Scriitorul Marin Toma despre Florenţa Albu (Sat Floroaica-Vâlcelele)*Poetă*Prozatoare*

Florența Albu (n. 1 decembrie 1934, satul Floroaica, comuna Vâlcelele, județul Călărași – d. 3 februarie 2000 la Spitalul Fundeni, București.
1948 – 1952 Liceul Gheorghe Șincai București
1952 – 1957 Facultatea de Filologie
1963 – 1965 angajată la ziarul Scânteia tineretului
1965 – 1995 angajată la revista Viața românească.
Între anii 1953-1955 frecventează cenaclul Theodor Neculuță;
1955 – debutează în publicistică la revista Tânărul scriitor;
1959 – nu i se permite publicarea unui volum cu versuri dedicate Bărăganului;1961 – publică volumul Fără popas; 1962 – publică volumul de reportaje Câmpia soarelui.
Alte volume: Măști de priveghi (1968), Arborele vieții (1971), Petrecere cu iarbă (1973), Elegii (1973), 65 poeme (1978), Kilometrul unu în cer (1988), Himera nisipurilor, Roata lumii, Euri posibile, Zidul martor, jurnal ținut în secret între 1970 și 1990 (1994), Aurolac[1] (1997) Prezentă în: Streiflicht – Eine Auswahl zeitgenössischer rumänischer Lyrik (81 rumänische Autoren), – „Lumina piezișă”, în traducerea lui Christian W. Schenk, Dionysos Verlag 1994, ISBN 3980387119
Despre creația sa și-au spus părerea de-a lungul timpului: Iorgu Iordan, Ion Băieșu, Marin Preda, Maria Banuș, Nicolae Manolescu, Dan Cristea, Lucian Raicu, Eugen Simion, Gabriel Dimisianu, Laurențiu Ulici, etc. Este calificată de[2] „fiică a Bărăganului, înrudită spiritual cu Ștefan Bănulescu și Marin Preda”.
Florența Albu a încetat din viață la 3 februarie 2000 la Spitalul Fundeni, mormântul ei aflându-se în comuna Gruiu, județul Ilfov.

Lucian Avramescu

”Dar nu voi înceta să laud toamna, toamnele care mi-au deschis sudul și nordul, rărăritul și apusul”… scria poeta Florența Albu, pe coperta uneia din cărțile ei, ”Banchet autumnal”. Umblând, când nu plec aiurea, prin biblioteca mea de la Sângeru, construită în ultimul deceniu, pentru Luciana mai ales, nebănuind că voi avea de luptat cu fiara tabletei, televizorul monstruos și lighioara internetului, m-am gândit că fac un lucru normal, pe care l-am comis și pentru copiii mei cei mari, adunându-le și dăruindu-le cărți. Trag nădejde ca foșnetul foii tipărite, duios ca o pădure eminesciană, să nu dispară din casa mea. Florența Albu a fost un mare condeier liric al României, de care Uniunea Scriitorilor s-a despărțit, ca de obicei, printr-un comunicat șters, de parcă era scris de Gigi Nețoiu, scriitor din pușcărie, atunci când poeta s-a stins. Anunțul, același pentru toți scriitorii care mor, e tipărit, contra cost, la rubrica publicitară adecvată, pe 15 quadrați, în trei ziare. Restul face benevol presa noastră de Sexi Brăilence și Criști Terente, pentru cititorul avid de orice, mai puțin de evenimentul trist al morții scriitoarei Florența Albu. Cartea a căzut peste mine ca un reproș, de parcă mi-a zvărlit-o în față păcatul uitării. Poeta din Bărăgan, dintr-un sat pe care-l cânta psalmodiindu-l, mi-a publicat poezii într-o revistă bucureșteană unde se ocupa de secțiunea vers și, cunoscându-ne, am fost mulți ani prieteni.

Da, Florența, aș lăuda și eu toamna, dar n-am candorile tale, vocea ta de melancolii, creionul învelit în catifeaua ruginie a stejarilor care mor cu fiecare frunză care pleacă spre pământ. Și tu ai plecat. Nu știu dacă în mansarda ta din spatele Spitalului Colțea, scriitorimea administrativă a făcut un pic de muzeu memorial sau odăile, două, au fost vândute de neamurile puține care împrejmuiau singurătatea ta. Eu, amintindu-mi-te azi, printr-o ceartă de copertă care-a căzut din raft, îți transmit în cer rugina toamnei de la Sângeru, unde n-ai apucat să ajungi și întreaga mea iubire pentru lumina scrisului cu care ne-ai învelit .

