Ioan Mugurel Sasu (Vama-Suceava)*Prozator*Prozator*

Vocile străzii

Uşa blocului se deschide şi se închide acompaniindu-se cu un scârţâit prelung. Ar trebui asigurată o oarecare lubrifiere, adică să fie unse balamalele cu ulei. Desigur asta poate face, adică trebuie să facă, întotdeauna altcineva, un cineva care să îşi asume riscul de a deveni ţinta unor critici, să aibă în vedere eventualitatea necesităţii formulării unor răspunsuri la întrebări, de ce prima a fost unsă balamaua de jos, dacă nu, de ce prima cea de sus, de ce azi, de ce nu ieri sau mâine, poate era mai bine dacă se proceda altfel, la urma urmei era mai bine înainte, alte asemenea întrebări şi riscuri. Pentru că nu s-a găsit un kamikaze, uşa a rămas aşa cum era, adică aşa cum este. Primul pas pe ştergătorul metalic, instalat pentru eventualitatea în care cineva ar vrea să lase noroiul de pe încălţăminte în exteriorul clădirii, produce un zgomot sub talpă, acest sunet atrage atenţia doamnelor mai puţin tinere, pot fi denumite şi folosind un singur cuvânt, dar aşa este mai puţin nepoliticos, de parcă politeţea ar putea salva pe cineva de atitudinea exagerat de critică pe care acestea o manifestă împotriva oricui.
─ Ăsta are crengi? De ce nu este niciodată nimeni lângă el? Cine ştie ce obiceiuri proaste are.
─ O fi beţiv?
─ Precis frecventează … de alea …
─ Sau poate e din ăştia cum sunt acuma …
Mersul este activitatea care poate să scoată subiectul de sub efectul furcilor caudine ale feminităţii cel puţin mature. Zgomotul şoselei, luminile semafoarelor, marcajul pietonal, aglomeraţia trotuarului, încordarea trupurilor, mai puţin perceptibilă în cazul bărbaţilor şi mai mult în cel al persoanelor cu vestimentaţia ajustată la limita suportabilităţii, totul se retrage atunci când aleile parcului se oferă tălpilor, iar culorile vegetaţiei, ochilor. Rămâne în urmă tumultul, claxoanele, înjurăturile şoferilor, auzite sau intuite, fluierul organului, atitudinea de frondă a tineretului care îşi trăieşte începutul adolescenţei convins că lumea începe odată cu el, parcă erau şi nişte fete care nu aveau nimic de dat, dar ceva de oferit ar fi avut, toate devin un trecut apropiat şi expus uitării. Oare? Da, deocamdată da. Nu toţi participanţii la procesiunea de înmormântare a unei zile liniştite în mocirla plictiselii aflată pe cale de a deveni trecut fără importanţă, suferă de sindromul neluării în seamă, unii chiar cred că dacă vorbesc mai tare vor fi auziţi. Auziţi poate, dar cine ştie dacă va fi cineva care să-şi obosească mintea pentru a procesa un noian de vorbe goale. Desigur, vorbitorul îşi apreciază discursul, încearcă să-l impună unui interlocutor, de cele mai multe ori de ocazie, fără a accepta că ideea, care pentru sine, este genială, devine un simplu zgomot care nu pătrunde mai adânc decât limita exterioară a organului auditiv.
─ Le vezi? Nişte babe înăcrite, de ce sunt duşmănoase cu fetele care poartă scurt? Când aveau aspect de om, purtau şi ele, dar au uitat, ce nu le convine uită.
─ Lasă-le, mai bine zi ceva despre politicieni.
─ Politicienii? Vom vorbi despre ei atunci când vor fi cu cătuşe la mâini.
Păşind cu atenţie, cu un fel de timiditate nepotrivită cu vârsta lor, un domn şi o doamnă înaintează, beneficiind de căldura şi lumina solară, chiar şi de aerul care ar putea fi curat. Vorbesc încet, filtrând cuvintele prin experienţa unor ani de văduvie şi dialoghează precaut, folosind pluralul.
─ Credeţi că nu s-ar putea lega vremea anumitor amintiri foarte vechi, de o perioadă nouă, de prezent? Coafeza lucrează cu mine la fel de serios ca altădată, vânzătoarea de cosmetice tot aşa, dacă vreţi să ştiţi, sufletul meu nu se simte bătrân, fiecare vârstă are fericirea ei, sunt sigură de asta.
─ Da, totul este bine, dar ce frumos ar fi fost ca de atunci, de când datează acele amintiri vechi, ar mai fi fost una, poate fără mare importanţă, dar care acum nu poate fi înlocuită cu nimic. Are fiecare vârstă fericirea ei, dar cea a bătrâneţii presupune şi renunţarea la speranţele de altădată.
─ Eu mă simt bine crezând că toţi cei care trec pe lângă noi ne consideră o pereche.
─ Păi, nu suntem? Nu ne-am întâlnit întâmplător. Credeţi că invidiez fericirea altora? Am învăţat că visând la multul altora, rămânem fără puţinul nostru, multul nu-l vom avea, iar puţinul, pierzându-şi valoarea, va deveni aproape nimic.
Dinspre tarabă, mirosul grătarului şi muzica folclorului suburban învăluiesc mesele jucătorilor de şah.
─ Băi Scarlat, îţi iau regina.
─ Cum?
Ameninţatul îşi luă piesa respectivă de pe tablă şi, ţinând-o în pumn, o apropie de zona inimii.
─ Prin referendum, uite, şah!
─ Crezi că voinţa mulţimii se îndreaptă întotdeauna în direcţia cea buna? Mai bine o turmă şi un păstor.
─ Pune regina pe tablă, eu nu mă ocup cu fleacuri, repet : şah! O turmă de indivizi depersonalizaţi şi îndobitociţi şi un păstor, adică o oligarhie financiară? Nu, asta nu este de dorit. Repet: şah!
Băncile aflate de o parte şi de alta a aleilor sunt ocupate, pentru oamenii care nu au cunoscut pădurea adevărată, vegetaţia parcului pare suficientă. Unii au ieşit din apartamente modeste, alţii din case mari, case mari ale căror proprietari nu sunt sau nu mai sunt, după cum nu sunt proprietari nici pe vieţile lor devenite tot mai sărace în bucurii.
─ Bă, eu i-aş înţelege pe ăştia, să fure, dar să nu distrugă ţara. Cât pot să fure? Or vedea la aceia dintre ei care mor că nu iau nimic în mormânt, că nu lasă altceva decât motiv de judecată între moştenitorii care apar ca din senin, că au crescut nişte urmaşi din care lipsa de griji şi îmbuibarea au făcut nişte mutanţi deştepţi ca bolovanii, poate s-ar linişti, poate se vor opri la un nivel rezonabil, că oameni atât de cinstiţi, care să nu fure chiar dacă ar avea ocazia … mai greu.
─ Avem ce am ales!
─ Am ales dintre cei care au candidat, voiai să pun ştampila pe frunte unuia care ar fi fost serios, dar a refuzat să intre în acest mediu pervertit?
─ Să generăm o clasă politică nouă.
─ Noi doi?
─ Noi poporul.
─ Probabil să ne revoltăm şi să facem loc în sus altor nimeni cu pretenţii de politruc. Mai bine …
─ Mamă, mamă, vreau banane!
─ Taci, nu luăm acum, mergem acasă.
─ Eu vreau banane!
─ Acuma am făcut cumpărăturile, pentru azi este gata, mâine vom avea alţi bani şi luăm şi banane.
─ Da`, dar eu vreau banane!
Anumite gesturi repezite au liniştit situaţia.
Puţini tineri prin parc, ziua este al vârstnicilor, tineretul îşi pregăteşte forţele pentru seară, poate chiar doarme visând momentele de exteriorizare ale personalităţii proprii în atmosfera propice din cluburi.
Paşii cunosc drumul de întoarcere, traversarea, băncile cu doamne fardate insistent, uşa care scârţâie, scara potopită de amalgamul de mirosuri de bucătărie, altă uşa, alt scârţâit, mai redus ca nivel fonic, după care se află, în sfârşit, îmbietorul pustiu al spaţiului locativ propriu.

