Teodor Meşină (Bucureşti)*Prozator*

Teodor Meşină
Anul naşterii: 1 Mai în 1949.
Locul naşterii: Bucureşti

Romane:
Surorile Ilarion
Dragoste şi Vanitate

Laura

Prefaţă la romanul Laura

Există mulţi scriitori care au încercat să dea lumescului dimensiunea ascunsă a dumenezeiescului, fără să plictisească şi au reuşit. Teodor Meşină, membru al Ligii Scriitorilor din România, este însă unul dinte aceia care reuşesc în plus să creeze ceea ce aş numi spontanul Proniei cereşti aşternut peste o lume măcinată şi preocupată de zbaterile realităţii produse de liberul-arbitru.
Fără a fi o carte religioasă, autorul ţine să scoată în evidenţă valorile sine-qua-non ale creştinismului, iar felul ales de autor pentru a ne arăta importanta acestora în viaţa de zi cu zi a omului este unul care nu sufocă, care nu îndreaptă cu forţa exemplului şi a împinsului de la spate.
Unele dintre personajele cărţii trăiesc liber, neconstrânse de rigori sociale sau de conştiinţă, iar cele care ţin cont de acestea o fac în mod firesc, cursiv, ca un scris frumos.
Dialogul este unul care curge simplu, de la sine, de aceea cartea este uşor de citit, iar uşurinţa cu care este scris l-ar putea motiva pe autor să scrie şi dramaturgie.
Personajul principal, Laura, o adolescentă de 18 ani, prin curăţenia sufletească, se conturează distinct de celelalte personaje ca răspunsul nativ la chemarea firească a dumnezeirii din noi. Ea ajunge, involuntar, ca un reflex firesc, să vorbească în pilde evanghelice. În jurul ei, autorul creează o lume contradictorie şi în mare parte egoistă. Tatăl Laurei, Victor o părăseşte înainte de a se naşte pentru frivolităţi lumeşti, iar mama, Adela, o părăseşte şi ea pentru a se realiza, ca o ironie a sorţii, în carieră didactică.
Singurul care rămâne alături de Laura şi o creşte este Alexandru, unul dintre bunici, cel din partea tatălui. Nici acesta însă nu e un model prea bun pentru Laura. Bătrânul consideră că a greşit în educaţia unicului său fiu, Victor, pe care l-a crescut de mic doar cu ajutorul Margaretei, fosta secretară a şcolii unde a lucrat ca profesor. Andu, cum îi spunea puştoaica, îşi reproşa că l-a crescut pe fiul său răsfăţându-l, l-a îndemnat să citească mult, l-a modelat după principiile corectitudinii, dar el… l-a dezamăgit. Acum, domnul profesor, a devenit un introvertit morocănos. A devenit extrem de riguros cu Laura, vrea să-i controleze viaţa în totalitate. Părăsită de cea mai mare parte a familiei şi constrânsă de un bunic, tiran din prea multă grijă, Laura îşi trăieşte viaţa într-o naturaleţe spiritualizată de bunătatea ei şi devine un model de îngăduinţă, iertare şi nevătămare de niciun fel a celor din jur.
Ca repere valorice din sfera prozei, cartea aminteşte de scrierile lui Camil Petrescu, de durerea procustiană, prin suferinţa produsă Laurei de extremismul bunicului, care vrea să corijeze viaţa Laurei după un model conceput de el ca fiind singurul eficient în educaţia fetei (predominând pragmatismul) Legăturile între idei, între evenimente şi fapte fac ca acţiunea romanului să nu fie uşor de anticipat. Prin suspansul şi răspunsul dat frământărilor existenţiale, cartea stârneşte curiozitatea construită foarte abil de autor, ceea ce îl apropie de Dostoievski, iar prin maniera descriptivă a personajelor şi a trăirilor acestora, cartea se apropie de maniera lui Mircea Eliade. Misterul, enigmaticul este realizat prin felul în care descrie locurile, zonele de lumină sau umbră ale fiinţei şi ale peisajului, prin revenirea mereu şi divers la întrebările de la început.
Dincolo de vârtejul aglomeraţiei de trăiri, veniri, plecări, iertări, constrângeri, axul în jurul căruia se învârt evenimentele este nevoie de dreaptă măsură. Cine se abate de la ea, cum o fac toate personajele, mai puţin Laura, riscă să ajungă la un egoism ireversibil. Prin modelul Laurei, autorul ne propune cumva să o lăsăm în pace pe „Marta”, lumescul, şi să ne ocupăm mai mult de „Maria, care partea cea bună şi-a luat”, prin dezaglomerarea de suferinţă prin iubire, prin nevătămare.
Teodor Meşină nu este nou în zona „cuvintelor alese”, „de învăţătură”. El a debutat în scris cu poezii, pe care le-a publicat în revistele şcolare, apoi în cele culturale. După ce a cochetat ani de zile cu poezia, dar fără să neglijeze proza pentru care, aşa cum mărturiseşte el, a făcut o reală pasiune; în anul 2014, apare primul său roman: „Surorile Ilarion”, un roman de excepţie, şi, după publicarea acestuia, munca sa a avut o evoluţie prolifică. În iunie 2016 publică „Dragoste şi vanitate”, iar în acelaşi an, la sfârşitul lunii august, a trimis la editură romanul „Laura”. În momentul de faţă, autorul mai are pregătite pentru tipar alte două romane.
Noutatea scrierilor sale constă în maniera de îmbinare a lumescului cu „devenirea întru fiinţă”, dar nu într-una filosofică, aşa cum a prefigurat-o Constantin Noica, ci devenirea întru firea fiinţei, care e una spiritualizată, situată dincolo şi peste filozofic.
Teodor Meşină mai vine cu un alt element de noutate beletristică, acela că e primul care a abordat într-una din scrierile sale, în romanul „Surorile Ilarion”, caracterul anancast al personajului principal. Inspirat din lucrarea Profesorului Dr. Medic Karl Leonhard: „Personalităţi accentuate în viaţă şi în literatură”, Teodor Meşină reuşeşte pentru prima oară să creeze un personaj hiperexact. Potrivit studiului realizat de profesorul german până în anul tipăriri cărţii, anul 1968, niciun scriitor nu reuşise să realizeze un personaj anancast, patologic de riguros sub toate aspectele. Nici după acest an, din câte am reuşit să studiez, nu au fost scriitori care să abordeze romane în care personajul principal să fie unul anancast. În literatura rusă găsim personaje anancaste, dar nu principale şi care nu au toate caracteristicile tipologiei hiperexacte.
Ţinând cont şi de celelalte două romane publicate, pe care le-am lecturat, pot afirma că Teodor Meşină este un autor valoros şi pentru că reuşeşte să contureze o multitudine de tipologii umane, să le încadreze în realitate cu toate valenţele lor, de la cele morale la cele imorale, de la alb la negru, într-o împletire de trăire şi culoare, care pun în valoare unicitatea fiinţei umane, care-şi consumă bucuriile, tristeţile, înălţările şi căderile tot în mod unic.
Autorul, în opera sa, nu se limitează la constatări, el dă şi soluţii la întrebările existenţiale şi ne îndeamnă la moralitate, ca singura valoare creştină care vindecă toate rănile lăsate fără răspuns în sufletul nostru şi produse de propria alegere, de liberul-arbitru. „Ca să ne fie bine — spune Teodor Meşină — trebuie să fim în acord cu Dumnezeu”.(Daniela Georgescu)

Fragment din romanul Laura

Pe strada Viforului nici o casă nu are etaj. Curţile din faţă sunt mari, pline de pomi fructiferi şi de multe flori. Între trotuar şi carosabilul îngust şi pavat cu pietre cubice, e o fâşie de gazon, bine îngrijită de fiecare proprietar. Prima casă, pe stânga, la numărul unu, e cârciuma lui Nelu. Un local discret de unde abia răzbat sunetele melodiilor de blues. Vizavi de el, se ascunde în spatele unui gard înalt, metalic, proprietatea unui pensionar. Bătrânul a devenit introvertit, iese foarte rar. E un bărbat slab şi înalt, are părul şaten, mulţi credeau că se vopseşte. Mai tot timpul e încruntat şi se necăjeşte când sună cineva la poartă. Curtea lui e plină de pomi neîngrijiţi. Florile răsărite singure, seminţe aduse de vânt, sunt sufocate de iarbă. La o mică distanţă de casă, tot în curtea din faţă, e o magazie unde bătrânul a înghesuit tot felul de lucruri, a închis-o cu un lacăt mare şi de atunci nimeni nu a mai intrat acolo. În spatele casei, e raiul Laurei, aşa o chemă pe nepoata lui, o puştoaică de doisprezece ani, fata unicului său băiat.
De obicei curţile din spate sunt mai mari decât cele din faţă, de locul acesta se îngrijea ea. În faţă nu-i permite să grădinărească.
Teiul din spatele casei înmiresmează gândurile Laurei. Copila nu preferă singurătatea, dar de data asta nu era însoţită de Dora, o vecină de aceiaşi vârstă cu ea. Se dădea în leagăn şi vorbea în gând: „Iubeşte-ţi chiar şi duşmanul. Am să-i dăruiesc un zâmbet. N-am să mai păstrez supărare în suflet. Chiar dacă nu sunt aplecată permanent peste mânia din inimă, ea tot va ieşi stropind cu venin. Purtându-mă frumos cu Dora aş putea să-i schimb viaţa, poate mi-o fac prietenă…”
Fata s-a opri din legănat. A coborât din scrânciob şi s-a îndrept spre terasă unde bunicul dormita în fotoliu. Bătrânul, Alexandru, nu mai avea prieteni, mai nimeni nu venea la el în vizită. „De ce să am nevoie de multe fotolii… Unul pentru mine, unul pentru puştoaică, e prea suficient.” Acolo era o masă rotundă şi numai două fotolii din răchită. Cele două jardiniere de piatră erau năpădite de buruieni. Bunicul nu mai iubea florile. Singurii tovarăşi ai lui erau cărţile. Nu-i permitea Laurei să intre neînsoţită în bibliotecă. Îi cenzura lecturile. Odată, când a văzut-o cocoţată pe un taburet, chinuindu-se să scoată o carte de beletristică, a certat-o: „Mai bine te-ai duce în bucătărie, să-nveţi de la Margareta cum se găteşte!” Margareta se ocupă de menaj, este singurul om străin care poate să vină la ei oricând şi la orice oră. Este o femeie blondă cu ochi albaştri, rubicondă, plinuţă dar foarte energică. Îşi ţine cosiţele prinse în coc. Are vocea blândă. Uneori e tare timidă.
Alexandru dorea ca Laura să citească, dar numai volumele indicate de el.
Fata urcă încet cele trei trepte, călcând cu grijă, să nu-l scoale pe „Andu”, aşa îi spunea ea bunicului. Bătrânul dormita afară la aer.
— Margareta, iar te furişezi! Ai mai afumat ceva?!
— Eu sunt, Laura, am venit să te privesc cum dormi, îmi eşti tare drag.
— În ce carte ai găsit că e frumos să spionezi? Hai, vino, vino aici lângă mine, pe fotoliul meu.
— Andu, nu mi-ai spus prea multe despre tata… Am găsit o poză într-o carte…
— Ţi-am interzis să mai cotrobăi prin bibliotecă! Unde ai pus fotografia?
Laura băgă mâna în sân şi scoase poza unui tânăr ofiţer de aviaţie. Sandu i-o smulse cu răutate. Schiţă un gest ca şi cum ar fi vrut să o mototolească, dar se răzgândi. „Sângele apă nu se face”
— Poftim, ia-o, acum du-te, du-te şi te joacă, o să vorbim altădată.
Foarte rar îi pronunţa numele, i se adresa mai mult cu: „puştoaico”. Fata plecă spre leagănul ei, bătrânul închise ochii şi depănă amintirile.
Cu mai bine de doisprezece ani în urmă, când încă era profesorul de matematică, domnul Alexandru Avereanu, Sandu, cum îl botezaseră colegii, avea un singur prieten, pe Mişu, domnul Mihai Colău, profesor de limba Franceză. Amândoi predau la acelaşi liceu. Nici azi nu ştie de ce s-a purtat Mişu…. dacă a fost o trăsătură a caracterului său ori doar o răzbunare.
Amalia, soţia lui Alexandru, a plecat în Germania cu mult timp în urmă fără să lase măcar vreo scrisoare, un bilet justificativ… După ce l-a părăsit, Sandu a rămas cu micuţul Vic, în vârstă de aproape doi ani, i-a fost foarte, foarte greu, dar l-a înconjurat cu toată dragostea. Şi-a pus în el toată speranţa. Caracterul lui Victor, nobleţea sufletului, credea că va spăla toate păcatele celor care i-au furat sentimentele. Crudă dezamăgire.
Gust amar i-a lăsat propriul său fiu…. locotenentul Victor.
Tânărul Victor, după ce s-a logodit cu Adela — fata lui Mihai Colău — au făcut un copil, o fetiţă. Mişu a botezat-o: Laura. Victor urma să se căsătorească, dar cu câteva zile înainte, i-a părăsit pe toţi: pe viitoarea soţie, pe fiica lui şi pe „tata Alex”. A plecat în Australia împreună cu Bertha, o balerină, blondă cu ochii căprui. Era docilă, îi făcea toate plăcerile, nu-l contrazicea niciodată. De atunci a scris o singură scrisoare, prin care încerca să se justifice, şi atât.
Alexandru era dezolat. „Un alt copil părăsit de un părinte… Am să o învăţ pe puştoaică să fie pragmatică, să nu aibă încredere în nimeni, nici în ea. Mai bine să-ţi pară rău că ai pierdut timpul cu inutile precauţii decât să-ţi pară rău că nu ai fost prudent.”
După trista întâmplare, Mihai nu a rupt prietenia cu Alexandru. De fiecare dată când îl prindea singur, în cancelarie, îi povestea despre o afacere foarte avantajoasă.
„Mişu, nu mă mai ispiti…” Mereu îi repeta cele cinci cuvinte.
Într-o zi, la cafeneaua din parcul de lângă liceu, Alexandru cedă. „Sandule, n-o să-ţi pară rău” Mihai bău cu linguriţa un pic din cafeaua fierbinte. „Nu ştiu cum poţi tu să bei, eu dacă frige nu-i simt gustul” Alexandru schiţă un gest nedefinit, se uită fix în ochii prietenului şi i se adresă cu jumătate de glas: „Mai bine povesteşte-mi…” Mihai îşi mută privirea spre ceşcuţa de cafea şi începu să vorbească ca pentru el. „Am multe rude plecate demult în Franţa, sunt oameni de afaceri. Unul singur, fratele meu cel mai mic, a greşit. A împrumutat mulţi bani, dorea să se extindă. Nu i-au mers treburile cum şi le planificase, banca i-a scos spre vânzare viile. M-am gândit să nu încapă afacerea pe mâini străine. Păcat de toată munca lui. Ştiu de la tine că ai o moştenire de la unchiul Gheorghe, cumpără tu. Noi suntem viticultori de mici, te ajutăm cu sfaturi. Asta e tot. Ce zici?” Alexandru nu spuse nimic, îi întinse doar mâna. „Sandule, ar trebui să…” Alexandru îl întrerupse zâmbind. „Nu mă pricep la afaceri, cu atât mai puţin la viticultură, la contabilitate. Toată averea am făcut-o un depozit bancar. Nu am investit în nimic. Am să-ţi dau o procură, banii şi binecuvântarea mea, ocupă-te tu de tot.”
Odată plecat împreună cu soţia şi fiica lui, Mihai Colău nu s-a mai întors din Franţa, nici nu a mai dat vreun semn de viaţă. Alexandru nu a încercat să-l găsească. De atunci s-a retras în el. Singurii lui prieteni au rămas doar cărţile. Ele nu te părăsesc niciodată.
Când deschise ochii o văzu pe puştoaică stând jos pe ultima treaptă a terasei, îl fixa mirată.
— De ce te încrunţi în somn, Andu?
— Nu dormeam, gândeam…
— Aaa, tu şi şedeai şi cujetai, nu ca-n anecdota cu…
— Ciobanul, nu?
— N-am vrut să te supăr, te rog să mă ierţi. Fata plecă ochii şi îşi frecă mâinile îngrijorată.
— Nu-ţi mai cere iertare. Ai să capeţi complexul vinovăţiei.
— Bine, iartă-mă, nu se va mai întâmpla.
Alexandru o privi cu căldură şi zâmbi. „Puştoaica asta nu ştiu cu cine seamănă.”
— Nu a mai venit la tine, să vă jucaţi, domnişoara Dora?
— Nu, cred că ar trebui să merg eu la ea să o rog să mai vină.
— S-a supărat pe tine?
— Nu. M-a jignit.
— Poftiiim. Când, cum?
— Te rog, nu te îngrijora. Am să…
— Să nu permiţi nimănui să te depersonalizeze!
— Andu…
— Vino lângă mine şi povesteşte-mi tot.
Laura s-a ridicat de pe treaptă şi abia şoptit îi povesti:
— Dora a vrut să trişeze la şotron. Deşi nu eram cu faţa la ea, cu coada ochiului am văzut cum cu vârful piciorului a împins piatra ei în alt pătrat. I-am atras atenţia: „Corectitudinea se aplică şi la lucrurile mărunte” S-a supărat şi mi-a răspuns pe un ton aspru: „Astea sunt ifose de bastard” — Alexandru se încruntă, deschise gura fără să scoată un sunet — Andu, ea nu ştie ce înseamnă cuvântul.
— Tu de unde şti?
— Una dintre plăcerile mele este răsfoirea dicţionarelor… Iartă-mă că… pardon, să nu te superi că am…
— Ce te face să crezi că ea nu cunoaşte cuvântul?
— Am întrebat-o să-mi spună ce a vrut să zică şi mi-a spus că am ifose de copil răsfăţat.
— La cine o fi auzit cuvântul acesta? Laura, vino lângă mine.
Fata se cuibări sub braţul protector al bătrânului.
— Andu, ştii că…
— Ştiu. Ştiu şi regret.
Margareta a venit spre ei cu un platou de prăjituri.
— Cu ce ocazie? Alexandru întinse mâna să ia una.
— Domnule profesor, întâi femeile şi copiii.
Laura întinse şi ea mâna.
— Întâi păsările. Sfărâmiţă o bucăţică şi aruncă firmiturile pe jos lângă ea.
— Şi tot nu mi-ai spus cu ce ocazie?
— La mulţi ani!
— Nu e ziua mea, eu nu o mai serbez de mult…
— Nici eu, Laura o spuse cu mult regret.
— Am înţeles. Marga, prepară un prânz festiv, şi — îi făcu semn să vină cu urechea în apropierea buzelor lui — să iei şi un tort.
După ce plecă Margareta, Alexandru tuşi puţin, parcă încercând să-şi dreagă vocea, îşi frecă mâinile, se încruntă şi începu pe un ton timid:
— Laura, eu, adică noi, cei care te iubim, mama şi tatăl tău — Alexandru îşi strivi o lacrimă — am, de fapt…
— Andu, cred că am înţeles, nu este nevoie să mai suferi încercând să-mi explici. N-am înţeles de ce nu avem acelaşi nume. De ce nu a vrut tata…
— Nici eu nu ştiu draga mea. Deşi ai numai doisprezece ani, mă bucur că putem sta de vorbă ca doi adulţi. O sărută pe frunte şi-i mângâie buclele aurii.
— Am învăţat multe din cărţile tale. Mi-aduc aminte că mi-ai sugerat: „Să nu lecturezi sirop, poţi face diabet sufletesc” Am citit dicţionare enciclopedice, dar am încălcat şi sfatul, în repetate rânduri, citind beletristică. Dar..
— Da, cărţile preferate ale… fostei soţii, au rămas neatinse. În schimb, cele bune erau deranjate. Eu ştiu când umblă cineva cu cărţile mele.
Soneria vibră prelung.
— Cine îndrăzneşte să ne tulbure. Alexandru se sculă încruntat.
— Nu te necăji şi nu te mai încrunta, eşti mai frumos când zâmbeşti. Mă duc eu să văd cine este — Laura ca o zvârlugă fugi spre poartă — Ar trebui să ne luăm un câine.
Alexandru se aşeză şi vorbi în şoaptă:
— Da da, are dreptate, un dog German. Am să mă interesez.
Lângă Laura îşi făcu apariţia Dora. Primul impuls al lui Alexandru a fost să o întrebe dacă şi ea se consideră o „bastardă”. Dădu a lehamite din mână şi îşi reluă lectura.
— Bună ziua nene Alexandru.
— Te-am rugat să nu-mi mai spui aşa.
— Da domnule profesor.
— Nici aşa, simplu: Alex.
— Nu pot, domnule.
— Bine bine, plecaţi, plecaţi la joacă. Laura, să nu uiţi că la ora două mâncăm de prânz.
— Da da.
Ajunse în grădina din spatele casei se sfădiră puţin: ce joc să-l înceapă primul.
Domnul Alexandru sună de două ori scurt. Avea consemn cu Margareta. O dată, o chema în sufragerie. De două ori, pe terasă, de trei ori, în chioşcul din curte.
— Da domnule profesor.
— Să mai pui un tacâm, vreau să o invit pe domnişoara Dora să o serbăm împreună pe Laura.

