Maria Alexia Roşu(Botoşani)*Poetă*Prozatoare*

Scriitor la 13 ani

Între evenimentele culturale desfăşurate la Botoşani, în cea de a doua lună a anului, cel care a reţinut în mod deosebit atenţia, a fost lansarea cărţii “Cuvintele autoarei” scrisă de o fetiţă de numai 13 ani, elevă în casa a şasea a Şcolii gimnaziale Nr. 6 din localitate. Autoarea, al cărei nume este Maria Alexia Roşu, fără îndoială, un copil supradotat, convins de pe acum că este destinat să ajungă scriitor, şi-a semnat cartea cu pseudonimul Marieva A. Demetrescu, o decizie mai mult decât matură pentru un copil.
Maria, provine dintr-o familie de intelectuali – tatăl, economist de profesie, este şeful Serviciului Resurse Umane din cadrul Teatrului “Mihai Eminescu”, iar mama, profesor de muzică la Liceul de Artă “Ştefan Luchian” – şi a avut parte, de mică, de o educaţie deosebită, părinţii familiarizând-o de timpuriu, cu teatrul şi muzica, fapt ce s-a dovedit deosebit de benefic în structurarea sa spirituală.
A urmat clasele primare în cadrul Liceului de Muzică, unde a studiat chitara, instrument la care cântă frecvent şi şi-a cultivat vocea, iar din clasa a şasea, a decis să se transfere la o altă şcoală, pentru a avea mai mult timp pentru ceea ce o psionează în mod deosebit, scrisul şi cititul.
Scrie, aşa cum spune mama ei, de la vârsta de 4 ani, şi tot de atunci, lectura a devenit îndeletnicirea căreia i-a acordat cea mai mare atenţie. I s-a adăugat, tot din anii primei copilării, dragostea pentru teatru, stimulată de posibilitatea de a pătrunde în lumea actorilor, de a privi şi admira procesul închegării unui spectacol, şi de a-şi găsi un reper în alegerea unei cariere. Iubeşte teatrul şi îşi doreşte să ajungă cronicar teatral, fapt pe deplin realizabil, ţinând cont de experienţa de până acum, şi mai înainte de toate, de talentul literar deosebit cu care este înzestrată.
Cartea sa de debut “Cuvintele autoarei”, apărută la sfârşitul anului 2016, şi lansată în ziua de 3 februarie 2017, în sala de spectacole a Casei Tineretului din Botoşani, în prezenţa unui numeros public, cuprinde proze scurte şi poezii. Este o carte în care, cu candoarea vârstei, dar şi cu o maturitate deasupra acesteia, tânăra autoare priveşte şi analizează lumea, intuieşte situaţii şi emoţii în care nu s-a aflat şi pe care nu le-a trăit încă, dar cu care, desigur, se va întâlni, şi pledează pentru dreptul semenilor săi la viaţă şi iubire. Este o carte care te cucereşte de la primele pagini şi te convinge că autoarea are toate datele de a se realiza ca scriitor. Depinde doar de felul cum va fi îndrumată, susţinută şi promovată, şi desigur, de cât şi cum ea însăşi îşi va şlefui talentul literar. Citind-o, am convingerea că peste câţiva ani, numele Marieva A. Demetrescu va fi cunoscut dincolo de Botoşani, alăturându-se celor mai cunoscute nume ale scrisului românesc. Cu această încredere, recomand spre publicare, Revistei “Dor de Dor”, câteva scrieri ale tinerei autoare.
prof. Gheorghe Median

Marieva și Nichita

S-a dus în iarna doliului din Ceruri,
S-a dus, căci printre îngeri i-ar fi fost mai bine.
Și, vai, rămâne țara goală, în orice și în toate feluri,
Ne-a murit avuția și zestrea grozavă.

S-a dus, copacii vor rămâne mai goi și mai plini
Cerul de nori se scufundă-n oceane,
Nici ploaia să mai facă față nu pare,
Acum rar vei mai vedea ochi senini.

Ce bine pentru tine, ce moarte pentru noi,
Tu umbli printre ceruri, cauți foi
Să scrii poeme –
– Să spui cum nu mai există vreun „voi”

Cădeai și decădeai, poete și poeme,
Prin versuri și sticle de votcă.
Ușor, ușor, tună afară,
Poezia-n sine geme.
Și te-ai plecat ,
Te-ai scufundat în mare,
Ai apus, scumpe soare;
Și nu te-ai mai întors..

Plouă.
Se scufundă pământul,
mai albastru decât este.

Ruine

“ Copilărit-ai tu printre ruine?
Ai iubit tu din turnul unui vechi castel,
Asemeni mie?

Imaginează-ți – castelul meu, de timp, semi-ruine…
Doar cu o adiere să suspine;
Cu răni adânci scrise în piatră,
Vechi și greu de înțeles cioplite,
Parcă arse obligate-n vatră.

Lăsând nimic în urmă,
Doar istorii și povești, pe care le voi știi doar eu
Înaintez pe drumul meu,
De munte, printre zeci
de arbori seci.

În castelul meu medieval
Mi-e frig, deși oamenii spun că-i cald,
Și molcome ecouri parcă se aud
Prin brize
Și prin ploaie, și prin vânt.

