Dumitru Dănăilă(Buzău)*Scriitor*Poet*

ÎNTOARCEREA DIN PARADIS

(Fragment din romanul în pregătire „FLUTURI IERNATICI”)

A venit vremea întoarcerii din micul paradis, din locul acela fermecat, unde fugarii, cum prevedea doamna Elvira, n-au ştiut de nicio grijă, nici de ei n-au ştiut. Întoarcerea din rai li se pare un supliciu, o nedreptate.
– Aşa ar trebui să fie viaţa de fiecare zi, cum a fost în săptămâna pe care o încheiem, zice Loriana cu o satisfacţie necunoscută până acum. După o aventură ca asta, cei mai mulţi ar spune că pot să moară, că viaţa nu are ce să le ofere mai frumos. Eu nu spun aşa, eu ştiu ce minunăţii ni se mai pot înfăţişa, eu abia acum am deschis ochii spre frumos.
– Din păcate, ne vom întoarce acasă şi vom da explicaţii despre fuga care n-are cum să le fie pe plac bătrânilor mei, nici alor tăi, nimănui n-are cum să-i fie pe plac, zice îngrijorat Lică.
– Şi de ce crezi că ai tăi vor fi împotriva noastră?
– Fiindcă oamenii satului au o gândire a lor, veche, sănătoasă. Cum te abaţi de la ea, cum te taxează. Bătrânilor mei n-o să le placă fuga noastră. N-o să ne aplaude ei, dar, uşor-uşor, vor înţelege că nu mai e nimic de făcut, că ne iubim şi vom fi împreună.
– Şi dacă nu vor înţelege, dacă nu le va plăcea că îi punem în faţa faptului împlinit?
– Ar fi o rezolvare şi în acest caz! M-am gândit la toate posibilităţile… Stăm, pentru un timp, până ne întremăm, la un văr al meu. Are, slavă Domnului, unde să ne găzduiască…
– Şi cum, adică, să ne întremăm?
– Eu voi fi, mai mult ca sigur, vânzător la magazinul din sat… De mult mă roagă şefii să accept şi i-am tot dus cu vorba. În plus, o să muncesc în timpul liber, pe partea mea de teren o să muncesc, pe care sper să mi-o dea ăia bătrânii. Oricum, ei nu se mai pot duce la câmp.
– Ce bine ar fi! Şi eu… Poate prind şi eu un post de suplinitor în învăţământ… Atunci chiar că ne-am întrema!
– Încet-încet, se rezolvă toate! Dar eu cred că, până la urmă, ne vor primi acasă la mine… Au nevoie bătrânii de braţele mele, ei au devenit nişte neputincioşi. Nu mai spun cât de binevenită e o noră ca tine… Aur ar fi în casă, nu alta… De mult o aşteptă ei, de mult mă bat la cap să mă însor. Şi acum, când le voi spune că m-am însurat, n-ar avea de ce să se împotrivească, da’ se vor împotrivi… Că ne-am abătut de la regulile lor, de-aia se vor împotrivi. Dacă ne-am lua după regulile lor… Viaţa n-o poţi prinde în reguli!
Tot drumul până în satul care le-a legănat copilăria numai despre ce va fi au discutat fugarii. Se treziseră din visare, nu brusc, să nu cadă deodată în lumea reală. Farmecul zilelor de la Predeal se risipea încet, dar nu dispărea, se imprima în suflet şi putea să certifice oricând ce dragoste se înfiripase în micul castel al doamnei Elvira, în aerul tare de munte.
– Suntem o familie, de-acum, nu-i aşa, dragul meu? întreabă Loriana, încă neîncrezătoare că viaţa ei e cu totul alta, că de acum i se deschide larg fereastra spre fericire, că a ieşit nesperat de simplu din încurcătura în care intrase când pleca spre casa lui Floricel.
„Dacă doar la început e aşa flăcăul meu? se întreabă în gând. Dacă mai târziu se va schimba şi iar va veni o negură peste zilele mele? Nici nu vreau să mă gândesc! Mai sunt şi oameni buni pe lumea asta, oameni în care să ai încredere. Sunt sigură că Lică e unul dintre ei, că va lupta pentru ca zâna lui să ducă o viaţă de basm.”