Zarva din casă era neobişnuită în ultimii ani. Alexandru era în sinea lui mai tot timpul nemulţumit de ceva. „Patru tineri fac gălăgie ca o clasă întreagă lipsită de supraveghere. Poate că trebuia să-i accept Laurei să vină numai Dora.”
— Hai, mai cu forţă Laura. Sunt doar două lumânări. Zise Dora în şoaptă.
— Da da, dar au o încărcătură grea. Una are formă de unu iar cealaltă de opt. Replică Laura.
Domnul Alexandru se încruntă şi spuse cu vocea lui ca un tunet:
— La vârsta asta eu aveam curaj.
— Eu doar incertitudini.
— Vrei să te ajut eu, domnişoară? Spuse domnul Radu. Un tânăr cu un an mai mare dar coleg de bancă cu fata. Este un tânăr romantic şi foarte talentat la scris. Are alură de sportiv. Brunet cu ochii verzi. Are înclinaţii deosebite spre mecanică. Dorea să se facă inginer mecanic.
Spunea de multe ori că scrisul este pentru el doar ce a fost vioara pentru pictorul Ingres.
Laura îl privi cu drag.
— Vrei să mi le desluşeşti?
Băiatul zâmbii.
— Nu, dacă tu nu ai reuşit, eu nu aş fi în stare.
Laura trase adânc aer în piept şi suflă puternic de parcă ar fi trebuit să stingă optsprezece lumânări, nu două.
— Au. Are o coadă ca un bici. Dulăul ăsta ar trebui să stea legat în grădină. Se văită Edi.
Tânărul este coleg de an cu fetele. E un tânăr boem, cu o faţă rotundă şi jovială. Pictura e viaţa lui. Preferă portretistica. Are un tic: îşi tot aranjează lavaliera de catifea.
Margareta a intrat palidă la faţă ţinând în mână un plic.
— Domnule profesor… vreţi să veniţi puţin.
Alexandru ieşi împreună cu ea.
— De la fiul dumneavoastră. Îi înmână scrisoarea.
Alexandru, de obicei era foarte tipicar. Avea un cuţit special pentru deschis scrisorile. De data asta rupse plicul şi abia reuşi să scoată o hârtie împăturită în patru. Pe dinaintea ochilor i se perindau şiruri de liniuţe albastre. Clipi des, literele începu să prindă contur dar încă mai dansau după un ritm păgân. Se duse în grădina din spatele casei, se aşeză pe banca de sub tei, după ce lăcrimă, se şterse cu podul palmelor şi începu să citească cu voce tare: „Dragă tată, ştiu, am greşit foarte mult. În inima şi mintea mea păcatele mele vor fi veşnic” Ochii lui Alexandru iar se înceţoşară. Stătu câteva clipe fără să gândească la nimic, oftă şi reuşi să continue: „Laura trebuie să aibă optsprezece ani. Cred că mă urăşte, nu pot să o învinuiesc. Mi-e frică să o privesc în ochi şi totuşi… va trebui să o fac. De o săptămână sunt în ţară. Mi-a trebuit mult să-mi înving teama ca să vin acasă. Scrisoarea am adus-o chiar eu, am dat-o Margaretei rugând-o să nu spună nimic. Fii blând cu ea.
Stau pe terasa cârciumii lui Nelu. Dacă poţi să mă ierţi, te aştept aici. Am să stau până se întunecă. Dacă n-ai să vii, am să te înţeleg. Voi părăsi gândul de a mă reaşeza în ţară şi voi pleca înapoi în Australia. Te iubesc şi regret tot.” Mai era un PS, nu reuşi să-l citească, parcă era vorba de Adela… Scăpă scrisoarea din mână. Oftă şi plecă alergând la cârciuma lui Nelu.
La recunoscut, cu toate că nu mai era acelaşi. Acum avea părul grizonat, deşi era încă tânăr. Avea fruntea brăzdată de multe riduri. Sub ochi, cearcănele erau martore multor ore de nesomn petrecute prin barurile de noapte. Dar tot mai avea alura lui impozantă cu privirea de vultur, doar culoarea ochilor, parcă era puţin mai ştearsă. Era îmbrăcat cu pantaloni gri şi sacou bleumarin, pa cap avea o pălărie albă, din pai de orez.
S-au îmbrăţişat în tăcere.
— Vino, vino acasă. — Îi puse uşor arătătorul pe buzele crăpate — Fără justificări. Să ne purtăm ca şi cum nu s-a întâmplat nimic, ok?
— Da, dar… nu mă prezenta, lasă-mă pe mine să o fac.
— Bine, să mergem.
Între timp, copiii după ce au mâncat din tortul pregătit de Margareta pentru ziua Laurei, erau dornici să continue discuţiile în grădina din spatele casei.
— Să mergem să stăm pe banca de sub tei, zise Dora.
— Banca e mică. Cine ajunge ultimul o să stea în poala primului. Completă Radu.
— S-au în picioare, după preferinţe, nu? Adăugă Laura şi o zbughi afară.
Ajunse prima lângă bancă. Văzu o hârtie pe jos, o luă şi nu apucă să o citească, Hunii veneau în fugă. O puse-n buzunarul rochiei şi când să se aşeze… banca era ocupată.
Copiii strigau în cor silabisind:
— La u ra, La u ra…
Ea era singura fără loc. Pentru o secundă îi veni să plângă, se simţi singură, părăsită, fără… Îşi reveni repede, zâmbi şi începu să numere:
— An dan te… Aşa făcea când era mică şi trebuia să aleagă între ea şi Dora, cine să înceapă prima să se dea în leagăn.
Laura a unit două silabe ca să cadă sorţii pe Radu.
— Nu, ai trişat „domnişoară dreptate”. Strigă Edi.
— Ba nu, aşa e descântecul — Zise Dora — Ce ştiţi voi băieţii? Voi jucaţi „Lapte gros” Vă împingeţi, vă bruscaţi şi urlaţi.
— Bine domnişoară, fie ca tine şi de data asta. Zise Edi.
— Cine începe primul să spună o istorie hazlie? Spuse Laura după ce se aşeză pe genunchii lui Radu.
— Nu nu, să numai numere Laura, încep eu, zise Edi
— Pentru cea mai bună poveste premiul va fi un pupic dat de sărbătorită? Întrebă Radu.
Nu-i răspunse nimeni, doar Laura se îmbujoră puţin.
— Ca să nu mai schimbaţi priviri codate, am să o las pe Laura să stea în locul meu, am să stau în picioare şi am să povestesc eu primul, ok? Mai zise Radu şi se uită rugător în ochii sărbătoritei.
Cum toată lumea a fost de acord, băiatul începu cu vocea lui răguşită:
— Am fost la munte, în vacanţa de vară, anul trecut, m-am întors după o scurtă dar frumoasă călătorie prin Bucegi. Am ajuns cu bine acasă şi am reînceput activităţile mele de zi cu zi, ştiţi, eu scriu articole la revista şcolii. Totul OK, dar… aşa se întâmplă uneori, apare şi un dar. Numai că nu unul (un dar – cadou –) care mi s-ar fi făcut cu bune intenţii, ci unul conjuncţional, după care urmează, aproape totdeauna, ceva rău.
Aşa că, toate bune şi frumoase, dar….. când să dau „print”, am avut un articol urgent să tipăresc, constat cu stupoare că se terminase cartuşul negru, dar şi cel albastru şi cel galben şi cel… Aşa e când se termină ceva, se termină toate, mai ales când ai de făcut ceva urgent şi ai neapărată nevoie de lucrurile alea… alea care în condiţii lejere de inactivitate, nu sunt epuizate, nu sunt consumate, nu sunt inaccesibile; numai când ai o urgenţă, devin tare frumoase, dar lipsite cu desăvârşire de eficacitate.
Prin urmare, nu-mi rămânea decât să le-ncarc — nu-mi permite bugetul să iau altele noi.
M-am dus în baie, acolo e locul unde dacă mai spun şi: „Ocupat!”, sigur nu mă deranjează nimeni, mai ales cu întrebări sau indicaţii ca: „De ce încarci cartuşele cu seringa? De ce o ţii în mâna stângă şi nu în dreapta, de ce apeşi aşa de uşor pistonul şi nu…. ai grijă, pune ceva sub sticluţe şi stai fix deasupra chiuvetei…” Am luat cu mine recipientele cu tuşuri, seringile şi cartuşele goale. Nu ştiu de ce, am început cu cel verde, probabil din afinitatea sentimentelor mele pentru culoarea asta.
Aveam o infinită speranţă că totul va fi bine.
Dar… iarăşi fatidica conjuncţie. Speranţa a devenit finită, ba… chiar, draga de ea, s-a topit complet în oceanul de verde. Când am scos acul din cartuşul ce îl umplusem ochi, de parcă doream să mă ţină o veşnicie, a… a pornit o arteziană ce a redecorat toată baia. Mi-a intrat în ochi, în nas, în gură. Stăteam cu gura deschisă şi mă minunam cât de priceput sunt eu: îmi încarc singur cartuşele, sunt econom dom’le.
Gata, nu mai e nevoie să zugrăvim în baie.
Când am ieşit, doamna Elena, mama mea, amuţise, fenomen rar la dumneaei; instantaneu am început să cochetez cu gândul de a repeta mai des experienţa, cu toate riscurile colaterale. Cred că nu mai văzuse pe nimeni aşa cum arătam eu. Când i-a revenit glasul, m-a întrebat numai dacă am nevoie şi de celelalte cartuşe, de roşu… de galben…
De atunci, am rămas pe mâini cu nişte pete verzi, ca o Rujeolă, ba nu, ca o Verdeolă, şi cu toate că sunt foarte fricos, mai ales când e vorba de boli, de data asta nu mă doare stomacul şi nici nu-mi creşte pulsul când le văd, chiar le zâmbesc cu dragoste şi complicitate. Tot mai îndrăgesc frumoasa culoare a speranţei… Trag nădejde că, dacă mai încerc, să nu mai perforez cu acul de la seringă, ci numai să forţez cu…
Gândind cu voce tare, dintr-o dată, nu ştiu de ce, mama a început, cu mişcări febrile şi pline de precizie, să pună huse pe toate lucrurile din casă iar pe faţa ei, au apărut nişte pete roşii mici si fără de contur precis dar care se măreau, se măreau. Până să ajungă să aibă chipul ca un rac fiert, eu eram deja în baie şi strigam din toţi rărunchii: „Ocupat!” De data asta nu mai luasem cu mine nici sticluţele cu tuş, nici seringile şi nici buclucaşele cartuşe ci numai două săpunuri şi o piatră ponce.
— Mda, interesantă istorioară, stai să vezi ce am păţit eu, tot anul trecut, când am fost la bunicii mei în Timişoara. Zise Edi.
Pe fotoliile de răchită, Alexandru şi Victor tăceau, fiecare cu gândurile lui. Margareta le aduse o sticlă cu lichior din ouă. Victor nu se atinse de pahar.
— Spune-mi, cum arată?
— Ai s-o vezi îndată. E foarte sensibilă, dacă ai de gând să-i răneşti sufletul, s-o părăseşti a doua oară, mai bine pleci chiar acum! N-am să-i pomenesc niciodată de vizita ta. Alexandru se încruntă şi se sculă în picioare.
— Stai jos tată. Diavolul ajuns înger nu se mai întoarce la ce-a fost.
Bătrânul se aşeză şi pentru prima dată, după foarte mult timp, începu să râdă.
— Ştii că nu-mi place să repet aceleaşi fraze, eu spun odată, dar…
— Te cunosc, domnule profesor, şi urechile mele te ştiu.
Alexandru îi atinse cu tandreţe braţul.
— Va trebui să stai provizoriu în bibliotecă, camera ta a fost încuiată de când ai plecat şi de atunci nimeni nu a mai aerisit-o. Sună scurt de două ori.
— Aceleaşi semnale?
Tatăl nu-i răspunse, când veni Margareta o rugă să se ocupe de camera lui Vic.
— Fata e în grădina din spate, are musafiri. O prietenă şi doi colegi de şcoală. Îi c-am face ochi dulci unul di ei. Radu. E băiat bun.
— Se poate, sper să-l cunosc şi eu.
— Sper că eşti convins… nu este încă momentul să-ţi iei în serios rolul de părinte „protector”. Mai întâi să te recunoască de tată, aşa cum nu ai… — Alexandru bău un strop de lichior — Nu-ţi place? — Arătă cu mâna spre sticla cu lichior — După… — gesticulă făcând rotocoale mici cu arătătorul spre propria faţă — s-ar părea că-ndrăgeşti alcoolul. Sau ai faţa umflată de oboseală?
— Am fost… am rămas doar obosit.
În grădina din spatele casei jocul ajunsese la sărbătorită.
— Am o memorie bună, dar mai bine aş dori să vă citesc din caietul meu.
— Ţi un jurnal, n-am ştiut.
— Nu, am fost ispitită mai demult, dar… am trecut la un alt ritual: scriu pe bileţele, întâmplări ce nu mi-au fost pe plac, apoi le purific.
— Le spui incantaţii? Întrebă Radu.
— Nu, numai le ard. Am un caiet în care scriu, când simt furnicături în degete…
— Şi fluturi în stomac! Zise Dora.
— Nu, draga mea, nu scriu când iubesc.
— Bine bine, dar ce scrii? Întrebă Edi.
— Proză, proză foarte scurtă. Vin imediat, mă duc să-l aduc, prefer să vă citesc.