Plimbându-mă prin camere întunecoase, luminoase,
Privesc prin toate aceste vitralii, adânci, frumoase.
Tot holul principal dă spre miros acru,
miroase a lămâie…
Și poate, puțin, așa, chiar a tămâie.
Clarific – el a ars cu ani în urmă, parcă
bețișoare de tămâie…
eu doar le-am lăsat să ardă… ”

Privirea zeului

“Privesc prin ochii tăi reci și profunzi
Cu privirea-ți alungită ca a arborilor în vânt,
ca salcâmii,
cu-n foc stins precum tineri și maturi tăciunii
Unui destin care e mult prea crud
În mințile noastre care sunt prea coapte.

Din ochii tăi, sclipindu-ți Dumnezeul,
Te văd asemenea lui Hades,
un colector al pustiilor și moarte suflete
Stârnind numai cu gândul
a unei nemuriri cu tine sete.
Poate puțin, doar, o urmă
Dintr-un puternic și de lume-ndepărtat
Poseidon.

Când ești cu ea, te văd un Ares,
Stârnind război de lacrimi în inima și mintea-mi chioară –
– nechibzuit și orb de dânsa.
Și nu vezi cum din mine,
o înțeleaptă de Atena plânsa,
pentru tine și pentru un noi
scăpați ca picuri unei ploi
Într-un adânc nepăsător noroi
Cu-n trandafir plutind pe dânsul, peste amândoi.

Câteodată ochii ți-i privesc și văd Apollo
E artă, nemurire în culori trântite și dezordonate
În linii de culoare cu pensoane fine duse, late,
Dintr-o paletă verde, brună, neagră
Culorile pe ceruri de-ale zorilor, pe vânt purtate.

Te mai zăresc râzând ca un copil
Și văd necredincios un Dionisos
Bând dintr-o sticlă, lucru pentru mine fastuos.
Ba poate chiar o urmă de stângaci, nepăsător, neștiutor
De Hefaistos.

Un Zeus ești, un zeu de sus
Să-mi pui jarul din suflet la concurs
Să vedem, din jocul ‘nost păgân
Cât de mult jarul poate arde
Până ca pe noi să ne transforme
În cenușă deja dusă-n vânt.

Te privesc, și mă privești.
Culori din cerul de apus se-abat peste noi.

Și stând sub boltele de trandafiri și vin
Faci numai tu să înflorească
din legea firii noastre, crini
Și vocea ta o pot numi ‘acasă’.”

Departe, într-un alt teatru (fragment de proză)

Jumătatea de copilărie pe care n-am petrecut-o prin școala unde e mama profesoară, am petrecut-o la teatrul la care lucra tata, Teatrul Mihai Eminescu.
Nu a existat vreo încăpere pe care să n-o cunosc, sau vreau actor cu care să nu fi vorbit, ori un birou al contabilelor pe care nu mi-am pus o foaie și-am desenat. Teatrul acela e plin de viața și momentele mele.
M-am plimbat de sute de ori pe acele coridoare, prin toate sălile sau birourile. Am explorat în sus și-n jos de o grămadă de ori sala de spectacol, goală, așa cum am urcat de-o grămadă de ori și scările din fața și din lateralele scenei, jucându-mă singură.
Îmi place la nebunie că mi-am petrecut zile întregi acolo, că m-am jucat și am mâncat acolo, cu actorii și angajații. Dacă ar fi după mine, mi-ar plăcea să-mi mai petrec o dată copilăria acolo, printre cortine.
Merg de la doi ani la teatru.
Cunosc cizmarii, tâmplarii, costumierele și peruchierele, și cu toți mi-am petrecut timpul, căutând prin dulapuri și încercând haine caraghioase și bând suc special cumpărat pentru „fata lui Augustin”, adică eu.
Am avut siguranță între pereții aceia groși, vechi și puternici, și chiar dacă multe dintre coridoare erau întunecate și nu chiar atât de călduroase, mi-a fost de mai multe ori teamă la mine acasă, decât acolo.
Îmi plăcea să stau cu actorii și cu actrițele la nebunie, așa cum îmi plăcea să merg și la toate vizionările, împreună cu tata. Îmi plăcea să stau în cabinele actorilor și să mă plimb pe acolo, îmi plăceau scaunele înalte pe care stăteau și oglinzile mari în care se analizau în cel mai mic detaliu.
Îmi plăcea să-i privesc repetând – fiidcă făceau asta pe unde apucau și foarte des -, interzicându-mi de una singură să scot vreun sunet, cât de mic. Îmi dădeau bomboane colorate din pungi care foșneau și-mi spuneau că sunt cuminte și frumoasă, iar actrițele mă luau în brațe și mă dădăceau de câte ori aveau ocazia.
Îmi plăceau actorii. Îmi plăcea să-i privesc, să-i aud și să cresc cu ei. De la ei am învățat primele mele glume bâlbâite și scurte, și să vorbesc tare, să merg cu spatele drept și să râd, deși poate nu toate glumele lor erau așa amuzante.
Și nu existau cuvinte urâte între ei, nu se înțepau unul pe altul sau se sabotau. Cel puțin, nu în fața mea, iar asta e de apreciat.
Am iubit actorii și-am copilărit cu ei. Așa că orice ar face, sau în orice fel de oameni s-ar transforma, nu pot să-i judec sau să clatin din cap la adresa lor, fiindcă inima nu-mi dă voie și fiindcă i-am îndrăgit pe fiecare în parte și mi-am trăit multe vremi cu ei.
Atunci când teatrul va ieși din renovarea asta în bătaie de joc, sper să merg din nou în toate aceste locuri, ca un copil, și să scriu, de data asta, despre fiecare lucru pe care l-am iubit din acel loc.
Și sper, măcar, că aceia care au recondiționat un cămin de-al meu, să nu fi șters chiar toți pașii mei de pe coridoare.

1 Comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*


Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.