Fiica lui Ion Albu si a Mariei (nascuta Simon), tarani. Licentiata a Facul­tatii de filologie, sectia romana-franceza, a Universitatii din Bucuresti (1957). Dupa un stagiu ca reporter la ziarul Scanteia tineretului (1963-1964), devine redactor la revista Viata Roma­neasca din 1964, unde se ocupa indeosebi de sectorul de poezie. Frecventeaza, intre 1953 si 1955, Cenaclul „D. Th. Neculuta”.

Debutul publicistic in Tanarul scriitor (1954) si edito­rial, cu voi. Fara popas (1961), incadrandu-se in tematismul liricii deceniului al saselea. In continuare, renunta la o formula sau alta, urmand evolutia fireasca a liricii autohtone. Sur­prinzator de productiva (Intrare in anotimp, 1964; Fata Morgana, 1966; Masti de priveghi, 1968; Himera nisipurilor, 1969; Austru, 1971; Elegii, 1973; Ave, noemvrie, 1975; Intoarceri, 1977; Roata lumii, 1977; 65 de poeme, 1978; Umbra arsa, 1980; Epitaf, 1981; Poem in Uto­pia, 1983; A fi – fire, 1984; Terase, 1985; Efectul de sera, 1987; Kilometrul Unu, 1988), poeta are totusi putin succes la critica literara. A mai publicat Campia soarelui {962), repor­taje. Are meritul de a-l fi descoperit in 1969 pe scriitorul taran Toader Hrib, a carui Cro­nica de la Arbore a editat-o. Premiul Asociatiei Scriitorilor din Bucuresti (1980).
Extrem de prolifica, trecand cu nonsalanta printr-o tematica de mare diversitate (erosul, razboiul, instrainarea, cosmicul, ruralismul), sentimentalizand in registru minor, caricaturizand discret automatismele umane, ispitind ti­mid abstractul, colorista decorativa de un anu­me rafinament, poeta ramane o sensibilitate delicata, careia ii sunt proprii evocarea aburita de fine tristeti a universului domestic (recu­renta pana la volumul Epitaf, 1981, rememora­re lirica a copilariei, familiei si a satului natal), si nostalgia simplitatii naturale. La acest nivel, poezia sa e lucrata migalos, amestec de usoara frenezie senzoriala si duiosie sentimentala, de voluptate tandra a elementarului si de joviali­tate ponderata in fata miracolelor lumii, peste care se naruie umbra molatica, insifiuant-somnolenta, prevestitoare a timpului.

Lirica sa are, de aceea, si o dulceata bucolica, odihnitoare, dar si o gravitate fragil-elegiaca, neafectata. Confesiuni de un anume dramatism intr-un peisaj indeobste stilizat, asemenea poeme cauta sa contureze un spatiu de magie popu­lara, imaginea unei arhaitati solemne, sustrasa devenirii, ca si mirajul redescoperirii intimita­tii in natural, precum in Petrecere cu iarba (1973) sau Roata lumii (1971). Planului sensi­bil, al nostalgiei inocentei infantile, al acordu­lui intre om si natura, i se asociaza o poezie de gen, picturala, cu notatii savante si delicate, in care culorile crepusculare, cu ceva vested in ele, aburite si umbroase, sunt umbrite de me­lancolii.
Mai putin convingatoare este poeta in proiectiile vizionare, unde domina sentimentul claustrarii, incepand de la interioarele domesti­ce pana la ordinea cosmica. Ea cauta stereotipiile umane (Ave, noemvrie, 1975), plictisul cotidian nascut din automatism, ingroasa si caricaturizeaza ceea ce este repetabil, pentru a desprinde anormalul din normal: sugestii pali­de ale carnavalescului terifiant, unde nuntesc efemeridele, fiinte vazute printr-un microscop malitios-deformator. Pluteste peste ele un aer de oboseala existentiala caduca.
Lirismul au­tentic revine insa in volumele de dupa Poem in Utopia (1983), mai cu seama in Terase (1985) si in Efectul de sera (1987), unde poeta rega­seste ceea ce constituie virtutea de baza a vocii sale: „lirismul ei discret, serios, nu o data grav si semnificativ” (E. Simion). A mai publicat un volum de impresii de calatorie, Banchet autumnal (1984), unde observatia e acida, ade­sea percutanta si impactul realitatilor extra ro­manesti e exprimat intr-o tulburatoare sinceri­tate.