Când a ajuns în casă a văzut deschisă uşa camerei „tabu”… Odaia era interzisă tuturor. Nu se aerisea, nu se intra, nici nu se oprea cineva în dreptul ei. Tentaţia de a se uita puţin era amplificată de repetatele interziceri ale lui Andu. Se uită cu teamă în toate direcţiile, nimeni şi nimic, nici un sunet de nicăieri. Prinse curaj şi cu paşi moi, abia călcând, s-a apropiat de canaturile uşii. Din poziţia unde se afla a surprins colţul unui birou pe care se afla un glob pământesc din ceramică. Un scârţâit strident, paşii apăsaţi ai Margaretei, o trezi din contemplare. Până să se dezmeticească, Marga o şi prinse cu gingăşie de braţ şi cu vocea caldă îi spuse: „Să respectăm dorinţa domnului Profesor”.
— N-am intrat „deşi aş fi vrut”— Îşi spuse în gând — am aruncat doar o privire… A cui a fost camera asta?
— Nu pot să-ţi spun, dar o să vină un timp, sper destul de repede, când ai să afli totul. Să fii tare, şi surprizele bune pot şoca!
Laura nu mai zise nimic, se duse să-şi ia caietul din camera ei. Intrată la ea, îi reveni în minte frântura de imagine: colţul biroului pe care era globul din ceramică. Unde mai văzuse imaginea asta… Scoase de sub pat o cutie dreptunghiulară din tablă. În locul bomboanelor de ciocolată Belgiană, aici ţinea tot felul de lucruri la care ţinea foarte mult. Desfăcu capacul şi privii cu atenţie la poza pe care o găsise în biblioteca lui Andu, într-o carte, parcă ar fi fost pusă pe post de semn, în dreptul capitolului: „Economia Australiei”. Din fotografie îl privea un tânăr foarte chipeş, cu faţa albă, netedă, fruntea mare, fără o cută, cu ochii verzi-albaştri. Era îmbrăcat în uniformă de aviator. Avea o ţinută impunătoare. O mână o ţinea în buzunarul pantalonilor, iar cealaltă…. se rezema de colţul unui birou pe care se odihnea un glob din ceramică. O luă şi o privi mai atent, apoi o puse în buzunarul bluzei, nu ştia de ce… „Camera a fost a unui proscris: ori a soţiei lui Andu… ori… tata. Poza, nu cred că a fost făcută în camera mamei lui. Margareta pregăteşte odaia… în curând o să vină… Laura se înroşi, simţi că-i vâjâie ceva în dreptul tâmplelor. Nu mai avea chef să citească texte vesele… Nu luă agenda cu lucrările ei umoristice şi se întoarse la prietenii ei.
— Îmi pare rău, nu-l găsesc.
— Ai păţit ceva? Eşti schimbată. Îi spuse Radu.
— Nu, să ne oprim aici, n-am găsit ce căutam.
— Laura, nu mai eşti simpatică. Se supără Dora.
— Am… am o migrenă, cred că am să mă retrag. Vă rog să nu vă supăraţi pe mine. Cu prima ocazie am să mă revanşez. Poate chiar săptămâna viitoare, vineri seară, poate ne vom aduna în aceiaşi formaţie, aici în grădină, şi vă promit că
— Fără promisiuni, gata, batem palma pentru vinerea viitoare, pentru azi… te pupăm, la mulţi ani şi odihnă bună! Radu o îmbrăţişă cu multă afecţiune.
Toţi ceilalţi au sărut-o pe obraji şi după ce au felicitat-o şi i-au dorit „Baftă-n toate!” au plecat.
Laura, stătu câteva clipe în tăcere, fără să se gândească la nimic, apoi paşii o purtară spre cei doi.
Tatăl şi fiul tăceau uitându-se cu multă iubire unul spre celălalt.
— Laura, de ce au plecat copiii? Întrebă Alexandru.
— Nu ştiu, poate s-au plictisit. Minţii Laura şi se înroşii puţin.
— De ce nu mai lăsat să pun afară difuzoare, muzica întreţine mai bine antrenul. Continuă Alexandru făcându-se că nu vede culoarea minciunii din obrajii fetei.
— N-am vrut să mă invite cineva la dans, ştii că nu ştiu…
— Dacă vrei te învăţ eu, Victor se sculă şi se îndreptă spre Laura.
— ?
— Nu pot şi nici nu am să încerc să fiu diplomat. Eu sunt…
— Un foarte bun dansator, garantez eu pentru el, zise Alexandru.
— Da, ai dreptate, sunt prea brutal câteodată. Spuse Victor.
— Nu înţeleg nimic, nimeni nu vrea să-mi spună despre ce este vorba? Întrebă Laura.
— Nu este nimic de înţeles, mai bine ne culcăm, s-a făcut târziu.
Tinere, ai să dormi în bibliotecă, acolo am o canapea confortabilă. Ţi-a pregătit Margareta totul. Avem puţine camere, doar patru. Într-una am amenajat biblioteca, aici am pus, pentru orice eventualitate şi o canapea. Sufrageria a devenit atelierul soţiei, între timp am transformat-o în camera Laurei, în cea cu ferestrele spre curtea din faţă dorm eu, a mai rămas camera fiului meu, de când a plecat am ţinut-o permanent închisă, neaerisită, nimeni nu a umblat acolo. Azi, Margareta a deschis geamurile şi a făcut curat. Mâine cred că ai să poţi să te muţi acolo. Micul dejun ca de obicei la şapte, mai vorbim… Noapte bună. Le întoarse spatele şi plecă.
Victor şi Laura s-au aşezat pe fotolii. Victor a luat de pe masă un pahar cu apă în care mai pluteau două cuburi de gheaţă. Îl goli într-o jardinieră din apropierea lui. Era năpădită de buruieni.
— Nu prea iubiţi florile… Îşi umplu paharul cu lichior.
— Pune-mi şi mie.
— Sper că nu la fel?
— De ce nu?! Am glumit, doar de un deget. Cine sunteţi?
— Mereu eşti aşa directă?
Laura îi căuta ochii, dar domnul mereu se eschiva privind în altă parte.
— Acum că s-a mai întunecat, parcă aveţi aerul a cuiva care mie mi-e tare, tare drag… Băgă mâna în buzunarul bluzei şi scoase fotografia, i-o întinse domnului. Nu mi-aţi spus cum vă numiţi?
Victor o luă cu degetele tremurânde.
— Sunt, — făcu o pauză lungă şi dădu tot paharul pe gât — sunt incorigibil. Cred că am să mă duc să mă culc, sunt tare obosit.
Se sculă, îi întinse fotografia şi îi ură la mulţi ani şi o noapte bună. Încercă să o sărute pe frunte dar se opri la jumătatea drumului. Se întoarse şi plecă.
Laura, se scutură ca de un fior rece. Se reaşeză pe fotoliu cu picioarele strânse sub ea şi începu să vorbească singură cu voce tare: „Iarăşi părăsită, am sperat că… Se pare că nu! De altfel nici nu seamănă, omul ăsta are o faţă buhăită, şi cum a sorbit paharul cu lichior, ca o cămilă însetată. Tata e frumos, e înalt, are ochii ca de vultur. Domnul are o privire ce se furişează mereu. Parcă toată viaţa a avut ceva de ascuns. De ce nu o fi vrut să-mi spună cum îl cheamă” Se ridică de pe fotoliu şi îşi ţinu respiraţia, să audă mai bine. Nero, dogul lor, mârâia încet anunţând un eventual atac. Mergând după sunetul care se amplificase îl văzu pe domnul necunoscut, aşezat în leagănul ei, iar câinele la o distanţă de un metru, îi arăta caninii.
— Culcat! Animalul ascultător tăcu şi execută comanda.
— Mulţumesc domnişoară, nu ştiu de ce s-a supărat. Am simţit nevoia să-mi amintesc…
— Leagănul este al meu şi orice lucru ce î-mi aparţine îl apără de intruşi.
— E bine dresat.
— Nero, are voie! — Laura se adresă câinelui cu autoritate nedisimulată — Asta e formula să vă permită. Vă las să vă amintiţi, fiţi fără grijă, nu o să vă mai deranjeze. A… să nu vă speriaţi, o să vă miroasă insistent ca să vă recunoască eventual şi pe întuneric.
— Te rog, nu pleca. — Domnul se sculă de pe leagăn— Dacă vrei, hai să ne aşezăm acolo, îi arătă băncuţa de sub tei. Aş vrea să vorbim, dacă nu ţi-e somn, dacă ai dispoziţie. Simt nevoia să vorbesc…
— Da. Sunt o ascultătoare profesionistă, am făcut ucenicia la Andu. Domule…
— Poţi să-mi spui —era să zică „Victor”, dar se răzgândi, nu era încă momentul — Căpitane. Nu este o ficţiune, este o realitate, l-am dobândit în armată.
— La ce armă?
— Aviaţie.
— Am simpatie pentru piloţi.
— Am colindat mult, am fost şi în trupele de comandă, în Africa, am lucrat şi pe elicoptere de vânătoare. Poate şi din motivele astea s-a schimbat faţa mea de Efeb într-una cu amprentele multor vicii. Acolo… în unele situaţii, fără să mesteci frunze de coca nu rezişti. Şi nu eşti de unul singur, nu-ţi aparţii, de tine depind şi multe suflete nevinovate… trebuie să le porţi de grijă.
— Când o să ai timp şi ai să vrei, să-mi povesteşti o întâmplare dificilă. Ai cunoscut mulţi piloţi?
— Sigur.
— L-ai cunoscut, cumva, pe Victor Avereanu? Stai să-ţi arăt o poză. Scoase fotografia tânărului locotenent şi i-o înmână.
— „Scrutaţi-vă menirile fiinţii:
nu-s oamenii născuţi să fie fiare,
ci pelerini ai binelui şi-ai minţii!”
— „Infernul” lui Dante.
— Da, sunt plăcut surprins domnişoară. — Uitându-se cu multă atenţie la imaginea lui de altădată începu să vorbească încet, ca pentru el — S-a crezut într-un timp că-i fiară. Pot spune că-l cunosc, dar pot şi afirma că nu suficient. A greşit dar a şi pătimit. Poate că şi-a spălat păcatele în Australia. În ultima vreme a colindat ca pelerin al binelui, şi-a cheltuit mica avere cu folos spiritual. A construit un adăpost pentru medicii europeni veniţi în misiune printre aborigeni. A lucrat voluntar pe un elicopter al crucii roşii…
— Cum arată, s-a schimbat mult?
— Totul este într-o continuă mişcare, totul se transformă. Din păcate, şi bunele intenţii dacă sunt în exces, lasă urme. Nu, nu mai arată ca în fotografie.
— Da, dar dacă sufletul este curat, chiar dacă trupul este chinuit, amprentele vremii nu schilodeşte trupul. Mai ales ochii, trebuie să rămână curaţi, nu?
— Da… dar când porţi un păcat ce-i veşnic viu în sufletul tău, ruşinea te face să pleci privirea, cine nu te cunoaşte poate crede că ai fost obişnuit să te ascunzi, şi cum lucrul frumos nu se ascunde, ci se strigă de pe acoperişuri…
— Poţi să-mi spui ce lucru grav ai făcut?
Victor dându-şi seama că a alunecat spre mărturisiri, îşi reveni. Nu dorea ca azi de ziua ei să-i facă o surpriză neplăcută, nu are de unde şti… „O să văd mâine ce o să fac, noaptea e un sfetnic bun.”
— Vorbeam de Victor, s-a schimbat, a îmbătrânit. Acum sunt obosit, dacă vrei, mâine o să povestim mai mult. De fapt, ce te interesează, cum arată, sau statutul lui?
— Totul. Să-mi vorbeşti şi despre frumuseţea şi despre virtuţile lui, e curajos, nu?
— Istoria se răzbună, sau se repetă pe altă spiră a vremii. A părăsit şi a fost părăsit. A divorţat de balerina cu care a plecat din România după un an.
— Au copii?
— Da, un băiat. Seamănă cu el…
— Ce vârstă are?
— E cu un an mai mic decât tine. A rămas la Bertha, aşa o cheamă pe balerină. Nu ştiu în ce măsură o să poată ea să aibă grijă de el… Nu o spun pentru că sunt bărbat, pentru că Vic mi-e bun prieten sau pentru că aş pute fi învinuit că sunt misogin; ea are foarte dese spectacole în toată lumea, cabina balerinelor nu e un loc desăvârşit pentru o educaţie bună.
Victor se aprinse şi povestea cu patimă.
— Ai dreptate, poate e mai bine să ne odihnim. Mâine vom vedea în alte culori. Noapte bună, să nu faci mişcări bruşte, aşa nu vei avea necazuri cu Nero.
— Da, noapte bună şi la mulţi ani. Să ai multe bucurii şi îndeplinirea tuturor dorinţelor.
Fata nu-şi explică gestul, se aplecă spre Căpitan şi-l sărută pe obraz. Apoi fugii spre camera ei. Victor rămase tăcut, o lacrimă i se prelinse pe obraz. Plecă încet spre bibliotecă. Culcuşul său provizoriu.
A doua zi, Victor şi Alexandru, încă de la ora cinci dimineaţa stăteau în bucătărie în tăcere şi savurau cafelele aburinde.
Bătrânul rupse tăcerea:
— Ce-aţi mai vorbit aseară?
— Laura de obicei la ce oră se scoală?
— Stai liniştit, are somn profund, nu doarme ca mine iepureşte. Mai devreme de opt nu se scoală niciodată. În ultima vreme a învăţat numai după-amiază. Îi place să studieze până târziu, dar dimineaţa, abia se urneşte… Mănâncă puţină miere de albine, bea o ceşcuţă de lapte şi c-am atât. Ştiu, e puţin dar nu mă înţeleg cu ea, e la fel de încăpăţânată ca tine.