– Cum altfel? întăreşte Lică. O familie suntem, fără acte, dar ne-am unit în faţa Domnului. N-ai decât să te gândeşti la nuntă. Va fi o nuntă cum n-a văzut satul, de poveste va fi nunta noastră!
Ei, da, ce plăcut e să te gândeşti la nuntă! Când nunta vine la vremea ei… Când vine după ce ai mai fost măritată, fără forme, dar ai fost, în loc să te bucuri, te cuprinde îngrijorarea că lumea va cleveti, îţi va pune în spate şi fapte pe care nu le-ai săvârşit. „Să vorbească lumea oricât va dori despre mine! îşi spune în sinea ei zâna. Vorbeşte ce vorbeşte şi tace dacă vede că n-o ia nimeni în seamă. Acolo, la nuntă, va fi mai uşor… Dacă ridică unul glasul şi mă ponegreşte, îi sar o sută împotrivă. Dar de ce să mă gândesc la prăpăstii şi nu la ce e frumos în evenimentul atât de aşteptat de o viitoare mireasă? Ce bine o să îmi stea alături de Pantilică! E băiat frumos şi isteţ, nu mi-e ruşine cu el, am cu cine ieşi în lume. Până mai ieri eram o îmbrobodită, nu vedeam mai departe de gardul meu, iar dincoace de el, în curte, în casă nu aveam ce să văd. Acum, alte orizonturi! Şi prin apropiere, nunta. Să o facem pe căldură, să n-o întindem către vreme cu ploi sau, mai rău, iarna. Să râdă soarele la mine când m-oi îmbrăca în mireasă! Doamne, am luat-o razna! Omul ăsta al meu, omul meu îi zic de acum, nu are de lucru şi îmi spune să mă gândesc la nuntă… O şti el de ce… Să-mi abată gândul că vom fi priviţi nu doar ca fugari, ca distrugători ai unei familii vom fi priviţi.”
Păşeşte cu teamă Loriana în casa Roşoveanu. Îl ţine strâns de braţ pe Lică şi merge cam forţat în spatele lui, ferindu-se parcă de o lovitură care, dacă ar veni, să-l atingă pe el şi ea să scape nevătămată. Cum intră în odaia unde bătrânii lui Lică stau cuminţi la taifas, are sentimentul că tot ce i s-a întâmplat ei frumos la munte se va nărui şi o va lua iar de la cap cu zilele încărcate de gust amar, fără rost, fără culoare.
– Bine v-am găsit, îngeraşilor, zice doar aparent voios Lică, după ce intră în odaia scundă şi nu prea încăpătoare, mobilată ţărăneşte, dar şi cu piese de trai modern. Am plecat la munte de unul singur şi, iată, m-am întors cu o domnişoară care o să vă fie… O să vă fie noră… Să nu mai ziceţi că nu vreau să însor! O ştiţi, nu mai e nevoie de prezentări…
– Lasă îngeraşii, nu ne mai îngeri, că noi suntem vai de păcatele noastre! Îngeraşi om fi nu peste mult timp, când om pleca la ceruri… Cum să n-o ştim pă… dom’şoara? Nu e nevasta lu’ Floricel? Ne aşteptam să îţi alegi şi tu o fată de măritat, că sunt atâtea care aşteaptă şi tu vii la noi cu nevasta altuia… Noi ce să zicem? Nu prea mai avem ce zice…
– Cum s-ar spune, te-ai însurat, băiete! constată fără plăcere bătrânul Roşoveanu. Să-ţi fie de bine! Era timpul… Nu te-ai însurat ca toţi flăcăii, cu o fată pă care s-o iei din ograda omului, ţi-au fugit ochii la o nevastă. O să râdă satu’ dă tine…
– De ce să râdă? Cu zâna mea, eu aşa îi zic, zână, aveţi de ce să vă mândriţi. O vedeţi cum arată… N-are cum să nu vă placă!
– Nu nouă trebuie să ne placă! Dacă îţi place ţie, e de ajuns.