Opere

.Fara popas, Bucuresti, 1961
.Campia soa­relui, Bucuresti, 1962 (editia II, 1971)
.Constanta, Bucuresti, 1962
.Intrare in anotimp, Bucuresti, 1964
.Fata Morgana, Bucuresti, 1966
.Masti de priveghi, Bucuresti, 1968
.Himera nisipurilor, Bucuresti, 1969
.Poeme, Bucuresti, 1969
.Arborele vietii, Bucuresti, 1971
.Austru, Bucuresti, 1971
.Petrecere cu iarba, Bucuresti, 1973
.Elegii, Bucu­resti, 1973
.Ave, noemvrie, Bucuresti, 1975
.In­toarceri, Bucuresti, 1977
.Roata lumii, Bucuresti, 1977
.65 de poeme, Bucuresti, 1978
.Umbra arsa, Bucuresti, 1980
.Epitaf, Bucuresti, 1981
.Poem in Utopia, Bucuresti, 1983
.A fi – fire, Bucuresti, 1984
.Banchet autumnal, Bucuresti, 1984
.Terase, Bucuresti, 1985
.Efectul de sera, Bucuresti, 1987
.Kilometrul Unu, Bucuresti, 1988

Al doilea scriitor venind la rând din Câmpia Bărăganului, deci din jud. Călăraşi, de data asta din com. Vîlcelele, sat Floroaica, este încă un caz de mutilare/modelare exercitată de regimul dictatorial comunist asupra intelectualului, cu deosebire asupra scriitorului, care musai să militeze pentru măreţele idealuri ( o erezie ideologică-politică). Fiică de ţărani înstăriţi, tatăl este deţinut la Canal. Totuşi, înşelând vigilenţa tovarăşilor, fiica cată să-şi piardă urma: se înscrie la liceul Şincai din Bucureşti, bacalaureat 1952, apoi frecventează Filologia, 1952-1957, după care vor urma 6 ani de şomaj – probabil Cadrele îşi dăduseră seama ce greşeală au făcut lăsând-o să termine o facultate… Participă la cenaclul Neculuţă, proletcultist prin definiţie, debutează în 1955 în Tânărul scriitor, însă 4 ani mai târziu, în 1959 i se respinge un volum de reportaje în Bărăgan; abia în 1961 apare volumul Fără popas, iar în 1962 Câmpia soarelui, din care moment, este considerată aliat politic, iar în anul următor este angajată la Scânteia tineretului; din 1965 şi până la pensionarea, în 1995, este redactor la Viaţa românească. A scris poezie, reportaj, note de călătorie şi cărţi de memorialistică; a publicat traduceri, singură sau în colaborare. A descoperit şi editat Cronica de la Arbore, de Toader Hrib.
După câteva volume de poezii ce rimează de circumstanţă, despre realizările agriculturii colectivizate, autoarea îşi ia seama, se hotărăştre să nu-şi bată joc de vocaţia sa, ea devine de la un volum la altul un observator exigent, neliniştit al dramei satului românesc, scrie cu sentimentul dezrădăcinării, al însingurării despre lumea satului ancestral, cu gesturile sale ritualice; doar aparent poeta le cântă în strună culturnicilor, iar în realitate pune în pagină dezastrul spre care se îndreaptă societatea socialistă; într-o etapă următoare, în ton elegiac, dacă nu de-a dreptul sec, aspru, sacadat, notează cu luciditate amară şi jale conţinută despre stingerea vieţii satului românesc, întrebându-se: la o lume dispărută, la ce bun versurile mele? Treptat autoarea devine scribul demolărilor din Bucureşti, în stil apocaliptic, asistând la degradarea umană, la distrugerea unor structuri sociale, culturale. Imediat după 1990 îşi editează poeziile de sertar: Anno Domini, relevând o cronică aprigă a vremurilor dictaturii. Memorialistica din Zidul martor, jurnalul de viaţă şi de creaţie din ultimii 20 de ani ai comunismului reprezintă una dintre cele mai puternice cărţi de memorialistică din literatura noastră. O fiinţă singură, suferind de hiperlucuditate, dar şi de inimă, exigentă cu sine şi cu semenii, răzleţită la ultimul etaj al unui bloc dinspre Piaţa Rosetti, unde vara nu se poate respira de zăpuşeală, iar iarna se poate muri de frig, de la fereastra sa ca un post de observaţie, autoarea se mărturiseşte „zidului martor”, calcanul altui bloc din vecinătate, la fel de urgisit… Când trec, arareori, prin zonă, trag cu ochiul la dreptunghiul de marmoră albă atestând trecerea prin astă lume a marii poete Florenţa Albu, dar şi spre „zidul martor” al atâtor frământări şi nevoinţe, al nesfârşitei nefericiri pe care şi-o asumă un creator adevărat, necorupt, pătruns de menirea sa sfântă: un calcan jupuit, doar pe jumătate tencuit, iar în rest, cărămidă goală, sângerândă….