— E foarte isteaţă şi reţinută, nu se entuziasmează decât greu. Cred că prinde repede adevărul oricât ar fi de învăluit şi oricât ar fi de întortocheat drumul spre el. Zise Victor. Mi-e teamă că a înţeles cine sunt eu.
— Teamă? Cât priveşte entuziasmul puştoaicei….
Vic nu-i răspunse. Se sculă şi merse până la tigaia de pe aragaz, luă capacul cu un cuţit şi-l puse în scurgătorul de vase. Îşi puse patru ochiuri pe o farfurie.
— Ai dulceaţă de cireşe? M-am obişnuit să pun o lingură zdravănă peste ouă.
— Margareta vine la ora şase dimineaţa şi pleacă la ora şapte seara, câteodată chiar mai târziu… Mănâncă cu noi, pentru ea nu mai are timp. Eu habar nu am ce avem şi ce nu, ea are mână liberă ştie tot ce ne trebuie, se îngrijeşte de toate, aproape că mi-e jenă, mă refuză mereu, nu vrea să o plătesc. Am auzit, odată, că mă place tare mult. Mă iubea încă de când era secretara liceului unde am predat matematica. Nu s-a măritat niciodată. După ce m-a părăsit mama ta, a venit la mine oferindu-mi ajutorul, eram tare neîndemânatic şi confuz. am acceptat, şi de atunci ne ajută mereu. O ştii, o cunoşti, aproape că ea te-a crescut. Pe ea s-o întrebi. Dar nu mi-ai răspuns, de ce ţi-e teamă?
— Parcă tragem belelele altora, ale strămoşilor noştri. Nu ai vreun arbore genealogic cu proscrişi? Prea multe abandonări. Eu am fost un copil părăsit, Laura a fost părăsită de mine.
— Poate că suntem oglinda în care se reflectă caracterul nostru…
— Nu aş dori să afle din cimiliturile mele, aş vrea să am curajul să-i spun deschis: Da, cu bune şi cu rele, eu sunt tatăl tău!
— Şi de ce nu poţi? Eşti fricos? Nu mă miră, aveai teamă să te duci cu un buchet de flori la întâlnire cu prima ta logodnică.
— Ce să fac, nu-mi plăceau şi nici acum nu-mi plac trandafirii.
— Dar acum nu trebuie să dai nimic, ci doar să vorbeşti.
— Sunt prea laş.
— Alcoolul ţi-a măcinat calităţile caracterului.
Uşa bucătăriei era uşor întredeschisă. Laura, stătea desculţă pe lespezile reci ale holului. Nu simţea frigul, lacrimile îi iritau ochii. Se retrase la ea în cameră. Luă fotografia tatălui, o sărută şi îi spuse: „Adio imagine dragă, m-ai bucurat, mi-ai alungat gândurile triste, ai fost mereu alături de mine, şi când am căzut şi când am fost pe val, m-ai sfătuit cu tăcerea ta curajoasă, mi-ai arătat orizonturi îndepărtate, privirea ta mi-a dat sentimentul dreptăţii, acum, laşitatea ta mă înspăimântă, experienţa, inteligenţa erudiţia ta sunt aburii care te ascund, minciunile te salvează… A avut dreptate bunicul să sigileze camera ta, să te considere plecat definitiv dintre noi…” Nu mai putea plânge. Se spălă şi se îmbrăcă frumos ca şi cum ar fi reeditat ziua ei de naştere. Ajunsă la bucătărie, apucă cu fermitate drucărul de bronz al uşii masive o deschise şi o închise violent.
— Bună să vă fie inima, precum şi călcătura. Andu, Căpitane, am o dorinţă.
— Draga mea, şti că dorinţa ta e poruncă pentru bătrânul Andu. — Zâmbi, şi o ameninţă în glumă cu arătătorul — Cu condiţia să nu se suprapună cu regulamentele tabu.
— Timpul în care s-au întâmplat nişte lucruri, dar fără să fie trecute în Zapisul cu norme nu au primit drept de lege, nu?
— Eşti bună de avocat, domnişoară. Zise Căpitanul
— În consecinţă, azi vom merge la Piaţa de flori. Vizavi sunt serele, de fapt… vom merge direct acolo. Vom reface jardinierele. Înlocuim trecutul dezordonat. Îmi doresc dintotdeauna ca terasa să fie plină de flori. Am să-l rog pe Radu să ne ajute cu camioneta.
— Şi-a reparat-o singur? Sau l-a ajutat Nelu-Ţoi? Întrebă Alexandru.
În cartierul târguşorului unde locuia domnul profesor, mai toţi oamenii se ştiau mai mult după poreclă. Veterinarul Mihai Partal, tatăl tânărului Radu, era poreclit „Oaie”, Alexandru era supranumit: „Cornel”. Niciodată nu a avut noroc la fete, mai toate l-au înşelat.
— Radu, el e vinovatul.
— Îmi place de puştiul acesta, nu degeaba i se spune „Ştie-tot”. Stai aşa, de când are el carnet?
— Ştia de mult să conducă, îl învăţase „Manivelă” vecinul lor, şoferul de pe TIR. Când a împlinit optsprezece ani, a dat examen şi l-a luat din prima.
— Mi-ar plăcea şi mie să-l cunosc. Spuse Victor.
— O să ai ocazia. Mă duc să-l sun.
— Stai puţin Puştoaico, încă nu ai primit aprobarea.
— Andu, parcă ziceai că dorinţa mea e…
— Da, dar ştii.
— Avem musafiri. E vremea schimbărilor bunicule — văzând cum se încruntă Andu, schimbă justificarea — acum sunt majoră, pot face şi eu parte din Conclav.
Laura se înălţă pe vârfuri şi-l sărută pe obraz. Alexandru zâmbi:
— Să fie şi-un lup mâncat de-o mioară?
— Mă duc să-l sun. Plecă repede să nu se răzgândească bunicul.
— Ce ai de gând, băiete!
— Am să-i spun, aştept momentul potrivit…
— Să nu fie prea târziu când ai să te decizi.
— Ştiu, ştiu de la tine: „Pentru toate e un timp anume” Dar încă nu pot.
Laura după cea l-a sunat pe Radu se întoarse zâmbind.
— Gata, în zece minute e la poartă, eu cu căpitanul ne urcăm în spate, Andu, tu o să stai cu Radu.
Până a mai pus câteva lucruri la punct, Radu a-nceput să claxoneze.
Ajunşi la Sere, Alexandru, uşor încruntat, i se adresă lui Victor cu un ton aspru:
— Tu ai să mergi cu Laura, să alegeţi împreună răsadurile, poate mai vorbiţi, eu rămân aici cu Radu, e prea cald şi puştiul ştiu că a avut probleme…
— Nu domnule, eu…
— Tu mă asculţi pe mine, da?
— Sigur. Vă aşteptăm aici, când v-aţi hotărât, sună-mă şi vin să vă ajut.
După ce au plecat, Radu se uită mirat la Alexandru.
— Toate la timpul lor tinere. Hai vizavi la piaţă, să bem un suc.
Printre răsadurile cu tot felul de flori, Laura mergea cu paşi repezi, dar foarte atentă la frumuseţile din jur iar în urma ei venea Victor, vădit chinuit de gândul mărturisirii. De mai multe ori încercase să înceapă un monolog. Primele şi timidele lui vorbe s-au pierdut în forfota din jur. Era multă lume. Nu doreau să cumpere, doar admirau. Victor se uită împrejur, nici o figură cunoscută, scoase o sticluţă metalică, plată, plină cu coniac; după ce bău cu sete câteva guri, începu pe nerăsuflate să spună tot secretul său. Laura se întoarse şi văzându-l că vorbeşte, îşi scoase minusculele căşti din urechi şi i se adresă cu ton uşor distrat:
— Ai spus ceva?
— Te întrebam ce asculţi.
— Muzică franţuzească, bunicului nu-i place, o consideră… uite nişte răsaduri interesante, ne-ar trebui vreo treizeci, să-l sun pe Radu…
— Nu e nevoie, le pot duce eu pe rând… Aş dori să-ţi mărturisesc ceva.
— Nu acum, întâi mă ocup de flori, vorbim după-masă, da?
— Bine. „Poate ai dreptate, nu e momentul” Îşi spuse în gând şi se apropie de răsadurile cu flori.
— Uite, alea…. Şi alea galbene… Da domnule, toate cele douăsprezece. — Cu arătătorul făcu un cerc imaginar peste cele indicate, după care începu să-şi onduleze o şuviţă, obicei ce-l făcea când e tare concentrată — Treizeci şi două din alea mov şi…
— Sună-l pe Radu să bage maşina în curte.
— Te-ai speriat numai dintr-atât?
— Nu, dar cred că vrei să iei pentru toată strada, ai aranjat şi cu ceilalţi vecini?
Fata zâmbi şi continuă să comande:
— Cincisprezece din alea bordo…
— Trandafirii de ce-i ocoleşti?
— Ai dreptate, daţi-mi unul, acela, acela roşu, să-mi amintească de mama. Ea era îndrăgostită de florile astea.
— De unde ştii?
— Nu mi-a spus nimeni, bunicul evită să discute… am găsit câteva fotografii, nu i-am spus lui Andu, de fapt… nu i le-am arătat pe toate, numai una… Tot ce ştiu am dedus din poze.
— Aş vrea…
— Nu, scuză-mă, am promis că vorbim după-amiază, acum să ne continuăm achiziţia. Am să-l sun pe Radu. Ai dreptate, am exagerat. Dar tot am să iau şi zece răsaduri de salvie.
— Dorinţa ei este să-i facă pe oameni nemuritori.
— Un ceai rece de salvie opreşte transpiraţia. Tata transpira foarte mult.
— Tot din fotografii şti şi chestia asta?
— Da. În toate are cămaşa la subraţ udă din belşug.
— Dacă nu ai vorbit cu bunicul, de unde ştii cine…
— „Trei” Spuse Jon şi-l împuşcă. „Vai, vai, ce odios, cum ai putut să faci una ca asta? De ce ai împuşcat calul?” Zise tânăra mireasă a pistolarului din vestul sălbatic. „Unu” mai zise individul mângâindu-şi mânerul pistolului.
— Ok, am înţeles, după-amiază.
Cei doi muncitori de la sere strânseră toate plantele şi le duse în curte, în dreptul porţii mari pe unde intrau maşinile. Victor plăti comanda şi când o ajunse din urmă pe Laura i se adresă aproape în şoaptă:
— Nu ştiu de ce, dar am impresia că ştii tot.
Fata nu spuse nimic şi îl sună pe Radu.
Intraţi cu camioneta în curte, Alexandru coborî şi ocoli cu grijă toate răsadurile adunate la un loc ce aşteptau tăcute, etalându-şi farmecul în mângâierile luminoase şi calde ale soarelui.
— Sper că toată grămada asta nu este a noastră?!
— Radule, hai să le urcăm, zise Victor şi se apucă de treabă.
— Mi-ai promis că-mi dai mână liberă…
— Da, dar mă gândea la trei, patru petunii în cele două jardiniere, alea de lângă masă.
— Da, şi încă patru în fiecare din alea opt. Facem aici un brâu de petunii.
— Care opt?
— Alea de acolo — arătă cu capul o grămăjoară de jardiniere din plastic.
— Nu crezi că-i aiurea. Plastic… Acolo totul e din piatră. Dă-mi timp să comand unele identice cu cele două pe care le avem.
— Mi-a spus Margareta că le-ai spart pe toate care nu au fost fixate.
— Poate că acum eşti destul de mare să înţelegi. Odată am să-ţi povestesc — Se schimbă la faţă şi înăspri tonul — Margareta să-şi vadă de treburile ei…
— E vorba de bani? Întrebă Victor.
— De amintiri. Răspunse Alexandru.
Radu lăsă jos o lădiţă şi i se adresă Laurei, mirat şi puţin nervos:
— Până la urmă ce facem, încărcăm tot?
— Dacă te grăbeşti poţi pleca, ne descurcăm noi. Laura gesticulă ceva neclar.
— Măi copii, calmaţi-vă, puneţi totul în remorcă şi să mergem acasă, dar întâi trecem pe la grădina lui Ţoi, fac cinste cu-o bere.
— Eu nu beau…
— Eşti majoră Laura, acum decizi singură.
— Nu se poate, ai păţit ceva, bunicule? Întrebă puştoaica în glumă.
Andu nu-i răspunse, au încărcat tot şi s-au oprit le terasa lui Nelu. Radu uită să tragă frâna de mână. Drumul era în pantă şi maşina începu să se deplaseze uşor. Alexandru sări în maşină şi o înfrână. Coborî cu greu ţinându-se de mijloc.
— Tată, ce s-a-ntâmplat? Ai probleme cu sciatica, nu trebuia… Dându-şi seama ce a spus, se albi la faţă.
— Nu te nelinişti, ştiam — Laura îi mângâie uşor obrazul ridat. Glasul îi tremura, la fel şi mâinile — Bunicule, să mergem acasă.
— Nu înţeleg nimic, zise Radu — Sprâncenele stufoase ale lui Alexandru se uniră adâncind cuta dintre ele — Poate că nici nu trebuie, se urcă repede în maşină şi porni motorul.
Acasă, descărcă singur totul şi plecă fără să mai întrebe nimic.
— Bem ceva? Întrebă Bunicul.
— Nu, aş vrea doar să merg la umbră, în chioşc, numai eu cu tata. Andu, nu te superi?
— Nu puştoaico, eu simt nevoia de ceva tare, pe mine mă găsiţi afară.
Când s-au aşezat, fata sună de trei ori scurt.
— Tare orb e tata, nu vede cât de mult îl iubeşte Margareta. „Mama Marga”, cum îi spuneam eu…
— De ce?
— ?
— De ce ne-ai părăsit? Întrebarea asta ţi-am pus-o de nenumărate ori. Fotografia mă privea tăcută. Cred că nici acum nu voi primi răspuns. În fond, acum contează mai mult alt ceva: vrei să rămâi cu noi? — Laura îi puse arătătorul peste buzele crăpate de soare — Nu spune nimic, e prea devreme. Iartă-mă, dar îmi place să te ating mereu. Lasă-mă să stau lipită de tine. — Se ghemui ca un copil lângă Victor — Avem foarte mult de recuperat. Eşti insomniac?