– Şi vouă ar fi bine să vă placă, fiindcă, dacă nu vă supăraţi, o să stăm aici, noi aşa ne-am gândit, o să stăm aici şi o să vă fim de ajutor în gospodărie, că voi nu mai puteţi munci.
– Aşa o să fie, cum v-aţi gândit voi, zice mama lui Lică, fără să pară împăcată că va avea o noră. N-aţi făcut bine ce aţi făcut, da’ n-o să vă lăsăm pă drumuri, v-aţi rătăci una-două, că sunteţi necopţi amândoi. O să staţi aici, da’ ne pare rău, tare rău ne pare că v-aţi luat ca nelumea, că ai fugit, măi băiete, cu nevasta altuia. Cu timpu’, o să uite satu’, da’ până atunci, e cam greu să ieşiţi în lume şi să nu auziţi vorbe rele.
– Eu nu zic altfel decât baba mea, mereu am zis ca ea, n-o să-i fiu împotrivă tocma’ acu’, glăsuieşte cu vocea lui domoală, bătrânul Roşoveanu. Veţi sta aici şi vom avea şi noi un sprijin, maică-ta mai ales va avea, că, de, treburile casei se aglomerează şi devin mai grele odată cu trecerea anilor. Acu’, dacă are noră, va fi altă poveste… Vorbele rele nu le putem însă opri… Ocara o să vină peste voi cu nemiluita. Şi o să ni se roşească şi nouă obrazul când o spune lumea că nu te-am crescut cum trebuie, măi băiete!
– Lumea… Treaba ei! Eu aş spune că m-ai crescut bine, măi tată! Nu dumneata ziceai că în dragoste nu e uşor, că trebuie să lupţi pentru cea după care ţi s-au aprins călcâiele? Mie mi s-au aprins de mult călcâiele după Loriana. Da’ nu i-am spus şi rău am făcut, că ne-am fi luat şi noi ca lumea. Acu’ nu mai contează, important e că suntem împreună.
– Şi că ne iubim, asta-i cel mai important, zice ruşinoasă, cu capul plecat spre podea, Loriana. Chiar dacă n-am venit în casa dumneavoastră aşa cum ar fi trebuit, ci printr-o fugă nesăbuită, mă bucur că sunteţi de acum părinţii mei. Nu vreau să promit că o să ne împăcăm bine, dar sunt sigură că aşa va fi şi n-o să aibă de ce să vi se roşească obrazul. Decât pentru fuga noastră, care va fi, în scurt timp, o amintire. O frumoasă amintire.
– Ce-ar mai fi de zis? întreabă bătrânul şi tot el răspunde: Ar mai fi de zis să fie într-un ceas bun unirea asta a voastră, măi copii! Bine-ai venit în casa noastră… Cum ai zis, măi băiete, că o cheamă pă fată? A, Loriana… Bine-ai venit în casa noastră Liliana! Aşa o să te strig, dacă nu te superi, e prea complicat pentru mine să-ţi spun Lo… Lorina.
– Loriana, îl corectează Lică.
Se îndreaptă bătrânul cu paşi nesiguri către fugară, o îmbrăţişează şi o sărută pe obraji delicat, mai mult schiţând gestul. Odaia, unde s-ar fi simţit nevoia să se aprindă un bec, se luminează deodată. Poate din suflete izvorăşte lumina, aşa ar gândi oricine ar simţi căldura cu care şi bătrâna îşi îmbrăţişează nora şi îi spune cu voce de duminică, de rugăciune: „Bine-ai venit, fata mea!”
Adunate, bucuriile din zilele fascinante de la Predeal nu sunt mai mari decât bucuria care i s-a strecurat în suflet Lorianei când a auzit cuvintele rostite de mama-soacră, venite dintr-o lume în care stăpâne sunt bunătatea, înţelegerea, dragostea faţă de oameni. Nu s-ar spune că nu a avut şi acasă aşa ceva, mama ei e o sfântă, cum sunt toate mamele. Nu înţelege însă de ce n-a lăsat-o să plece la facultate. Poate din prea multă dragoste, din teama de a nu fi singură printre străini. La asta nu s-a gândit. Alţii cum stau singuri şi îşi fac studiile? Nu mai are rost să întoarcă problema pe toate feţele. Nu are decât să se bucure că tot greul, toate urmările neplăcute din fuga lor au fost alungate de vorbele blânde ale părinţilor lui Lică, ale noilor ei părinţi, ale singurilor ei părinţi, ar putea spune. Acasă la ea nu ştie când se va mai duce, nici dacă se va mai duce vreodat

NEDEFINITUL DOR

Dă dorul năvală spre mine,
De unde stârnit nici nu ştiu,
Nimic nu îl poate reţine
Să vină spre suflet pustiu.
