________________
5 Ioan Groşescu – Trecutul continuu, roman, Ed. Karta Graphic, 2010
Pretextul de la care porneşte romanul poate fi considerat momentul în care personajul principal se trezeşte pe un pat de spital, datorită unui şoc existenţial, de care cititorul află ulterior. De acum înainte, cu mintea întunecată, va bâjbâi în prezent, dar se va limpezi în subconştient, pe măsură ce fluxul memoriei lui va reuşi să se reactiveze şi să pătrundă adânc într-un trecut care l-a marcat destul. Romanul urmăreşte, pe multe planuri, mărturiile unui ins confruntat cu istoria şi prea adesea cu propria natură, eminamente rebelă.
Succesiunea de frustrări, la care personajul este supus, nu poate duce decât la un singur deznodământ. În spital fiind, la o nouă întâlnire cu ziaristul, al cărui gest impardonabil – îşi dă seama abia acum – i-a declanşat grava avarie psihică, nu-i mai poate suporta lichelismul şi comportamentul pervers (care era în fond al lumii în care trăiau!), decizând să-şi aleagă sfârşitul – abandonându-se ispitei negre din apropierea unităţii spitaliceşti, reprezentată de batalul de păcură, care-l va înghiţi. Era pedeapsa pe care şi-o aplica sieşi, ca un răspuns al neputinţei de a fi ceea ce a năzuit să fie, şi pentru că-i era scârbă, cum aveau să constate anchetatorii că scrie, cu o carioca neagră, pe aripile unuia dintre avioanele din hârtie, pe care profesorul Grama le confecţiona în momentele sale de luciditate, joc al evadării din contingent, supapă care-i atenua mâhnirea şi-i permitea să viseze frumos: Nu se mai putea întoarce. Înainta din ce în ce mai greu. Se oprea tot mai des şi mai îndelung, ca să-şi tragă sufletul, care vrea să iasă din piept. Prin puzderia de stele, una-i făcea semne. În liniştea desăvârşită, trupul i se prelingea în pământ, odată cu sângele soarelui.

O carte incitantă, aptă să devină un prezent localizabil şi o autentică sursă de interes, cu toate excesele sale caracteriale sau, poate, că tocmai de aceea.
Următoarea asumare redacţională este cartea Ultima trăncăneală* (2011), scrisă în maniera celui care i-a inspirat acest titlu, colegul său de facultate, criticul şi istoricul literar Mircea Iorgulescu. Îl cunoscuse în anii de liceu, la Urlaţi, l-a reîntâlnit apoi în 1961, cu puţin timp înainte de examenul de admitere la Facultatea de Limbă şi Literatură Română, a Universităţii din Bucureşti. Au locuit în aceeaşi cameră, la toate căminele în care au fost cazaţi, şi au devenit buni prieteni. S-au întâlnit şi în afara cadrului instituţional, trăind împreună bucurii, dezamăgiri şi chiar dureri. Nu cu mult înainte de moarte, au purtat o lungă corespondenţă prin intermediul poştei electronice. Această perioadă tragică din viaţa prietenului său a fost aleasă de Ioan Groşescu pentru a realiza, în premieră naţională, un dialog pe cale virtuală, căruia autorul i-a adăugat şi o parte din corespondenţa epistolară, care s-a mai păstrat, începând cu 1966, anul absolvirii. Cartea – un prim roman românesc… electronic – este incitantă, ca informaţie, şi foarte tristă, chiar dramatică, relatând, în ultimă instanţă, superbia unui bărbat puternic şi drumul spre moarte al neasemuitului prieten.
În fazele sale cele mai fierbinţi, acest dialog fascinant a generat şi ultima ipostază de lucru a lui Ioan Groşescu, cea de editor. Convins că se poate face util, a stăruit să adune în volum articolele publicate de Mircea Iorgulescu în România, după anul 1990, în revistele „Vatra”, „Cultura” şi „Jurnalul Naţional”, lucrare căreia i-a găsit un inspirat titlu: „Poştalionul cu boi”6
________________________________________
* Aluzie la Marea trăncăneală, ediţia din 1994 a volumului „Eseu despre lumea lui Caragiale”, din 1988, aparţinând lui Mircea Iorgulescu.
Criticul a mai apucat să-şi vadă cartea, ca şi numeroasele reacţii din publicaţiile din ţară.
Tot la insistenţele lui Ioan Groşescu, Mircea Iorgulescu i-a încredinţat poetului ploieştean şi credinciosului său prieten editarea volumului „Panait Istrati – nomadul statornic” . Este o reluare a studiului lui Mircea Iorgulescu, din 1986 – „Celălalt Istrati”, pe care acum îl prezintă într-o formă definitivă, după ce a consultat alte documente şi pe alţi comentatori ai operei lui Panait Istrati, un prozator pe care Franţa continuă să-l citească şi să-l preţuiască .
Mircea Iorgulescu a plecat, dar această carte, editată cu dragoste şi cu scrupuloasă responsabilitate de Ioan Groşescu, va dăinui. La sfârşitul anului 2013, acelaşi samaritean nedezminţit i-a adunat prietenului trecut în nefiinţă cronicile literare, publicate în revista „22”, într-un volum de sine stătător, având un cuvânt înainte semnat de criticul literar Gabriel Dimisianu . Cu asemenea gesturi, el înscrie, într-un rotund aproape perfect, circuitul unei cariere prodigioase, în care, indiferent de gen, a dovedit că rămâne acelaşi ziarist, incisiv şi ironic, capabil de fecunde provocări, în spaţiul cărora Ploieştii au fost sursa predilectă.
Nu este deloc exagerat dacă spunem că, prin conţinut şi mesaj, un important segment al operei sale poate fi considerat ca fiind parte a unui dialog cu lumea, prima deschidere curajoasă către valorile occidentale, după integrarea României, în 2007, în Uniunea Europeană.
________________________________________________
Mircea Iorgulescu – Poştalionul cu boi –Ed. Karta-Graphic, 2010.
Mircea Iorgulescu – Panait Istrati-nomadul statornic –Ed. Karta Graphic, 2011
Eugen Simion, din Cuvântul înainte la volum, p. 111.
Mircea Iorgulescu – Cronici literare – Ed. Karta-Graphic, 2013

Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*


Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.