— Nu.
— Aseară am văzut la fereastra ta lumină până la trei noaptea.
— Mă urmăreşti, Victor o mângâie uşor pe păr.
— Nu, dar m-am obişnuit să-mi închipui ce faci. Priveam fotografia ta şi regizam discuţii pe care le-ai fi avut în diverse ocazii. Aseară îmi imaginam că şi tu te gândeşti la mine. Până la ora trei dimineaţa am vorbit cu tine în gând, acum, mă simt tare obosită. Vreau numai să-ţi simt mirosul şi să tăcem împreună, ca doi bătrâni ce numai au nevoie de cuvinte…
— Aş vrea
— Nici regele Franţei nu-şi impunea voinţa.
— Aş dori, e mai bine?
— Lasă-mă să-ţi aud bătăile inimii. Te rog, nu mai spune nimic.
„Nero” dogul German, pe cât părea de fioros, pe atât era de blând. Se apropiase de ei, se aşezase şi stătea nemişcat ca o statuie de abanos. Îl fixa cu privirea pe Victor. Căpitanul tresări uşor.
— Nu te speria, e paşnic, dar nu este obişnuit să mă vadă atât de aproape de străini. — Fata îl strigă, Victor instinctiv băgă mâna în buzunarul pantalonilor, ochii Laurei urmări gestul — Ce cauţi? Ai vreun biscuite?
— Nu, căutam batista, am transpirat, râse şi luă repede mâna de pe micul revolver.
Laura îi şterse fruntea.
— Ştiu că transpiri mult, dar mai ştiam că nu te temi de nimic. Parcă, o vreme, ai fost în Legiunea Străină, nu?
Victor se ridică încet, o sărută pe frunte şi i se adresă în şoaptă:
—Toate au fost de mult, tare de mult… Mă duc la Poştă, trebuie să primesc corespondenţa la Post Restant.
— De ce n-ai dat adresa noastră? Şti cât de iertător e Andu.
— Nu ştiu să-ţi răspund.
Alexandru dorea să vină la ei, să-i privească pe rând dar şi împreună; două generaţii educate diferit… când a auzit explicaţia lui Vic, se opri la zece metri în spatele lui şi începu să râdă sincer şi zgomotos.
— Tu aveai mereu explicaţii, prompte şi pertinente. Acum îţi ascunzi gândurile cu vorbe comode.
Bătrânul se schimbă repede, acum, figura lui exprima teamă, durere şi tristeţe.
— Sper, încă mai sper. Se întoarse şi plecă spre fotoliul unde depănase multe amintiri.
— Tată… Spuse Victor cu jumătate de glas.
— Căpitane — Laura îl luă de mână — vrei să mergem împreună la Poştă?
Prima senzaţie a lui Victor a fost să-şi retragă mâna, dar o strânse puternic.
— Mai este lângă Poştă cofetăria aia mică, cu două mese pe trotuar?
— Da. Te rog, dă-mi drumul…
Ajunşi, după ce comandă câte un Profiterol, Victor uită pentru o clipă de Laura şi începu să citească în gând, unica scrisoare pe care o primise din Australia. «Dragă tată, când o să discutaţi de moştenire, să nu uiţi şi de drepturile mele. N-aş vrea ca numai fata aia, pe care o creşte tatăl tău, să moştenească totul!» „Aşchia nu sare departe de trunchi, sau… Progenitura mea e tare pragmatică — Zâmbi uşor răutăcios — Cum ai călătorit? Cum i-ai găsit pe ai tăi? V-aţi împăcat? Ce face sora mea? Nimic din toate astea. «….să nu uiţi de drepturile mele! …fata aia…» Ăsta a luat de la mine numai răutatea, sau a fost bine instruit de drăgălaşa de maică-sa.”
Laura abia şopti:
— Tată, te iubesc! Îi mângâie mâna în care ţinea scrisoarea.
Victor tresări.
— Ce-ai spus?
— Veşti supărătoare?
— Afaceri.
— Nu vrei să-ţi adjudeci prăjitura mea? Victor luă farfuriuţa şi i-o întinse Laurei.
— Nu. Mulţumesc, nu mai pot.
— E o felie mică…
Fata nu-i mai răspunse. Deşi era o mare amatoare de dulciuri, l-a refuzat. Îl certa în gând. „Nu-mi place cuvântul «Adjudecare» Puteai să găseşti o altă formulă. Of, nu ştiu ce am. Îl iubesc, l-am aşteptat… Am adormit de nenumărate ori cu el în minte şi azi, când stăm atât de aproape… sunt ispitită să refuz tot ce vine de la el. O să trebuiască să mă rog mai mult”
Văzând-o absentă, Victor nu suporta să fie ignorat, se încruntă şi ridică puţin glasul:
— Nu-i nimic, o luăm la pachet şi i-o cedăm câinelui.
Laura se ridică încet.
— Vrei să mergem? Afacerile te-au necăjit aşa tare? Arătă cu mâna spre scrisoarea ce încă mai stătea pe masă.
Victor, uitându-se la plicul albastru, începu să surâdă.
— Nu, nu-i asta. Scuză-mă, sunt încă obosit. Fusul orar… Să mergem.
— Tată… Ce sunet duios. Mulţi ani nu m-am bucurat de muzicalitatea lui. Tată, tată, tată… Laura începu să se rotească făcând piruete cu braţele desfăcute.
— Nu mai striga. Opreşte-te, se uită lumea la noi!
Strada era pustie. Laura se opri brusc, stătu câteva secunde nemişcată.
— Auzi? Duse mâna la ureche.
— Nu se aude nimic, nu e nimeni…
— Atunci de ce să ne formalizăm. Am să-ţi cânt eu un vals la ureche, vino să dansăm.
— Laura te rog, potoleşte-te, să mergem acasă.
— Mulţi ani te-am aşteptat. Să mergem, sigur. Aşa sunt eu… simt nevoia ca alături de tine să defilez repede toţi anii, toate perioadele petrecute în tunelul rece şi întunecat. Mă ustură ochii de câte ori priveam în gol spre poartă, în speranţa că am să te văd venind spre mine cu braţele ridicate.
— De ce tunel rece? Andu e chiar excesiv de tandru.
— S-a epuizat, te-a acoperit pe tine cu toată lumina lui blândă.
Pentru mine a rămas doar asprimea. Eu nu am voie să colind prin bibliotecă, să citesc ce vreau. Trebuie să fur câte-o carte…
— Ce ştii despre Australia?
— Multe. Commonwealth of Australia are o democraţie liberală, funcţionează ca o…
— Nu la politică mă refeream.
— E situată în emisfera sudică
— Ai putea să te adaptezi acolo?
— Nu.
— Îmi pare rău, n-am vrut să-ţi frâng aripile. Sunt multe de spus, dar nu aici, în stradă.
— Cred că ţi-e greu, dar cel mai bine ar fi să-mi spui adevărul. Nu ai venit în ţară pentru probleme sentimentale, ai venit pentru ceva pragmatic, nu? Vrei să jucăm ceva? „Adevăr sau fals” Îmi vei răspunde numai cu da sau nu. Nu te încrunta, nu vom juca acum. Nu ştiu unde am citit despre maieutică…
— E-o metodă îmbunătăţită de Socrate.
— Da, da. Întrebări şi răspunsuri.
— Ai furat multe cărţi.
— Ştiu că ai îndrăgit filosofia.
— Tot deductiv, din poze?
— Nu. Am găsit bileţele cu adnotări în multe cărţi de specialitate. Majoritatea se încheiau ori cu un desen: un vultur, ori cu exersarea semnăturii.
— Îmi plăcea să mă semnez pe orice petic de hârtie.
— Eu încă nu am o semnătură.
— Cu tata, stai de vorbă şi despre lucruri mai delicate?
— Nu înţeleg.
— Are momente când se destăinuie?
— Foarte rar.
— A pomenit vreodată ceva despre unchiul său, Gheorghe?
— Odată, era tare nervos.
— Ce a spus?
— Nu mai ţin minte.
Victor ridică vocea:
— Cum aşa, eşti tânără, ai memorie bună.
Văzând cum i se umezesc ochii fetei, nu mai spuse nimic; mergea în tăcere încercând să găsească ceva, să îndulcească atmosfera.
Prin faţa ochilor minţii îi trecu o amintire: Se pregătea să meargă la aeroport, să vină în ţară, făcea câteva mici cumpărături. S-a întâlnit cu „balerina”. Nu-i plăcea să-i spună: „fosta nevastă”. Femeia era îmbrăcată cu pantaloni scurţi şi o bluză generos decoltată. La gât purta un lănţişor cu o cruciuliţă din aur. Bijuteria o primise cadou de la Victor. Bineînţeles că iar s-au contrat. Balerina i-a vorbit vulgar şi l-a jignit. El s-a apropiat mult de ea, abia s-a abţinut să nu o lovească, în schimb, i-a smuls lănţişorul spunându-i cu răutate: „Nu-l meriţi, nici nu eşti creştină!” După incident plecă direct la aeroport. „Datorită lui Liviu am ajuns aici, lângă Laura” I se derulă cu viteză toate imaginile. Când a ajuns în oraşul natal, după ce s-a cazat la unicul hotel din centru, a mers la Nicu, bijutierul, dorea să comande o pereche de butoni din aur, cadou de nuntă pentru contabilul său, Liviu urma să se căsătorească peste o lună. Cu Nicu a fost coleg în clasele primare. Îl ştia de bun şi foarte serios meşter, de asta a venit aici. A reparat şi lănţişorul. „După ce am ieşit din prăvălia lui Nicu, m-am gândit, mă felicit, e pentru prima oară când nu-mi pare rău că am trecut foarte repede la acţiune, m-am gândit că dacă tot sunt aici, să merg la tata, poate-l conving să mă împrumute. Pe fată nu o văzusem niciodată. Am ştiut că e majoră. Să revin la prezent. — scutură puţin capul ca şi cum ar dori să alunge gândurile gri — Ce să-i dau de ziua ei… lănţişorul! Fetele, în general, îndrăgesc bijuteriile. Trebuie să mi-o câştig de aliată, dar să nu grăbesc lucrurile; fetele sunt sensibile”
Ajunşi în dreptul casei, deschise portiţa şi o lăsă întâi pe fată să-i treacă pragul.
— De ce a lăsat tata — gesticulă cu mâna arătând toată vegetaţia din jur — să năpădească buruienele… Când eram mic, ţin minte că el singur îngrijea de toată curtea.
— Mie mi-a dat voie, şi încă mă mir de ce, să mă ocup de curtea din spate. Andu moţăie, noi, hai să mergem în chioşc — Nero îi urma la mică distanţă — Nu-l băga în seamă. Aş vrea să mă ajuţi.
— Sigur, o să începem cu chioşcul. Eu am să-l vopsesc, tu ai să plantezi jardinierele suspendate, vrei?
— Da. Dar mai întâi aş vrea să punem flori în cele două jardiniere de piatră, unde Andu preferă să dormiteze în fotoliul lui preferat.
— Au fost şapte, mi s-a spus că mama vedea de ele.
— Ne-a promis Andu că va comanda altele.
— Laura, de ziua ta am avut mare teamă să-ţi fac mărturisiri; am preferat să las momentul să se petreacă în obişnuinţele voastre. Acum, după ce ştim totul — fata zâmbi — ai dreptate, aproape totul, vreau să-ţi dăruiesc ceva. — luă pliculeţul cu bijuteria reparată şi îl întinse — Să-ţi poarte noroc.
Laura se îmbujoră. Scoase lănţişorul şi văzând cruciuliţa din aur avu tentaţia să o sărute. Se opri, puse în pliculeţ bijuteria şi i se adresă abia şoptit:
— Nu pot să o primesc.
— De ce? Din cauza mea?
— Nu. Eu, eu mi-am impus să port cruciuliţe numai din lemn.
— Este mai de luat în seamă materialul decât simbolul?
— Nu, desigur.
— Atunci?
— Crucea de la gât nu trebuie să devină bijuterie, trebuie să fie doar mărturisirea Mântuitorului.
— Da, ai dreptate. Văd că nu porţi nici inele. Nu-ţi plac?
— N-am nimic împotriva lor, dar… nu ştiu. Nu ştiu ce să zic. Am primit odată un inel de la… un coleg.
— De la Radu?
— Da.
— Şi?
— Profesoara de matematică, diriginta noastră, nu iubeşte poezia. Radu scrie articole, proză foarte scurtă şi mai ales multe poezii în revista şcolii. Profesoara mi l-a confiscat…
— Matematica ar trebui să se-mpace cu poezia. Ştii ce poeme faine a scris tata?
— Nu. Nu-mi dădea voie să citesc versuri. Doar ce-mi trebuia la şcoală. Am crezut că nici lui nu-i place poezia. Poţi să-mi reciţi un fragment?
— Ştiu câteva poezii.
— Te rog.
—Promite-mi că n-ai să-i spui nimic — arătă cu mâna spre direcţia terasei — Abia am reuşit să-i salvez un caiet. Nu ştie că e la mine. Într-o zi a făcut un foc aici, în curtea din spate, lângă butoiul de sub burlan. Desene, schiţe, versuri, pe toate le-a pus în foc. Era încruntat şi se certa cu cineva imaginar. Vorbea frânturi de propoziţii. N-am înţeles nimic. După ce a pus ultimul caiet s-a dus în chioşc. L-am urmărit din casă uitându-mă pe geam, de după perdea. Am riscat. Am sărit pe fereastră, am luat caietul. N-am apucat să mă-ntorc pe unde venisem. Am proptit puţin geamul şi am zbughit-o de după casă. Era tare supărat, precis nu a sesizat nimic. Seara, am curăţat caietul. Avea doar marginile foarte puţin arse. Am să-ţi recit prima care-mi vine în minte:

Firav ca o părere, un rob al orişicui,
Mergea adus de spate cu gândul în trecut,
Un suflet…

— Prea tristă.
— Toate sunt la fel:

Aş vrea în ochii tăi, aş vrea să te citesc
Aş vrea, când nu te văd, aş vrea să-mi amintesc
De zilele ce nu au fost, dar le gândesc.
Aş vrea să mă auzi tăcând, cum îţi vorbesc.

Aş vrea să te privesc, aş vrea să te iubesc
Aş vrea în vis… dar visul-mi-e călugăresc.
Şi nu mai pot, nu vreau, ca iar să m-amăgesc.
Aş vrea să pot să vreau, aş vrea să te doresc…

— A suferit mult.
— N-am să-ţi povestesc ce s-a mai întâmplat atunci la şcoală. Poate că nu am înţeles-o prea bine pe… Tată, chiar ai să vrei să te întorci definitiv aici, în orăşelul nostru atât de provincial?
— Nu.
— Ceva îmi spunea că aşa o să fie. Când o să pleci în Australia?
— Stai, nu te grăbi. Vreau să mă stabilesc în ţară. Mi-am dorit mereu să fac taximetrie aeriană. Am vorbit cu un prieten italian, l-am cunoscut în Australia, o să cumpărăm un elicopter şi vom deschide amândoi o afacere la Timişoara. Acolo sunt şi facultăţi foarte bune, nu? Vom putea locui împreună. Ce zici?
— No comment. Ai încredere în italian?
— În Federico? Nu e făcut pentru şmecherii.
— Aveţi banii pentru elicopter?
— Nu.
— ?
— Sper să… ce om practic te-a modelat tata Alex?!
— Ce-i drept, a reuşit să-mi insufle şi puţină neîncredere. Spuse cu părere de rău.
— Pe mine m-a crescut idealist şi uite unde am ajuns.
Laura întredeschise buzele să spună ceva legat de firea lui, de energia vitală, de ansamblul trăsăturilor fiziologice şi nervoase… dar se răzgândi.
— Acum cred am înţeles de unde vine neîncrederea.
— De unde? Întrebă Victor.
— Din dezamăgirile pe care ţi le aduc oamenii.
— Da, şi de data asta ai dreptate. Se pare că nu ai furat degeaba cărţile din biblioteca lui tata Alex.
— Dacă nu foloseşti informaţiile devii doar bibliotecă pe două picioare.
— Laura, ce ai dori să urmezi?
— Prima dată am dorit să studiez psihologia, acum aş dori să urmez filosofia.
— Andu spre ce direcţie e tentat să te îndrume?
— Spre finanţe. Spre ştiinţe exacte. Odată m-a întrebat dacă mi-ar place să lucrez la vreo bancă.
— Nu-i rău.
— M-a omorât cu matematica.
— Să fiu sincer, nici mie nu prea mi-a plăcut şi totuşi am învăţat bine. Ştii, am fost odată şi la olimpiada de matematică. În clasele primare.
— Nu, nu prea ştiu multe. Odată aş dori să stăm de taină până târziu şi să-mi povesteşti…
— Da, şi eu îmi doresc. Vino să te mai strâng odată în braţe.
— Hei, ce-i cu atâta drăgăleală? — Alexandru îi certă în glumă — Pe copil trebuie să-l pupi şi să-l mângâi doar când doarme. De data asta vorbi serios.
— E-n pericol de a deveni răsfăţat? Zise Laura.
— Ai promis că te ocupi de flori? Şi?!
— De mâine dimineaţă, aşa am promis. Andu, tată, acum sunt majoră. Am discernământ, aşa cred.
— Bine zici, ce vrei să şti? Zise Alexandru.
— Prefer să ne aşezăm, să beţi un coniac, eu o limonadă…
— Vrei să şti despre măritiş? Vrei să ne anunţi vreo catastrofă? Întrebă Victor râzând.
— Vreau să ştiu despre mama.
Victor se schimbă la faţă.
— Da, ar fi bine să bem ceva. Ce vrei să ştii?
— Totul. S-a păstrat o tăcere vinovată în jurul ei. De ce m-a abandonat? De ce n-am găsit nicio fotografie, Andu se supăra foarte tare când… când mă cuprindea tristeţea şi-i răspundeam: „La ce mă gândesc? Mai bine întreabă-mă la cine. La mama!” Singura amintire de la ea este un puternic miros de trandafiri. Mai curând aş putea să-i spun mamă lui tanti Margareta.
— Puştoaico, te-am rugat să nu i te mai adresezi aşa, nu-i mătuşa ta!
Laura izbucni în plâns şi plecă în camera ei.
— De ce nu i-ai spus nimic?
— Victore, cred că mă-nţelegi. Îmi este greu să-mi amintesc, dar să mai şi povestesc… N-am putut şi nu pot. Bem un coniac?
— Da.
Tatăl şi fiul stăteau pe fotoliile de afară şi beau în tăcere. Din când în când, pe rând, ridicau privirea din pahar în căutarea ochilor celuilalt adresându-i o-ntrebare mută. Mimica lor era aceiaşi, acelaşi răspuns nerostit: „Nu avem ce face, faptul e consumat.”
Nero începu să latre şi să se repeadă pe poartă. Soneria îl irita.
— Mă duc eu să văd ce se-ntâmplă.
Alexandru nu răspunse, dădu numai din cap în semn că „da”.
— Tată, şti pe cine am întâlnit la poartă?
— Pe cine?
— Pe Andrei sportivul, Andrei Rivereanu, fostul meu coleg şi prieten.
De când a renunţat să mai fie profesor de sport? Nu mi-a venit să cred când l-am văzut. Cu-o mână pe traista de poştaş şi cu cealaltă pe ghidonul unei biciclete de damă. Se uita la mine încruntat, pe vremuri, era mereu zâmbitor.
— Banii, banii şi necazurile l-au transformat.
— Ai primit o scrisoare. De la… Mişu.
— De la cine? Nu pot să o citesc, deschide tu plicul.
Întâi citi în gând câteva propoziţii, apoi, cu voce tare o lectură de la început: „Dragă Sandule. Ştiu că sunt de condamnat şi că tu, în bunătatea ta, nu ai încercat să-mi scrii, să mă judeci în cuvinte dure cum aş fi meritat. Te rog să ai răbdare şi să citeşti până la capăt. Întâi am să-ţi spun despre mine şi am să-ncep cu sfârşitul. Am strâns toate dividendele ce ţi-ar fi revenit şi le-am pus la bancă pe numele Laurei. Ştiu că a împlinit optsprezece ani. La mulţi ani! Acum poate să scoată tot capitalul. Cred că şi tu ai fi vrut să treci totul pe numele ei. Tu nu te descurci cu banii. Acum să-ţi spun de fata mea. A plecat spre voi. Doreşte să spună totul pe viu grai. Te rog să fii blând cu ea. Eu am să vin după ce îmi vei scrie că m-ai iertat. Vă îmbrăţişez pe toţi cu dragoste. P.S. Restul dividendelor, în continuare — s-a dezvoltat foarte bine afacerea — vor fi trecute pe numele tău.”
— Victore, du-te la puştoaică şi spune-i cele două veşti: Urarea de la mulţi ani de la bunică-său şi venirea mamei. O să-i spună ea totul.
— Să-i spun şi de bani?
Mintea lui Victor lucra febril. Întrezărea în depărtare umbra unui elicopter.
— Sigur, totul!
— Da…
Victor nu bătu, deschise larg uşa şi intră în camera fetei. Laura stătea în genunchi, la marginea patului şi se ruga. Zgomotul o făcu să tresară şi întoarse capul spre uşă
— Ceva important?
— Foarte!
— Ce s-a-ntâmplat? Andu e bine?
— Mama ta, zilele astea o să fie aici. Şi bunicul…
Laura se ridică brusc, se întoarse spre icoana Mântuitorului şi şopti:
— Mulţumesc — apoi se repezi la Victor şi-l îmbrăţişă — Ce vroiai să spui de Andu? Sper că nu este împotrivă…
— Nu, nu de el e vorba.
— Dar?
— De Mişu. Mihai Colău, tatăl mamei tale. Trăieşte în Franţa.
Simt nevoia să mă aşez. Îmi zvâcnesc tâmplele. Vino, vino aici lângă mine — se aşeză pe bancheta de la capătul patului — Cum ai aflat?
— A venit o scrisoare de la Mişu.
— O ai la tine?
— A rămas la Alex.
Fata se sculă şi-l luă de mână pe Victor.
— Să mergem.
— Stai, vrei să-ţi dai cu puţină apă pe faţă?
— Ştiu, sunt răvăşită dar nu mă jenez, nu sunt frivolă.
Ajunşi pe terasă, Alexandru recitea pentru a doua oară scrisoarea.
— Ce faci milionaro?
— Poftim?
— Nu ţi-a spus?
— ?
Andu se încruntă şi se uită mustrător la Vic.
— Stai lângă mine, e destul de mare fotoliul. Confessio dies.
— Sed omnes! Zise Laura.
Alexandru îşi umplu paharul cu coniac şi fără să se atingă de băutură, povesti tot ce ar fi trebuit să ştie nepoata. Laura căzu pe gânduri.
— Bunicule, crezi în rugăciuni?
— Draga mea, depinde cum sunt rostite. Eu, când eram tânăr, le spuneam doar din buze şi nu am fost ajutat… Şi mai ştiu că unde sunt doi, puterea rugăciunii este mai mare.
— Laura, vrei să ne facem parteneri? Întrebă Victor.
Alexandru i se adresă pe un ton aspru:
— Poftim? Despre ce este vorba?
Victor îşi bău tot paharul şi se răsti în gând: „N-ai tact, n-ai diplomaţie, de ce te-ai grăbit să afli părerea fetei de faţă cu Alex! Poţi strica tot. De la tata precis n-o să vezi un ban”
— Ai dreptate, unde-s doi…
— Nu te văd pe tine stând în genunchi! Şi pe urmă e vorba de mireni nu de parteneri. Noi nu vorbeam de afaceri. Zise Alexandru.
— Andu, unde va sta mama când o să vină?
— Eu am să mă mut în bibliotecă, unde am mai dormit. Ea va sta în camera mea. Dacă vrea tata.
— Tare mi-ar plăcea să staţi împreună, să am…
— Nu cred că m-a iertat.
— A trecut multă vreme, timpul mai spală păcatele. Gândi cu voce tare Laura.
Victor luă sticla de coniac să-şi mai umple paharul, dar nu mai era nici un strop.
— Nu am altă sticlă, cred că ne-ajunge.
— Ar mai merge puţină anestezie. Laura, vrei să mergi la mine în cameră? Pe birou este o sticlă de Courvoisier.
— Sigur. Nu ştiu cum arată dar dacă este o singură sticlă de băutură o aduc imediat.
Victor râse şi-i făcu cu mâna semn să se grăbească.
Intrată în zona Tabu, în camera tatălui, stătu câteva clipe ca hipnotizată. Adulmecă biroul, privi totul, atentă de parcă ar fi vrut să-şi întipărească toate detaliile în memorie. Lângă sticla de băutură era scrisoarea pe care o citise Victor la cofetărie. Hârtia era desfăcută. Nu rezistă tentaţiei de a o privi. „Sunt curioasă să văd despre ce afaceri vorbea tata…” Se apropie de birou şi o citi. Îşi şterse o lacrimă, luă sticla şi plecă jurându-şi că nu va mai avea curiozităţi de genul acesta.
— Gata, am ajuns cu otrava.
— După părerea ta. Licoarea asta are un tabiet. Nu se bea dintr-o înghiţitură. Întâi se încălzeşte aproape zece minute în palme, apoi se poate sorbi, puţin, cu vârful limbii, se plimbă pe cerul gurii şi abia după aceia se poate înghiţi.
— Prefer sucul de portocale, nu are deprinderi deosebite.
— Sunt obosit, mă duc să mă lungesc. Zise Alexandru.
— Nici eu n-am să stau prea mult. Victor îşi puse un strop de coniac.
— Eu am să mai întârzii pe-afară, la mine în cameră e foarte cald, gândesc mai bine aici…, zise Laura.
— Să nu întârzii mult. Spuse Alexandru şi se sculă oftând.
Rămaşi singuri, fata îi atinse braţul tatălui şi i se adresă cu glasul scăzut:
— Căpitane…
— Ce vrei să şti?
— Vreau să vorbim despre tine.
— Oau, nu, nu cred că e momentul. Mai bine vorbeşte tu. Eu sunt un bun ascultător.
Victor îşi mai puse puţin coniac şi începu să-l încălzească ascunzând aproape de tot paharul în palmele lui mari, ca de docher.
— Eu am prea puţine de spus.
— Da, dar tu ai talent la povestit.
— De unde ştii? Nu ţi-am spus nicio istorioară…
Victor închise ochii şi spuse şoptit:
— Semeni mult, foarte mult cu Adela, mama ta. Singura diferenţă că tu eşti şatenă spre blond, ca Alex şi ca mine… Este o femeie frumoasă. E suplă ca o trestie, înaltă cât mine, are un mers ca o plutire… Părul ei este mai negru decât noaptea, fără lună, fără stele; are ochii albaştrii, hipnotici dar şi melancolici, atunci când îmi recita din versurile ei. Povestea foarte frumos. Are dulceaţă în glas. Ştii, când mergeam în excursie, în autocar, cântam, cântam cu toţii. Când începea Adela, treptat, pe rând, colegii nu mai cântau, se făcea linişte, o ascultau doar pe ea. Când sesiza că e corifeu, tăcea brusc ruşinată. Am făcut multe excursii. Pe cât era de suplă pe atât era de puternică. Mulţi tineri abia mai respirau când escaladam pante abrupte, ea mai avea putere să şi cânte: „…Sus la munte, sus la munte la izvor Liber şi să fie-n pace Al naturii, al naturii domnitor…” La cabană, câteodată, seara, mai încingeam câte un poker; deschiderea era mai mult simbolică, dar jucam pe bani. Când se încingeau spiritele, Adela era cel mai bun mediator; cu diplomaţie liniştea apele, dacă nu intervenea ea am fi ajuns la fapte nedorite. Majoritatea eram colerici. Când trebuia să luăm repede cele mai bune decizii, noi ne certam, ea, cu blândeţe ne sugera ce trebuie să facem. Eu am momente când sunt egoist, Adela este altruistă.
— De ce nu m-a căutat optsprezece ani?
Victor deschise ochii şi scrâşnii din dinţi:
— Avea un singur defect: era uneori foarte încăpăţânată. Precis din cauza mea s-a înverşunat să nu mai atingă nimic din ce-i aminteşte de mine. E dureros, cred, dar aşa este ea. De multe ori am vrut să ne despărţim din cauza felului acesta de a fi. Câteodată se cantona de neclintit în ideea de a fi corectă. Nu vroia să meargă cu trenul cu „naşul”. Călătoream în compartimente diferite, eu cu gaşca, ea singură cu principiile ei. Odată am fost la un pas de a face o depresie. Nu am intrat la examenul de la Şcoala de Aviaţie. Nu am reuşit la proba fizică. Eram distrus, am plecat acasă. Adela venea des la noi, ca să mă sustragă de la gândurile negre, ştiind că-mi place să joc şah, se oferea să-mi fie partener. Câştiga mereu. Am aflat de la Margareta că un prieten o rugase să mă lase să câştig, să am o satisfacţie, dar ea… era o corectă, era încăpăţânată să fie mereu corectă! Anul următor după ce m-am antrenat, am trecut cu brio la toate probele.
— Pe mine de ce mă cheamă Colău.
— Am plecat repede, nu am putut să mă ocup de formalităţi. Zilele astea vreau să facem tot ce e necesar.
— Nu ştiu ce să zic. M-am obişnuit şi eu şi prietenii mei…
— Cum vrei, dar m-aş simţi spălat de păcate.
— Doar cu atât?
— Unde o să închizi dulăul?
— Te rog, îl cheamă Nero. De ce să-l închid?
— Adela e fată bună, iubeşte florile, copii şi animalele, dar câinii mari, chiar foarte mari — făcu un semn cu mâna arătând o înălţime de un metru — nu-i sunt prieteni.
— E blând şi bine educat, te-ai convins.
Victor bău pe nerăsuflate tot coniacul din pahar.
— Parcă ziceai că se soarbe doar puţin
— Când eşti la degustări, la „o băută” cu prietenii — îşi umplu paharul — bea fiecare cum poate. Zâmbi la amintirea agapelor lui.
— Eu plec, nu vreau să te văd ameţit.
Laura se sculă, dar mâna grea a lui Victor i se lăsă autoritar pe umăr silind-o să se aşeze.
— N-am terminat de vorbit. Unde pleci?
— Tată…
— Da, şi de data asta ai dreptate. O să trebuiască să mai lucrez la deprinderile mele, scuză-mă.
— Dacă o să fie neapărat nevoie, am să-l închid la mine în cameră, numai noaptea am să-l las liber.
— Da, dar Adela îndrăgeşte tare mult să se plimbe pe clarul de lună. Numai ştiu nimic despre ea de mulţi ani… era insomniacă…
Bău tot paharul şi îl puse cu zgomot pe masă, se ridică şi îşi trosni degetele mâinilor. Avea o grimasă satisfăcută.
— Mă duc la bucătărie, mi s-a făcut foame.
— Merg şi eu, am să pregătesc… dacă vrei, avem nişte friptură rece de vită.
— Cu mult hrean!
— Sigur. Se sculă şi o porni înainte.