Nu ştiu de mi-e rău sau mi-e bine,
Când poarta deschide fugar
Spre clipe albastre, senine,
Desprinse din timpul hoinar.
Mă văd pici frumos şi cuminte,
Cum mama-n alint îmi spunea,
Cu ochi pe măseaua de minte,
De ce nu rămas-am aşa?
Să nu ştiu, când inima frige,
Cum e în iubire să-not,
Să nu ştiu cum e să se ţipe
Când moartea hidoasă ia tot,
Să nu ştiu cum trec peste clipe,
Când, umbră străină, mă port.
Să nu ştiu râsul, plâns să nu ştiu
Să nu ştiu de ziua de mâine,
Să nu ştiu măcar de sunt viu,
De banii de ceai sau de pâine.
Să nu ştiu nimic ce frământă
Un biet trăitor spre apus,
S-aştept doar lumina cea sfântă
Uşor strecurată de sus.
Să nu sper nimic de la tine,
Dor nestrunit şi hai-hui,
Când, furiş, tupilat pe ruine,
Cărarea spre mine o sui.
Lasă-mă să fiu suferinţă,
Asta-ţi pot spune-n sfârşit,
Să fiu, după cum am ştiinţă,
Ca tine, un nedefinit.
Nu-mi bate, în noapte, cărarea,
Nu m-amăgi cu alintul,
Nu îndulci, de jale, cântarea,
Ce iar înnegură gândul.
Ştiu că oftezi când mie mi-e greu,
Şi nu spun, să crezi, vorbă-n vânt,
Dar lasă-mă să mă alin eu,
Necazul să-l lovesc de pământ,
Zâmbind victorios, să ştie
Că am de spus şi eu cuvânt,
Că nu e pe a lui moşie
Şi pot să îl înving oricând.

SCRISOARE ÎN ALB ŞI ROŞU

În ziua întâi de primăvară,
Un gând senin mă împresoară:
Un dar gingaş aş vrea să-ţi fac
Şi să îţi fie mult pe plac.
Ţi-aş lua, poate-un trifoi,
Rătăcit în patru foi
Sau aşa, tot din metal,
Cu scăriţă, un coşar
Ori potcoava norocoasă,
Care-aduce spor în casă.
Ţi-aş lua cu drag fundiţa
Ce-o purta cândva fetiţa,
Ţi-aş lua, cam cu sfială,
Poate chiar o inimioară,
O floare ar-putea să fie,
Să-ţi aducă bucurie
Şi-alte daruri, poate sute,
Să-ţi fie ţie plăcute.
Cum însă eşti cam departe,
Îţi trimit pe Facebook carte
Că le adun la un loc,
Să-ţi poarte mai mult noroc,
În alb-roşu le-nfăşor,
Într-un fir de Mărţişor
Şi ţi le trimit cu dor.

Ion Roşioru
Un nou romancier buzoian
Cel de al doilea roman al buzoianului Dumitru Dănăilă, intitulat Iubirile de altădată (Editura ALFA MDN, Buzău, 2010) îl încadrează, prin cele două capitole (părţi) ale sale, pe cel dintâi, Destine la indigo (Editura “Rafet”, Râmnicu-Sărat, 2008).
Îndelunga activitate jurnalistică, adică obligaţia profesională de a fi permanent în contact cu realitatea cotidiană, de a lua pulsul tropisemelor sociale şi sufleteşti, va amprenta în chip fertil viziunea prozatorului şi-i va intensifica acuitatea observării faptelor şi-l va ţine departe, după cum notează prefaţatorul-diagnostician Marin Ifrim, de reţetele succesului ieftin atât de vânat şi de cultivat de grafomanii dintotdeauna şi de pretutindeni.
