poetul Gheorghe Mohor (Piteşti-Argeş)

Povestea altei romanţe

Timpul tinde să şteargă numele autorilor unor compoziţii muzicale, şi nu doar timpul, ci şi interpreţii care nu-i amintesc, deşi lor le datorează succesul de public. Versurile romanţei la care ne referim astăzi aparţin tot admirabilului poet de madrigaluri, sonete şi epigrame, Cincinat Pavelescu, autorul poeziei „Frumoasa mea cu ochii verzi”, despre care am scris, iar muzica, faimosului compozitor al perioadei interbelice, Ionel Fernic. Aflăm povestea acesteia din poematica relatare a autorului veşnic îndrăgostit, dar lipsit de noroc:
„Eram student în drept la Paris când, într-o zi de toamnă pariziană, cu irizări albastre peste cupole , poduri şi turle de biserici, am pornit să-mi plimb nostalgia într-un parc din Versailles. Adia vântul desprinzând frunzele din arbori, aşternând un covor de foşnet peste aleele pustii şi triste. Nici o fiinţă omenească nu era, ci numai şuierul vântului, un ciripit fugar de pasăre sperioasă şi câte o lebădă lunecând ca o pată albă pe oglinda lacului. Mă aşezai pe o bancă. Deodată apăru, venind încet din zare, o siluetă feminină, graţioasă, cu pasul moale, fără cadenţă. M-a întrebat dacă se poate aşeza pe aceeaşi bancă. Era frumoasă şi foarte tânără. O rază de soare întârziată pe fruntea-i albă dădea părului auriu reflexe de cenuşă, iar ochilor albaştri licăriri de mare. Ea, cea dintâi, a rupt tăcerea, întrebându-mă dacă sunt din Paris.
– Nu, mademoiselle, am răspuns. Mă aflu la Paris doar pentru studii de drept. Sunt totodată un modest poet. Am venit la Versailles ispitit de acest sfârşit de toamnă, cu frunze moarte şi alei singuratice. Sunt din România!
– Eşti român, domnule? Izbucni „franţuzoaica” într-o perfectă limbă românească. Şi eu sunt tot româncă, studentă la litere, la Sorbona.
În curgerea timpului, gândurile noastre se încrucişau în vâltoarea aceloraşi ispite. Dorinţele nemărturisite îşi făceau loc în mintea ei de fată, ca şi în mintea mea năvalnică, tinerească. Răsărise luna şi lumina-i argintie se reflecta misterios pe oglinda lacului… Am încercat să-i cuprind mâna, lăsându-mă câteva clipe să o mângâi. Era caldă şi mătăsoasă. S-a ridicat deodată, spunându-mi hotărât:
– E foarte târziu şi mă aşteaptă gazda.
– Când te mai văd? o întrebai plin de speranţe.
– Lăsăm întâmplarea să decidă. Cum a făcut minunea de a te găsi acum, te voi întâlni şi pe străzile Cartierului Latin, pe scările facultăţii, ori în galeria vreunui teatru…
Trecură zile, luni, ani, n-am mai văzut-o decât într-un târziu, în ţară, la petrecerea organizată de către un coleg de breaslă. Era cu soţul. Gazda ne-a făcut prezentările, iar doamna, vădit tulburată în neputinţa de a se stăpâni, cu faţa îmbujorată de emoţie, m-a întrbat:
– Nu mă cunoşti? Oare, părul cărunt şi ochelarii să mă fi schimbat atât de mult după 20 de ani? Se adresă soţului, ascunzându-şi greu neliniştea:
-Ştii, ţi-am mărturisit despre întâmplarea aceea atât de bizară din parcul de la Versailles. Domnul este persoana despre care îţi povesteam… Bărbatul, colonel fiind, a surâs binevoitor, lăsându-ne pentru câteva clipe să ne-amintim de seara când toamna-şi acorda chitara…”
Aceasta este povestea romanţei „Îţi mai aduci aminte, doamnă?”, cândva celebră, astăzi tot mai puţină lume amintindu-şi de ea.
Povestea unei romanţe