Opera literară: • Fără popas, prefaţă de Maria Banuş, 1961;• Câmpia soarelui, 1962;• Constanţa, 1964;• Intrare în anotimp, 1964;• Fata morgana,1966;• Măşti de priveghi, 1968;• Himera nisipurilor, 1969;• Poeme, 1969;• Arborele vieţii, 1971;• Austru, 1971;• Câmpia soarelui,1972;
• Elegii, 1973;• Petrecere pe iarbă, 1973;• Ave, noiemvrie, 1975;• Întoarceri, 1977;• Roata lumii, 1977;• 65 poeme, 1978;• Umbră arsă, 1980;• Epitaf, 1981;• Poem în Utopia, 1983;• A fi-fire, 1984;
• Banchet autumnal. Impresii de călătorie, 1984;• Terase, 1985;• Efectul de seră, 1987;• Kilometrul unu în cer, 1988;• Anno Domini (inedite 1970-1989),1991;• Copilărinda, 1991;• Efectul de seră, 1991;• Zidul martor. Pagini de jurnal. 1970-1990, 1995;• Aurolac, 1997;• Petrecere, 1998;• Austru, postfaţa autoarei, 1999;• Scara ce nu duce nicăieri, 2001. Ediţii:• Toader Hrib, Cronica de la Arbore, Iaşi, 1971; ediţia II, 1972. Traduceri:• Victor Sivetidis, Thalasse, 1967 (în colaborare), Oracolul lui Oreste, 1969 (în colaborare), Zbor ireversibil,1972 (în colaborare cu Aurelia Batali), Stalactite, 1979.

Poezia zilei
Florenţa Albu

Iulie
Iulie. Pace pamantului.
Pace apelor. Pace ierbii
si balariei. Nesomnul meu
cu o cicoare in zori.

Putina omenire a satelor
trecand peste matca secata,
peste viiturile vremii.
Singuratatea lor, singuratatea
mea in poezie.
Urca fata morgana, stralucita
capcana. Tarziu din toate partile.

Noi vom muri aici,
inchisi din toate partile
de libertate. Campie,
exil deschis in patru vanturi…

Pace pamantului, pace ierbii,
nalucirilor. Setea, mersul in cerc,
aria de rotit
de macinat stele.
Şi nopţile
stiam,
se linistea vântul
si luna trecea peste viile-n floare
storcându-le-n cupe
polenuri astrale.

Încet, adânc, tacut
trecea luna
peste florile viei,
peste inima mea
si-n padurea salcâmilor
privighetori începeau
noaptea lor alba de cântec.

Toate erau frumoase si pline
si ochiul mare al mortii
se uita din vârful lumii
la mine.

În jurul lui – dorinti, iubiri,
privighetori si flori de vie,
si ploi lunare, si visari
cresteau concentric, pâna sus –

dar razbatea din toate ochiul,
atât de calmul
ochi al mortii.

Mâinile
Mâinile repetau gesturile,
– tata semăna, săpa,
aprindea focul,
prefira sământa dintr-o mâna în alta,
strângea, risipea,
mângâia – niciodată n-am să stiu
ce mângâia, plecând –
închidea poarta
si nu întorcea nici un semn
pentru noi, rămasii în prag.

Cuvintele muriseră întâi,
mai trăiau gesturile,
mâinile repetându-le până la istovire,
îndreptându-le încă,
încet, cu grijă, cu sfintenie –
asa se taie pâinea, asa se seamănă,
asa se aprinde focul;
până la gratie si abstract,
până la sensul definitiv:
Semănatul,
Mângâierea,
Închinăciunea,
Închisul porţii.