Protagonistul-narator îşi asumă scrisul ca pe o terapie împotriva durerii şi depresiei pricinuite de moartea Florentinei (Ina), soţia lui, la vârsta de treizeci şi opt de ani, adică, aşa cum se spune, în floarea vârstei.
Cartea are, trăind deci şi prin ele, valenţe autoreferenţiale, dovadă deopotrivă a unei conştiinţe scriitoriceşti căreia-i pasă de destinatarul textului, Măria Sa Cititorul, cât şi a asumării unei responsabilităţi majore faţă de actul estetic prestat. Emitentul de text beletristic nu se mai mulţumeşte să înainteze doar pe căi bătătorite de predecesori sau de confraţi contemporani. Specificul operei literare este evidenţiat prin raportarea la articolul de ziar: “Totuşi, o carte ca lumea nu e un articol de ziar, nu se citeşte pe genunchi, în metrou, deşi nu văd nimic rău în asta. Dar de ce să mă rezum acum doar la acţiune? Cartea poate fi scrisă mai pe larg şi citită în liniştea casei ori a bibliotecii. Acţiunea mai trebuie şi interpretată…” (p. 9).
Romanul îşi conţine preventiv propria-i critică din perspectiva cititorului cârcotaş prezent mai ales în paginile iniţiale. Replicile ironice şi persiflante, dar de bun simţ, îl feresc pe autor de căderea în relatarea sentimentală siropoasă.
Dacă Destine la indigo se constituia ca poveste a unei iubiri unice şi irepetabile, întâmplate prin anii ’60, cartea aci în discuţie relatează faptele care au precedat şi respectiv i-au postmers acestei elegii pentru floarea secerată, tema rămânând aceeaşi, adică iubirea şi îndeosebi tentativele de a o cunoaşte pe deplin, cu toate tatonările de rigoare, în adevărata şi inefabila ei esenţă.
Protagonistul, Daniel Alioanei, tânăr mecanic într-o întreprindere buzoiană, este o fire indecisă şi complexată şi pe întreg parcursul cărţii el va pendula între două iubiri juvenile: pe de o parte pentru Ruxandra Mischil, o liceană din lumea bună a târgului de provincie, şi Sanda Tecucianu, urmaşa unui umil ceferist poreclit Acarul Păun care, spre a ameliora cât de cât bugetul familiei lucrează, clandestin, cizmărie. Între cele două categorii sociale şi intelectuale, respectiv lumea centrului şi a periferiei, se află, obsesiv evocată, pasarela peste calea ferată, asimilabilă, metaforic vorbind, demarcaţiei dintre tinereţe şi maturitate, dintre amorul platonic şi sexualitatea frenetică. De o parte se afla confortul burghez al unei familii cu pretenţii eltiste în ceea ce privește viitorul descendenţilor, de cealaltă parte întâlnim mizeria proletară şi modestia cuplului ce vrea să-şi mărite fata cu cineva care s-o scoată din mahala şi s-o facă doamnă.
Cartea este, prin urmare, relatarea unei zbateri duplicitare a unui tânăr, Don Juan fără voie, însă suficient de sceptic şi de realist spre a nu marşa orbeşte la asalturile posesiv-romantice ale celor două fete una mai insistentă şi mai posesivă decât alta. Zicala conform căreia cine aleargă concomitent după doi iepuri riscă să nu prindă niciunul se adevereşte şi-n aceat caz. Blonda de la mahala va deveni, pentru a doua oară victima unui babalâc bogat şi libidinos, contabilul şef, cunoscut sub numele de Naşul, care e, totodată, şi amantul mamei ei, iar odrasla familiei inginerului Mischil e luată de tatăl ei să-şi termine studiile la un liceu din Bucureşti unde el trăia în concubinaj cu o văduvă înstărită şi cu “rădăcini ruseşti”, foarte influentă în lumea medicală a epocii.