Se ştie că romanţa este un cântec duios, sentimental, melancolic, o mărturisire de viaţă pe înţelesul tuturor, în care-şi regăsesc trăirile ascultătorii şi iubitorii acestui gen muzical. A fost lansată la începutul veacului trecut, luând amploare în perioada interbelică, graţie unor poeţi şi compozitori ale căror creaţii literare şi muzicale au intrat în circuitul folcloric: Ionel Fernic, Sergiu Tănăsescu, Al. Leon, Vasile Militaru, Ion Minulescu, Cincinat Pavelescu, Nelu Mânzatu (Nello Manzatti). Au mai fost compuse romanţe pe versurile lui V. Alecsandri (Steluţa, Rodica), ale lui Eminescu (Pe lângă plopii fără soţ, Mai am un singur dor, Dorinţa), George Coşbuc („Pocnind din bici pe lângă boi), Arthur Enăşescu (Balada crucii de mesteacăn). Concursuri, concerte şi festivaluri anuale de romanţe menţin proaspăt parfumul vremurilor de altădată, când cântau: Ionel Băjescu-Oardă, Alexandru Leon, Petre Andreescu, Jean Moscopol, Dorel Livianu, Cristian Vasile, Zavaidoc, Titi Botez, Nicu Stoenescu, Mia Braia, Ioana Radu, Gică Petrescu, Rodica Bujor, Ileana Sărăroiu, Angela Moldovan ş.a. De regulă, tema romanţelor era iubirea: Mândra mea de altădată, Îţi mai aduci aminte, doamnă?, S-au scuturat toţi trandafirii, Pentru ochii tăi cei dulci, De ce, oare, eu te-am cunoscut?, Inimă, de ce nu vrei să-mbătrâneşti?, Mi-e dor de ochii tăi adânci, Te-aştept pe-acelaşi drum… Sub balcon eu ţi-am cântat o serenadă (romnţă-tangou). Cine nu a fost mângâiat măcar odată-n viaţă de fascinantele melodii cu efect terapeutic pentru inimile amăgite sau dezamăgite, cuprinse de fiorul dragostei? Devenind ei înşişi ţinta săgeţilor lui Cupidon, autorii cunoscutelor romanţe au avut harul exprimării sentimentelor. Celebrul poet şi epigramist Cincinat Pavelescu (1872-1934), fost primul preşedinte al Societăţii Scriitorilor Români, autor al sutelor de epigrame, serenade şi madrigaluri, laureat al Premiului Naţional de Poezie (1934), director al publicaţiei „Braşovul literar şi artistic”, procuror-general la Curtea de Apel Braşov, a compus poezia „Frumoasa mea cu ochii verzi”. La vârsta de peste 60 de ani, poetul a cedat ispitelor amoroase, logodindu-se cu o domnişoară de numai 19 ani, posesoare a doi ochi albaştri-verzui, atrasă nu de chelia pe seama căreia îl ironizau confraţii, ci de reputaţia sa, lăsându-se ademenită ca puicuţele când cocoşii le cheamă la ciugulit grăunţe. Obiceiul se păstrează şi în zilele noastre. Epigramistul, sceptic în privinţa înfăţişării sale fizice, se autoironiza: „Cincinat, poet cu lauri/ Ce-ai cules adeseori,/ Cu portretul ăsta, sincer,/Va fi greu să mai te-nsori!” Dar, în ciuda vârstei, era optimist: „Cum o fi la trup duduca?/Mijloc strâmt sau spate largi?/ O fecioară e ca nuca:/ Vrei s-o guşti? Întâi o spargi!”
Cincinat se despărţise de Alice Viardot-Garcia, descedentă dintr-o familie de celebri muzicieni, cu care se căsătorise la Paris şi de care nu divorţase.
„Cred că nu mai am prea mult de trăit. E ultima plăcere pe care mi-o acord. Am fost la ghicitoare şi mi-a spus să mă păzesc de lichide, că voi muri „de apă”, se confesa poetul compozitorului-interpret, Nellu Manzatti, justificând nepotrivita relaţie. Într-adevăr, maestrul a murit „de apă”, după o baie fierbinte. Se declanşase o hemoptizie violentă ca urmare a cancerului instalat de mai multă vreme în plămânii săi.
Nello Manzatti a compus melodia versurilor dedicate tinerei logodnice: „Frumoasa mea cu ochii verzi/Ca două mistice smaralde/Te duci spre alte ţări mai calde/Melancolia să ţi-o pierzi!// Dar dacă vrei să mă desmierzi/Mai fă o clipă să mă scalde/Priviri din ochii tăi cei verzi/Ca două mistice smaralde!//Veni-vor mulţi să-ţi spuie-n versuri/Că te iubesc, şi cum, şi cât;/Vor spune-o mai frumos ca mine/Dar nu te vor iubi atât!”
Transmisă de către lăutari şi înregistrată în zeci de mii de discuri, romanţa a intrat în patrimoniul folcloric românesc.

Gheorghe Mohor

 

Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*


Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.