Ion Lazu: Intruşii. Odiseea plăcilor memoriale, ed. Biblioteca Bucureştilor, 2012

11 aprilie 2007:

Ajung la imobilul Florenţei Albu, pe Colţei 23, caut din priviri Zidul martor, ar fi mai multe, de identificat după detaliatele descrieri, totuşi un inspirat simbol, eu dădusem unui roman de-al meu titlul Curtea interioară, tot ca să sugerez desprinderea de forfotul vieţii, concentrarea pe lumea gândurilor. Ajung la administrator, dl Pahonţu George este foarte cooperant, îmi dă bune speranţe, îmi dictează telefonul surorii poetesei, dna Radu, care locuieşte în apartament, dar se mişcă foarte anevoie…
(p. 53)

28 noiembrie 2007: (… )

Ocolim Pţa Unirii, vrem să ne oprim la blocul de lângă Cocor, al lui Doinaş, dar e imposibil, nici s-o luăm pe prima, pe a doua sau a treia la dreapta, mereu accesul interzis –ajungem la Universitate, o luăm prin spatele Ministerului Agriculturii şi, forţând două sensuri interzise, ocolim blocul Florenţa Albu şi ajungem la scară. Dau telefon lui George Pahonţu, spune că vine în 5 minute, a plecat din Calea Călăraşi pe jos. Între timp apare un domn în vârstă (nenea Ghiţă) cam şontorog, dar foarte cumsecade, înţelege situaţia, se oferă să ne dea curant de la etajul I, urcă cu prelungitorul, ne plasăm pe poziţie şi atunci numai ce soseşte dl Pahonţu, foarte înalt, solid, ochii verzi, deosebit de binevoitor, inimos, cooperant. Vorbim multe, inclusiv despre Floranţa Albu. Spre sfârşitul lucrării o sună de la interfon pe dna Radu, sora mai mică a Florenţei Albu, o invită jos, să vadă placa instalată; ne face să aşteptăm destul, eu stau ca pe ghimpi, apare la balcon, ne face semne, dar de ce par disperate? (aşa or fi mereu gesturile bătrâneşti?); apoi chiar coboară, într-un capod vişiniu, abia ţinându-se pe picioare – pare în totul o instalaţie improvizată, doar un neg pe obraz îi dă ceva foarte omenesc, profan. Nici o asemănare cu poeta – şi nu e prima dată când am sentimentul că artistul vine de neunde, fără vreo legătură cu cei din preajmă, nici măcar cu familia. (A fost şi cazul lui Ludovic Antal.) Totuşi ceva mă îndeamnă să-i spun şi ei ce le spusesem celor doi colocatari cumsecade: că ne-am cunoscut bine cu poeta, încă de la debutul meu, era chiar pe-atunci redactoră la Viaţa Românească, de unde după decenii a ieşit la pensie, i-am citit cu viu interes Zidul martor, am discutat despre cartea ei la un colocviu, alte cărţi de poezie pe care le am acasă, Aurolac, Anno domini, mi-a dat câteva cu autograf, impresionată de receptivitatea mea cu privire la jurnalele ei; iar dispariţia ei a fost surprinzătoare, deşi ştiam că a avut o operaţie pe cord. Toate astea în timp ce dl Pahonţu salută pe vecinii de la celelalte blocuri, iar eu îi spun că am pus plăci pentru Mircea Sântimbreanu şi Nicolae Carandino, ambele pe Hristo Botev, la câţiva paşi mai încolo. Dl Ghiţă e singur de ani mulţi, soţia lui s-a prăpădit. Ar mai fi fost de vorbit cu aceşti oameni deosebit de inimoşi. Dna Radu, simţind că ne-a ţinut mult din treabă: De ce nu a sunat-o mai demult, de ce… S-ar fi gătit, adică.. Le fac două poze cu placa Florenţa Albu plus D. Almaş şi pornim prin Hristo Botev, să ajungem la Sf. Vineri şi să ne strecurăm în spatele Cocorului. Reuşim, deşi trebuie să ne oprim cam departe, plecăm însărsănaţi cu placa, cu scara, cu…toate sculele. Şeful de echipă Cătălin şi cu mine, ajutorul său…
(p. 186-187)

Anul acesta,pe data de 13 august în comuna natală a poetei (Vâlcelele,judeţul Călăraşi va avea loc faza finală a Concursului Naţional de Poezie „Florenţa Albu,Ediţia I-a

2 Comments

  1. As vrea sa-l felicit pe d-nu Marin Toma pentru frumoasa idee de a aduce din nou in atentia publicului, viata si pretioasa opera a scriitoarei si poetei Florenta Albu.
    Sunt impresionată de frumusetea si volumul mare al scrierilor sale, care , chiar ar fi pacat sa se piardă in neantul uitării, asa cum in ultimul timp se intamplă cu valorile culturii acestui popor.

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*


Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.