Atât în declanşarea poveştii de dragoste cât şi-n trădare, iniţiativele aparţin în exclusivitate femeilor, iar cei din anturaj, codoşi şi codoaşe prin vocaţie sau doar de ocazie, nu fac decât să pună gaz pe foc şi să sporească planurile matrimoniale ale celor ce speră să se realizeze pe această cale. Însă, ca în filozofia greacă, fericirea nu este niciodată atinsă. Nimeni nu se încartiruieşte în ea: în dorinţa avântată de a accede la fericirea aducătoare de echilibru pe toate planurile existenţei, se sare întotdeauna dincolo de ea şi cale de întoarcere nu mai există. În acest context, protagonistul romanului ar constitui limanul salvator pentru cele două fete/femei dezorientate cărora le este deopotrivă confident, terapeut sexual, umăr pe care se poate plânge oricând, conferitor de onorabilitate socială, companion de voiaj, om care iartă mereu necondiţionat şi câte altele de acest gen. Daniel Alioanei se înrudeşte temperamental cu Mersault din Străinul lui Camus, în sensul că nu vrea să supere pe nimeni. Ar fi în stare să se căsătorească, fie cu Sanda, fie cu Alexandra, doar pentru că acestea i-o cer insistent. Alienarea şi dezabuzarea s-au instalat treptat în sufletul lui şi nu mai nutreşte, îndeosebi de la moartea prematură a Florentinei, idealuri măreţe. Cândva a avut aşa ceva. Şi-a completat studiile medii la seral, apoi a făcut o facultate şi s-a cantonat în munca de salariat conştiincios al statului. Firea lui cinstită l-a ţintut departe de tagma îmbogăţiţilor peste noapte ai Revoluţiei, lucru ce nu se poate spune şi despre cele două femei care satelizează în jurul lui şi a căror nefericire nu din această direcţie vine, ci din felul defectuos de a-şi fi gestionat sentimentele şi trupurile. Ajunsă la Bucureşti, în casa concubinei tatălui ei, Ruxandra Mischil se îndrăgosteşte de un student, apoi medic, cunoscut din perioada buzoiană sub numele de Doctoru, pentru insistenţa cu care tot dădea examene de admitere la facultatea de profil, în forul lui interior un ingrat care face din viaţa ei un adevărat iad, ajungând în cele din urmă s-o frigidizeze completamente. Despărţirea a devenit inevitabilă şi soţia neconsolată se întoarce în târgul natal unde lucrează ca asistentă la policlinica locală. Reîntâlnirea, după trei decenii, cu prietenul din adolescenţă, căruia fusese, la un moment dat, tentată acerb să-i ofere în dar propria-i virginitate, are drept consecinţă tămăduirea ei de traumatismul sexual care-o terorizase ani în şir. Căsătoria cu Daniel devine mai mult decât certă, dar ea, odată ajunsă în Franţa la o soră căsătorită acolo încă din vremea regimului comunist, face o partidă fulgerătoare cu un francez înstărit care, însă, prin ejaculările lui precoce la fel de fulgerătoare, o va arunca din nou în braţele frigidităţii de care abia se tămăduise în ţară. Tot o nefericită este, şi tot din acelaşi punct de vedere, Sanda Tecucianu. După ce şi-a irosit tinereţea în compania fostului violator, adevărat Iago ce i-a amprentat nefast destinul, Sanda a cunoscut un inginer constructor cu care puţin a lipsit să nu-şi unească restul de viaţă rămas. Tânărul, antonomaziat ca băiatul care vorbeşte frumos, este acuzat că şi-a făcut o vilă extrăgând materiale de pe şantier, şi trimis pentru trei ani după gratii, unde, după ispăşirea unei treimi din pedeapsa primită, nu se ştie dacă pe drept sau pe nedrept, de la justiţia noastră postdecembristă politizată excesiv te poţi aştepta în fond la orice, moare în urma unui atac de cord. Perspectiva nunţii cu inginerul cu destin tragic se prăbuşeşte şi ea lamentabil, ca şi cum un blestem le-ar fi amuşinat urmele mai ceva decât un buldog poliţist. Revenirea Sandei, fiinţă care, între timp, se emancipase, nemaifiind demult o mahalagioaică vulgară şi ahtiată după un măritiş convenabil, la eternul înlocuitor de rezervă cu care să-şi pună pirostriile, nu are nici ea consecinţe mai faste; tentativa legalizării prin cununie a relaţiei se prăbuşeşte definitiv în urma unui accident rutier pe care viitoarea şi visătoarea mireasă îl are pe drumul judeţean dintre Buzău şi Brăila. Şi-a revenit din comă la Spitalul Floreasca din capitală şi s-a refăcut apoi miraculos, dar n-a vrut nici în ruptul capului să mai audă de căsătorie, de ceremenial nupţial, ori de voiajul de nuntă prin capitale europene ori în ţinuturi exotice de vis.