Ajunsă în „laboratorul secret” al Margaretei începu să vorbească în gând: „E coleric, băutor… câte păcate a mai deprins? A, nu fumează! Bilă albă — deschise servanta şi luă de la zestrea ei, din serviciul de porţelan, două farfurii întinse şi din sertarul de sus, două tacâmuri din argint. Alexandru nu permitea nimănui să le folosească — Da, acum e bine, unde eşti Andu să mă vezi? Parcă-l aud: «Eşti pedepsită două săptămâni, laptop-ul am să-l încui în bibliotecă» E foarte sever, dar are un suflet din pâine caldă. Apropo, nu prea mai e. Ne descurcăm, tata nu prea mănâncă pâine multă. — Se duse la frigider şi cu privirea încruntată făcu o rapidă evaluare — C-am puţine. Bine că avem multă friptură. Am văzut că tata e carnivor — Într-o mână ţinea o cratiţă iar cu cealaltă luă de pe uşa frigiderului o sticlă de vin, cu genunchiul închise uşa — Poate că nu mai trebuie — Se uită la sticlă dând din cap — Vinul preferat al bunicului: «Sauvignon blanc de Jidvei» — Puse cratiţa pe un suport din lemn, apoi cu sticla în mână se îndreptă spre frigider — Mai bine fără anestezic — Până să o pună la loc intră Alexandru — Ce repede se derulează înapoi tot filmul? Gata, nu mai sunt gospodină majoră, redevin o puştoaică fără minte.
— Puştoaico, nu fi fără minte, după coniac, vin îi mai trebuie?! Vrei să-l droghezi?
— Nu. Aşa m-am gândit şi eu, îl puneam la loc. Vrei să mănânci ceva?
— Nu mi-e foame.
— Bine. Eu am să stau cu tata până mănâncă, pe urmă, mai continuăm discuţia.
— Vă las, să fiţi moderaţi. Nu-l irita cu întrebări dificile, a băut destul.
Alexandru nu mai aşteptă vreun răspuns al fetei, plecă fără să vadă motivele de a o pedepsi.
„Uf, bine că nu s-a făcut simţită lipsa mea de ascultare, l-am salvat pe «Mozilică»” Aşa îşi botezase laptop-ul.
Nici bine nu plecă Alexandru că uşa se deschise cu zgomot şi intră Victor.
— Nu ai văzut buzduganul meu? S-a lovit de uşă, de masă, apoi s-a agăţat în cui. Acesta-i semn că mâncarea trebuie să fie nici prea caldă, nici prea rece, numai bună de mâncat.
— Da zmeule.
— Toate bune şi frumoase dar unde-i vinul? Francezii nu se aşează la masă fără un vin bun.
— Tu eşti Român.
— Am stat o săptămână la Bordeaux, la un bun prieten, mi-a fost comandant…. Am băut zilnic la masă câte un pahar de „Chateau Margaux”. Burel, amicul roşcat, spunea că: „Viaţa e prea scurtă să bem un vin prost”.
Victor a început să mănânce. Avea o poftă pantagruelică.
— Eu spun că viaţa devine prea scurtă dacă bem prea mult, chiar dacă e o băutură bună, rafinată…
Victor se încruntă, se opri din mâncat, rămase cu furculiţa şi cuţitul ţinându-le în aer, nemişcate. „Trebuie să mă controlez. Nu pot să mă cert cu investitorii.” Puse tacâmurile în farfurie, încet, cu grijă, fără să facă prea mult zgomot şi începu să zâmbească.
— Nu numai iubirea pentru Jean-Paul Sartre a făcut-o celebră. Simone de Beauvoir e cunoscută şi pentru filosofia ei existenţialistă şi pentru morala feministă.
— Susţinea că suntem deplini responsabili pentru faptele noastre. Da. Femeia filosof e interesantă, e căutată prietenia ei, dar… nu prea des e cerută în căsătorie. Şi la capitolul acesta semeni tare mult cu Adela.
Se sculă cu greu, împinse farfuria fără ostilitate şi spuse cu jumătate de glas:
— Mulţumesc pentru masă. Mă duc să mă culc.
— Să-ţi fie de bine. Aş vrea să-ţi mai spun ceva…
— Nu acum, mai e şi mâine o zi, nu?
— Da, dar trebuie să-ţi spun acum, nu pot să dorm…
Victor se întoarse şi se aşeză pe un taburet din apropierea fetei.
— Te ascult.
Fata rămase în picioare, se apropie de taică-său, cu mâinile la spate şi cu capul uşor plecat, aşa cum stătea în faţa profesoarei de matematică, începu cu vocea scăzută:
— Tată, te-am iubit fără să te cunosc, acum, când a prins un alt contur imaginea ta, te iubesc la fel de mult. Firea mea e câteodată mai sălbatică, dacă te-am necăjit cu ceva te rog să mă ierţi. Pe obrazul fetei se prelinse o lacrimă.
Victor se sculă şi o îmbrăţişă sincer.
— Draga mea, nu poţi să-ţi imaginezi cât de rău îmi pare că nu am fost lângă tine, mereu… tu, tu trebuie să ierţi.
— Acum am să pot dormi mai bine. Noapte bună, tată.
Dimineaţa, Laura împreună cu Margareta trebăluiau prin bucătărie. În depărtare, în vecini, se auzea glasul unui cocoş perseverent. Nero se ridică şi se propti cu o labă de clanţa uşii, o deschise şi intră. Se lăsă în jos cu picioarele din faţă, îşi puse capul pe pantoful Margaretei şi începu un preludiu de mârâieli.
— Nu ţine, ştiu că eşti cerşetor, dacă ne prinde domnul profesor ne dă afară pe amândoi. Gata, ajunge…. Of, bine, pentru ultima oară — aşa îi spunea zilnic — poftim… gata, acum du-te în curte. Nero îşi prinse din zbor bucăţica de carne şi plecă ascultător.
— Tanti Margareta
— Te rog, nu-mi mai spune aşa, ştii că nu-i place dumnealui.
Laura se apropie tiptil de ea pe la spate şi o îmbrăţişă.
— Hei, fii cuminte! S-a întâmplat ceva? Tu dimineaţa eşti mai tăcută şi mai sobră. Radu?
— Nu. N-ai ghicit.
— Altul?!
— Rece.
— Ai primit un cadou de la…
— Călduţ.
— E vorba de Vic?
— Fierbinte!
— Vino pe bancă, aici lângă mine.
Bucătăria era foarte mare. Un perete era plin de ferestre, pe cel opus, era aragazul, chiuveta dublă şi în continuarea ei un dulap lat şi înalt. Lipită de peretele din faţa uşii era o servantă lungă. Deasupra ei erau două tablouri, unul: un fazan pe o tipsie de alamă, altul: un vas de sticlă plin cu fructe. Pe servantă, tot feluri de obiecte din aramă, platouri din argint, un sfeşnic din cristal cu şapte lumânări, un elefant-ceas de vreo douăzeci de centimetri, din porţelan gri-bleu. In apropierea chiuvetei mai era o masă mică pătrată, era flancată de patru taburete. În mijlocul bucătăriei, o masă lungă cât pentru douăsprezece persoane. Pe o latură avea o bancă.
— Tapiţeria băncii ar mai trebui schimbată. Imitaţia asta de piele s-a uzat prea tare.
— Las-o încolo de tapiţerie. Vino să vorbim până nu se scoală bărbaţii. Are dreptate domnul profesor, ar trebui să fii mai circumspectă. Eşti prea credulă, prea romantică, te entuziasmezi prea repede. Întâi ar trebui să
— E foarte obositor să nu ai încredere în nimeni, să cercetezi şi apoi să acorzi credit. Eu prefer să-l acord nelimitat, până la proba contrară, după care…
— Mai făureşti o scuză!
— Trebuie să ţinem cont şi de circumstanţele atenuante.
— Da, dar
— Apa, a-nceput să fiarbă, mă duc să pun crenvurştii.
— Da, să ne grăbim, acum trebuie să apară…. Să nu uiţi, mai vorbim.
— Ce să uit tanti Margareta?
— Să nu mai îmi spui „tanti”.
— Cum
— Marga şi atât. Aşa îmi spuneau şi surorile mele.
— Nu ţi-e dor de ele?
— Mai întrebi?
— De ce nu te urci în tren şi… — schiţă cu mâna un gest de la revedere — eşti la pensie, acum faci ce vrei.
— Nu-i chiar aşa de simplu.
— Nu te-nduri să…
— Să ce? I-a mai du-te tu pe afară şi te joacă, în curând o să-ncepi studiile, şi o să regreţi timpul acesta.
Margareta mesteca încet într-o cratiţă şi vorbea fără să se întoarcă cu privirea spre Laura. Fata, cu mersul uşor ca de apaş, plecă din „laborator”.
— Crezi că domnul profesor nu a observat ataşamentul meu de voi, de voi toţi? De ce taci? — Combina frigorifică începu să cotcodăcească să trosnească să bombăne, obişnuitul ei repertoriu din când în când. Nu se auzi uşa când intră Alexandru — Crezi că am ceva mai mult decât se cuvine pentru… Alex? Poate că da, de atâta timp suntem împreună; aproape că pot să mă laud, da, să mă laud că şi eu l-am crescut pe Vic, ştiu când era mic de câte ori era răcit, când avea temperatură, la şapte ani cum se chinuia în chioşc să facă bastonaşe pe caietul de caligrafie, când avea doisprezece ani şi încerca, fără să reuşească, să facă „tracţiuni” în braţe pe bătătorul de covoare, la şaisprezece ani când plângea în spatele casei: nu-l băga în seamă fata pe care o îndrăgea el, la nouăsprezece ani era să o facă o depresie când a picat la proba fizică, eliminatorie la Şcoala de Aviaţie, ce privire încruntată avea când îmi vorbea de supărările provocate de Adela, te-am crescut şi pe tine…
— Pe mine? Spuse Alexandru cu vocea îmblânzită de amintirile Margaretei.
Femeia scăpă lingura din mână, se întoarse brusc şi îşi puse mâna la gură, ochii ei erau trişti.
— De când eşti aici?
— Din totdeauna, dar din păcate am fost orb — Se sculă de pe bancă şi se îndreptă spre Margareta şi îi puse mâinile pe umeri — Iartă-mă! Nu am cuvinte să-ţi mulţumesc.
— Nu trebuie. Sunt acţiuni pentru care nu se mulţumeşte când sunt făcute din afecţiune.
— După plecarea Amaliei, raţiunea mi s-a răvăşit, după plecarea băiatului, inima mi s-a împietrit. Acum, când fiul sa întors… aş vrea să întregesc bucuria — bătrânul nu mai avea la îndemână cuvinte de iubire, se împrietenise cu necazurile şi nu mai vedea partea plină a paharului — vrei să rămâi definitiv la noi?
— În ce calitate?
Alexandru începu să se plimbe cu mâinile în buzunare, cu paşi mici şi cu privirea la vârful pantofilor. Momentul de tăcere se prelungea prea mult. Începu să tuşească de parcă ar fi dorit să-şi dreagă vocea.
— Aş dori şi cred că sunt în asentimentul tuturor, dar pentru că nu am reuşit nici până azi să rezolv problema, nu putem să… — descrise cu mâinile prin aer nişte cercuri şi oftă prelung — ci numai
— Ştiu şi înţeleg. Nu hârtiile aduc fericirea oamenilor…
— Am să mă interesez la ambasada Germaniei. Până atunci, nu vrei să mergi acasă şi să te pregăteşti de mutare? Când eşti gata ne suni şi venim să te luăm, da?
— Nu, nu e în regulă.
— Nu vrei să…
— Ba da, dar nu e chiar aşa simplu.
— De ce voi femeile complicaţi totul? Alexandru începu iar să se plimbe, dar de data asta cu paşi mari.
— Te rog, opreşte-te.
Se aşeză pe un taburet şi cu vocea blândă i se adresă gesticulând ceva de neînţeles:
— Voi gândiţi şi cu sentimentele iar noi folosim doar raţiunea.
— A fost o vreme când erai invidiat pentru risipa de sentimente, dar excesul lor te îndepărta de la realitate.
— Tu ai fost vreodată pragmatică?
— Nici nu suntem împreună şi ne contrăm ca doi soţi.
— Cu vechime considerabilă.
— Tu crezi că vechimea estompează afecţiunea?
— Nu, dar nivelează, creează egalităţi.
În bucătărie intră Victor. Prinse ultimele propoziţii şi interveni uşor acrimonios:
— După un timp îndelungat petrecut împreună şi câinii seamănă cu stăpânii.
— Un apropo, întrebă Alexandru.
Victor nu răspunse, tăcu dându-şi seama că a făcut o gafă. Margareta îşi reluă treburile şi între timp, apăru şi Laura
— Iată-ne în plen, putem deschide sesiunea „Micului dejun”?
Nimeni nu răspunse nimic.
— S-a întâmplat ceva?
— Laura, acum eşti majoră, de fapt, ai avut discernământ şi când erai adolescentă, parcă te-ai născut matură…
— Cu amendamentele de rigoare. Completă Margareta.
— Trebuie să iau o decizie? Întrebă Laura.
— Nu, trebuie doar să afli despre decizia noastră.
— A voastră?
— A mea şi a Margaretei.
— În fine, dacă este ce cred eu, să fie într-un ceas bun. Zise Victor.
Laura se duse la Margareta să o sărute pe obraji.
— Când e vorba de pupat tu eşti prima. Zise Alexandru.
După ce o îmbrăţişă şi o sărută de trei ori, îi plăcea obiceiul rusesc, fata începu să plângă.
— Eşti prea sentimentală. Cărţile siropoase… — Alexandru îşi agită dojenitor arătătorul mâinii stângi — ţi-am spus să te fereşti de „diabetul intelectual”.
Când se auzea glasul profesorului, Nero nu îndrăznea să deschidă singur uşa, zgâria doar unul din canaturi să se facă remarcat.
— Gata, mi-a trecut. De mult aşteptam clipa aceasta. Pot să merg afară să văd ce are Nero?
— Da, dar vino repede, mâncăm în curând.
Fata se uită cu atenţie la toţi, erau preocupaţi de alte lucruri. Se duse lângă masa pătrată şi luă o bucăţică de carne şi plecă repede.
— Mamă Marga, când ne apucăm de mutat?
— Şi tu?
— Poţi închiria casa. Plăţi, facturi, hârtii, le poţi rezolva în timp şi de aici. Eu ştiu că acasă mergeai doar ca să te culci.
— Când erai bolnav, rămâneam aici şi peste noapte.
— Ce să mai aşteptăm, după ce mâncăm mergi la dumneata şi strânge, ia-o şi pe Laura, e puternică, te poate ajuta.
Fata venise şi auzind din pragul uşii vorbele tatălui i se adresă Margaretei cu voce fermă.:
— Sigur, de acord, am să vorbesc şi cu Radu să ne ajute cu maşina.
— Stai măi fată, nu te grăbi, totuşi, nu e aşa de simplu pe cât pare.
— De ce mătuşă Margareta?
— Te-am rugat să nu-i mai spui aşa, acum poţi folosi cuvântul: „bunică” Spuse Alexandru zâmbind şi uitându-se cu dragoste spre femeia care l-a iubit în tăcere, mulţi ani, sacrificându-şi viaţa.
Ea albise complet, doar cocul prins la ceafă şi trăsăturile delicate au rămas neschimbate. Acum, în ochii femeii luceau durerile nevorbite. Părul lui rămăsese tot şaten, doar trăsăturile i se înăsprise.
— Da, cred că ai dreptate, e greu să părăseşti brusc un loc unde ai sperat, ai râs sau mai degrabă ai plâns, unde, chiar şi pentru foarte puţin timp, mai ales în nopţile reci, ai făurit vise, apoi ai privit cum se spulberă treptat… Laura plecă ochii şi suspină.
Tăcerea risca să se prelungească. Tristeţea putea să-i inunde, alungând entuziasmul lor. Victor se ridică şi spuse cu voce apăsată:
— Laura, tu ai voce, ureche muzicală?
— Da. De ce?
— Vreau să fac o listă cu cei care vor cânta la masa festivă pentru ei. Eu nu prea am voce, dar în schimb: abund în tremolo, sentiment şi voinţă! — Alex şi Marga zâmbiră — Am fost odată ajutor de ospătar, aşa că azi, eu am să vă servesc la masă.
— Atunci, pe mine să mă ridici la rangul de… „debarasoare şefă”
— Ok! Şefa. Unde e piperul? Mie îmi place să pudrez din abundenţă feliuţele de caşcaval.
După ce au mâncat, Laura cu Victor au rămas la bucătărie să strângă şi să spele vasele iar Alex şi Marga au plecat afară pentru aşi savura cafelele.
— Marga
— Ştiu, bine, fie ca tine.
Primul gest al femeii a fost să-i mângâie mâna. Se opri deasupra ei apoi ş-o retrase repede.
— Alungă timiditatea, acum ştim ce ne dorim. Alex îi întinse mâna şi Marga abia i-o atinse.
— O să-mi fie greu până depăşesc toţi anii de înfrânări.
— Şi eu am de luptat cu tabieturile singurătăţii.
— Tu ai avut una acceptată şi multe obişnuinţe egoiste au săpat adânc în mintea ta, eu am avut o singurătate impusă. Obişnuinţele mele erau renunţări forţate.
— Mă poţi ierta?
— Nu te-am învinuit niciodată.
Alexandru nu mai avea lacrimi. Ar fi dorit să poată plânge o durere mai mare decât a lui.
— E timpul să merg.
S-au sculat lăsând cafelele neatinse.
— Te conduc.
— Nu, nu-i nevoie.
— Insist.
— Eu merg repede, tu eşti obişnuit cu pasul domol.
Alexandru o sărută pe obraz şi râzând îi spuse în şoaptă:
— Da, ai dreptate, am ajunge la prânz.
— Te sun când sunt gata.
— Am s-o trimit pe Laura, e harnică ordonată şi voinică.
— O ştiu de când s-a născut.
— Aştept să mă suni.
— Pentru prânz aveţi
— Nu te mai preocupa, ne descurcăm, am şi-un picolo cu mine.
— Bine. Să te odihneşti la prânz, să nu mai picoteşti în fotoliu.
— În regulă — ridică mâna dreaptă mişcând-o uşor – pa!
Margareta plecă cu pasul mărunt dar repede. Deodată se opri, întoarse capul, îndreptă arătătorul mâinii stângi spre Alexandru şi îi mai dădu un sfat:
— Să vă culcaţi devreme!
Bătrânul rămase în poartă încă vreo câteva minute. Margareta nu se mai vedea dar el încă îi mai auzea vocea: „…până depăşesc toţi anii de înfrânări…” „…multe obişnuinţe egoiste…” „… renunţări forţate” „Nu te-am învinuit niciodată” Închise ochii şi ridică capul spre soare. Căldura lui îi mângâia fruntea plină de riduri. Era un soare blând. În minte îi apăru chipul Amaliei. Speriat deschise ochii dar îi închise repede, îi strânse, un caleidoscop sărac în culori pulsa sacadat. Aplecă fruntea şi deschise iar ochii. La picioarele lui stătea culcat Nero. „Câinele n-a ieşit niciodată din curte. E tare năbădăios. Aleargă ca bezmeticul după pisici sau păsări, cum de stă aşa cuminte?” îi era frică să ţipe la el: Marş în curte! Deodată Nero se ridică, se lipi de piciorul lui Alexandru şi începu să mârâie arătându-şi caninii. „Cuminte, băiatule, fii cuminte. Hai să mergem în curte.” Pe stradă nu era nimeni. Nero îl ascultă şi intră, bătrânul închise poarta şi trase şi zăvorul care de obicei îl punea numai noaptea.
— Aţi fost la plimbare? Ai avut mare curaj să-l iei cu tine pe Nero. Zise Laura.
— Nu l-am luat. Am condus-o pe Marga, m-am trezit cu el la picioarele mele. Se rezema de mine şi lătra.
— Pisicile îl stresează.
— Nu era nimeni şi nimic pe stradă.
— E astenic?
Alexandru zâmbi
— E prevăzător.
— Da, ştiu — Laura închise ochii şi recită repede ca pe o poezie — „Mai bine să-ţi pară rău că ai pierdut timpul cu inutile precauţii decât să-ţi pară rău că nu ai fost prudent.”
— Ai un nouă la memorie.
Fata strânse buzele şi se încruntă supărată, în glumă. Victor interveni acuzator:
— Tata niciodată n-a dat vreun zece.
— Da?! Se miră sincer Laura.
— Nota maximă numai eu o merit.
— Prezumţios, sau… Victor gesticulă făcând cu arătătorul prin aer rotocoale mici.
— Tu vorbeşti?!
— Mergem la aer? Laura încercă să schimbe discuţia.
— Cum a rămas… când vine? Întrebă Victor.
— Sună ea când e gata. Puştoaico, după-amiază, ea ceva de mâncare, precis nu are nimic gătit şi mergi de o ajută.
— Sigur, dacă mă sună Radu…
— Am să-i spun că ai ieşit cu un prieten, glumi Victor.
— Mai ţi la favoriţii tăi? Am să ţi-i tai în somn.
— Dacă-ndrăzneşti eu te rad.
— Ea nu vă mai grozăviţi, de ce aţi luat atâtea flori? Le lăsaţi să se usuce, sau începeţi să le plantaţi?
— Ai dreptate, mă duc să mă schimb.
— Da, fă-te mai cumsecade! Zise Victor.
Nu-i răspunse, se duse să-şi îmbrace salopeta.
— Amaliei îi plăceau tare mult florile, şi eu le îndrăgeam, le admiram şi atât. Ea le îngrijea cu multă dragoste. Nu m-am răzbunat pe ele, dar…
— Nu trebuie să te justifici. Te înţeleg.
— Acum, de când te-ai întors, am început să simt parfumul lor. Ştii că memoria olfactivă este foarte puternică? Mici plăceri sau avertizări de pericole…
— Când trag aerul pe nări, uneori, aşa din senin, fără o justificare reală, simt puternic parfumul de trandafir. Zise Victor.
— Trandafirii roşii erau florile preferate ale Adelei.
— Poate că în subconştient încă mă simţeam legat de ea.
— Sigur.
— Nu ştiu ce va spune… referitor la fată, dar sigur nu o să vrea să vorbim noi doi. Şi nu o condamn. Crezi că ar fi mai bine să mă duc la hotel?
— Nu!
— De ce eşti aşa de sigur?
— Raţiunea nu ne poate regiza realitatea.
— Trendul e una şi neprevăzutul e alta. Ai dreptate, n-am să ştiu până nu încerc.
— Puştoaica tare mult îşi doreşte o familie, biologică, reală.
— Ciorba reîncălzită nu mai are nici un gust…
— Am înţeles că ai divorţat, nu?
— Da, dar asta nu schimbă cu nimic gusturile mele culinare.
— Nu mi-ai spus mai nimic de fiul tău?
— E o pramatie, Dainan seamănă mult cu Bertha şi totuşi… îl iubesc. E cu un an mai mic decât Laura. Nu are respect pentru nimic. Nu-i place nici cartea şi nici munca. Are totuşi un talent nativ: dansează frumos. Vrea să se facă balerin. Eu nu-i dau nicio şansă.
— Da, vorba aceea: unu la sută inspiraţie nouăzeci şi nouă transpiraţie! Poate cu timpul o să simtă duritatea realităţii şi o să-şi schimbe optica.
— Nici asta nu cred. E tare încăpăţânat, chiar dacă-l doare tot nu renunţă la drumul lui.
— Totul are o limită, chiar şi îndârjirea, dacă nu e susţinută de intenţii bune, se erodează şi cu timpul cedează.
— Posibil.
— De ce eşti sceptic?
— Nu totdeauna filosofia se identifică cu practica.
— Tot e bine că are o pasiune. Baletul are şi multe vânătăi…
— E un flăcău tare. Nu a-nvăţat să se vaite sau să plângă. Când era de vreo cinci ani, eram toţi trei în parc. Eu şi Bertha vorbeam despre camera de zi. Ea dorea fototapet, văzuse undeva şi îndrăgise foarte mult imaginea unei păduri în plină toamnă, îmi spunea că e o explozie de culori. Eu preferam culoarea albă. Peste tot, tavan, pereţi, totul numai alb. Noi eram în plină dispută, deodată, puştiul cade din leagăn. Maică-sa, calmă, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat, s-a apropiat de micuţ şi apreciind repede că nu este grav, i-a spus: „Stai să ne ştergem şi hopa sus, înapoi în leagăn” Copilul nu a scos nici un sunet şi a continuat să se legene. Dacă Bertha şi-ar fi pus mâinile în cap şi ar fi ţipat îngrozită că a căzut copilul, băiatul ar fi sesizat că e ceva de rău, s-ar fi speriat şi ar fi început să plângă, posibil ar fi refuzat şi altă dată să se mai apropie de vreun leagăn. Dar aşa, a devenit mai puternic.
— Mi-aduc minte de tine când erai mic, pe la doisprezece ani.
— Plângeam?
— Nu. Tu doreai să zbori înspre nori, să te înalţi şi la propriu şi la figurat. Eu ţi-am spus că întâi trebuie să-ţi educi spiritul.
— Mi-aduc aminte. Spuneam: „Când voi fi mare, vreau să urmez Teologia”.
— Da şi din păcate ai aflat că examenul eliminatoriu este la muzică.
— Şi de atunci, ştiind că sunt afon, am dorit să mă fac aviator. Aşa m-ai păcălit să-nvăţ ceva ce nu mi-a plăcut.
— Matematica e necesară şi unui pilot, nu?
— Filosofii folosesc matematica şi Matematicienii folosesc filosofia?
Laura venise echipată pentru grădinărit, a prins ultima frază spusă de Alexandru. Având o uşoară antipatie pentru „profa de mate” ştiinţele exacte îi căzuse în dizgraţie.
— Ai auzit de Dan Barbilian?
— A fost poet, nu filosof, credeam că ai să-mi spui o frază mai…
— Da?! Bine, ce zici de chestiunea asta: „matematica este cercetarea structurilor abstracte, definite axiomatic folosind logica Stagiritului, adică
— Logica formală?!
— Matematica foloseşte logica, dar totul, foloseşte matematica. Ştiinţele, artele… De exemplu, în domeniul muzicii. Pitagora a stabilit că dacă două coarde au raportul lungimilor lor, unu pe doi, raportul frecvenţelor sunetelor emise este inversat.
— Doi pe unu? Gata, n-am priceput nimic. Ai dreptate, matematica este peste tot. De mâine o iubesc pe doamna „Mantisa” — aşa au poreclito pe profesoara de matematică — O să-ndrăgesc şi zecimalele.
— Începem cu chioşcul, cum am vorbit? Întrebă Victor.
— Te superi dacă îl sun pe Radu, să vină şi el?
— Nu.
— De mine dacă nu aveţi nevoie mă duc să citesc.
— Bine, să nu uiţi de promisiunea cu jardinierele. Zise Laura.
— Da, am un fost elev. Era tare bun la algebră. Acum e pietrar, lucrează cu tatăl lui. Au o firmă de… Vă las, tu puştoaico, să nu uiţi de Margareta, o ameninţă cu arătătorul şi plecă cu paşi înceţi.
— M-am răzgândit, nu-l chem. Hai să punem întâi câteva petunii în cele două…
— Să nu-l lăsăm pe Andu să-şi facă siesta?
La ora douăsprezece au încetat cu grădinăritul. Laura le-a pregătit prânzul, după ce au mâncat, a improvizat un sufertaş şi a plecat la Margareta. Alexandru s-a dus la el în cameră să-şi facă „somnul de frumuseţe”, cum glumea Laura. „Vezi, dacă dormi la prânz, ai părul tot şaten, n-ai albit deloc”. Victor, după ce îşi umplu cu coniac micul recipient dreptunghiular, şi uşor concav, obiect nelipsit din buzunarul de la spate al pantalonilor săi, se instalase pe fotoliul Laurei şi lăsă frâu liber gândurilor. Deşurubă dopul metalic, îşi puse picioarele pe masă şi după ce luă o înghiţitură mică, cu privirea nostalgică învălui cu multă căldură obiectul. „Când am intrat la Şcoala de Aviaţie, mi l-a făcut cadou Adela. L-am pus în sertarul biroului. După ce am terminat şcoala, l-am luat, l-am umplut cu votcă şi…” Nero puse capul pe coapsa lui Victor. Tatăl fetei zâmbi cu blândeţe şi i se adresă câinelui în gând: „Bucură-te de libertate, dacă vine «fantoma» o să stai numai închis, are frică de câinii mari” Victor se obişnuise cu Nero. Îl mângâie şi rămase cu mâna pe spatele lui. „A poreclit-o aşa prietena ei, Felicia. Avea dreptate, când se apropia nici nu o auzeai. Dacă nu arai atent, te trezeai cu ea lângă tine. De multe ori mă speriam. Când eram prea cuprins de gândurile mele apărea Adela, brusc, în faţa mea, apărea ca o fantomă… Felicia ştiai când vine. Întâi se auzea vocea ei ca un tunet apoi apărea o minionă hazoasă. «Vrei să-mi pozezi nud cu vioară?» Era talentată. Mi-aduc aminte de o schiţă a ei. O lucrase cu un creion de culoarea castanei coapte. Eram la munte cu toată gaşca, eu eram obosit. Stăteam pe un bolovan şi-mi sprijineam capul în mâna stângă. Am crezut că-mi face un profil. Stăteam nemişcat, aproape că nici nu mai clipeam, eram curios să văd ce o să iasă. Ea îmi desena doar mâna. Se vedeau clar venele, îi dăduse vârsta aproape exactă. M-am supărat rău, dar n-am lăsat să se vadă. Desenul l-a făcut cadou amicului Andrei. Era topită după el, iar el… nu vedea nimic. Se purta rece cu toate fetele. Cred că din cauza timidităţii. Odată am auzit fără să vreau când vorbea cu Aurel. Bun ascultător individul. Nu dădea sfaturi, nu ajuta pe nimeni cu nimic, dar asculta fără să clipească şi mai avea o mare calitate: era foarte discret. Era singurul care ştia să ţină un secret. L-am auzit spunând că ar dori să-i vorbească, n-am auzit cui, dar i se pune mereu un nod în gât şi nu poate să scoată nici un sunet. Nici să fluiere nu mai poate. A rămas burlac şi la vârsta asta. Azi de ce se uita aşa de urât la mine? Am zâmbit, am făcut vreun gest nelalocul lui văzând bicicleta de damă? Nu, m-am purtat firesc. Ana era prietena lui Aurel. A la pătrat, erau inseparabili, numai când dorea cineva să-i facă o confidenţă tipului, ea se depărta motivând cu multă fineţe. Era foarte delicată. Ooo, spre diferenţă de Felicia care era o fată dintr-o bucată Ana nu putea să refuze nimic din cererile pertinente ale noastre. Mie î-mi plăcea să o necăjesc. Era rârâită. O rugam să-mi mai spună: «râu, răţuşcă, rămurică» Mereu îi sărea în apărare Sanda, prietena lui Sir Gelu. Gelu, ce individ. Nimic nu-i intra în voie. Dacă nu era prietena lui, el n-ar fi făcut parte din gaşca noastră. Nu-mi doresc să-l mai revăd. Mi-aduc aminte, nu ştiu cum a reuşit, a aflat adresa mea din Australia şi mi-a scris o epistolă, ca un rechizitoriu. Mă învinuia: «Nu accepţi loial regulile…» El vorbeşte de fairplay? Din grupul nostru el şi cu Sanda s-au căsătorit primii, au făcut-o în ascuns. Chiar şi noi am aflat după… La puţină vreme, eram încă în ţară, s-au despărţit. Motiva că: «Familia lui nu-i permite o alianţă cu o fată din popor…» Sanda era din nu ştiu ce comună dar s-a înscris la doctorat, terminase Facultatea de Finanţe-Bănci, lordul abia reuşise să-şi termine liceul.” Nero începu să mârâie încet.
— Ce e băiatu-le?
Câinele începu să latre şi să privească spre poartă. Victor se sculă, sorbi puţin conic şi îl chemă să îl urmeze. Îl închise în bucătărie.
„Pentru orice eventualitate, lătratul acela nu prea era prietenos” Victor cu pasul agale, se îndreptă spre poartă, când abia ajunse, soneria scoase un sunet scurt, timid. „A mirosit ceva dulăul” Deschise larg poarta şi rămase câteva secunde ca paralizat. Începu să se bâlbâie:
— Ştiam că ai, ai să vii, dar nu, nu credeam că… bine-ai venit! Avem un câine mare, l-am închis.
— Nu m-aşteptam să te găsesc aici. Eşti cu toată familia? Fă-mi loc — îl împinse uşor cu un deget şi trecu repede pe lângă el — să nu vorbim în stradă.
— Sunt singur. Am divorţat — Victor închise poarta şi o urmă pe Adela — Tata doarme…
— Laura?
— E la Margareta, vine diseară. Vino să mai vorbim.
— Băiatul tău e cu tine?
— De unde ştii de el? A rămas în Australia, stă cu maică-sa.
— Mi-a scris odată Sir Gelu.
— Şi mie… E un fariseu.
— Câteodată are dreptate — se opri şi se întoarse brusc cu faţa spre Victor — „Nu ştiu de ce stăm de vorbă, tu… tu nu mai exişti pentru mine”, se întoarse şi o porni cu paşi mici.
— Adela…
— Fii fără grijă, nu mă dau în spectacol.
— Fă o excepţie, te rog, nu mă întrerupe, lasă-mă să-ţi spun…
— Au vorbit faptele, dacă vrei să te scuzi, o să fii nevoit să spui o minciună şi nu mai suport! Abia m-am dezintoxicat. Până anul trecut, în serile friguroase, visam că-mi ţi mâinile în mâinile tale şi mi le dezmorţeşti suflând peste ele abur cald, aşa cum o făceai când mergeam iarna la munte…
Nero lătra ca scos din minţi.
— Mă duc să-l liniştesc, să nu-l scoale pe tata.
— Sunt supărată pe el.
— De ce?
— Nu ştiu, nu a putut, nu a dorit… I-am trimis într-o perioadă lunar câte o scrisoare, mă interesam de fată. N-am primit nici un răspuns. Acum doar pentru Laura am venit.
— Iartă-mă, vin imediat.
— Te-am iertat demult.

Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*


Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.