Romanul trăieşte, şi chiar este salvat prin asta de love-story-ismul lacrimogen de senzaţie, prin numeroasele fişe caracterologice, succinte şi de un realism incisiv necruţător. Lumea burgheză prin care întâmplarea îl poartă pe acest Bel-Ami buzuioan ţine cu orice preţ să-şi salveze în fiece clipă aparenţele onorabile. Moravurile familiei moderne în care fiecare dintre soţi are câte un amant sau amantă de inimă vor ieşi, însă, mai devreme sau mai târziu, la iveală, ca în cazul Mischililor.
Paginile în care sunt descrise obiceiurile adolescenţilor din anii ’60 dintr-un târg de provincie, locul în care nu se întâmplă nimic, şi unde fiecare ştie totul despre ceilalţi, au deja valoare documentară: promenada dintre centrul oraşului şi vestitul său Crâng, balurile populare la care fetele nu sunt scăpate o clipă de sub ochii vigilenţi ai mamelor care vânează vultureşte viitoarea partidă pentru odraslele lor, ceaiurile aşa-zise dansante, exodurile estivale ale tineretului, în după amiezile de sărbătoare, spre plaja de pe malul drept al râului, nunţile la care tinerii merg doar spre a dansa şi se topesc în clipa în care invitaţii sunt poftiţi de lăutari să se aşeze la mese ş.a.m.d.
In partea secundă a cărţii timpul şi-a pierdut ritmul cvasi-patriarhal şi idilic de altădată. Radiografia anilor de tranziţie e pe cât de succintă pe atât de exactă. Plimbările de plăcere, pe jos, de altădată, au fost înlocuite prin cele cu maşinile personale de lux, cu herghelii întregi de cai-putere, şi se trece nu o dată dincolo de fruntariile ţării. Interesantă prin bogata paletă abordativă este, în acest sens, călătoria pe care Ruxandra şi Daniel o fac la Chişinău, la nişte rude ale celei dintâi şi care se dovedesc, nerusofili fiind, de-o ospitalitate proverbială şi de-o cumsecădenie rară. Pagini de notabilă forţă sunt şi cele ocazionate de escapadele turistice prin ţară, îndeosebi când ex-sportiva Argentina, sora mezină a Ruxandrei, vine cu soţul său francez în urbea copilăriei ei de la poalele Carpaţilor de Curbură. Deplasarea la Vulcanii Noroioşi ne aminteşte de capodopera în proză a lui Vasile Alecsandri, Balta Albă.
Dialogurile, mai ales cele în registru ironic, sunt adevărate mostre de artă a conversaţiei, cum ar spune Ileana Vulpescu. (Aş exemplifica această afirmaţie cu discuţia dintre bonomul Daniel şi caustica Ruxandra, de la pagina 86). Prozatorul devine, prin urmare, suspect de talent dramatic care s-ar cere, de ce nu, valorizat.
Peisajul literar buzoian, şi nu numai, se îmbogăţeşte, aşadar, cu un nou nume de rezistenţă: cel al întru totul captivantului Dumitru Dănăilă, un romancier autentic nicicând plictisitor şi de o sinceritate dezarmantă, servită de-o memorie mai mult decât prodigioasă.

1 Comment

  1. „Fluturi iernatici”
    Pret de cateva minute cat am citit fragmentul parca m-am confundat cu personajul”Loriana” pasind inca o data in curtea socrilor ca tanara nora!Emotionant!

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*


Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.