Fericita familie Ionescu
Mi-e dor să-ți fie dor de mine,
că dor îmi e de dorul tău.

Romantismul serilor de toamnă nu este același pentru toți pietonii. Până la urma urmei, fiecare om are felul propriu de a-și trăi sentimentele, așa că nici în acest caz nu ar fi motive de similitudine.
Pentru domnul Ionescu, în deplasarea sa prin aerul destul de rece și garnisit cu picături de ploaie, seara de toamnă se prezenta ca fiind una cu nivel scăzut de romantism. Își ridicase gulerul, dar lipsa fularului îl deranja, știind însă că are unul undeva și că acesta îi va fi de folos la timpul potrivit, se putea oarecum consola. Unele găuri din caldarâm își ofereau cu generozitate apa adunată pantofilor și conținutului acestora. Acțiunea vântului, care căuta cu insistență frunze în ramurile copacilor, se dovedea a fi lipsită de logică, acestea căzuseră de multă vreme și ajutate de muncitorii de la salubritate, erau ajunse în tomberoane. Așa vine vremea să se procedeze cu ceea ce a fost frumos după ce nu mai este și necesar. Oamenii nu fac astfel numai cu natura, la fel procedează și între ei. Copacii pot rămâne, ei vor avea frunze și flori și în anul care urmează, dar frunzele, după ce au dăruit tot ce se putea dărui, au ajuns acolo unde nu le va mai admira nimeni niciodată. Băltoacele stăteau ascunse, dar se deschideau exact când pantoful ajungea deasupra lor, ori poate nu era chiar așa, dar domnul Ionescu, dacă nu ar fi fost absorbit de gânduri, așa ar fi putut crede, dacă ar fi avut în obicei, chiar putea înjura.
Atunci când se întoarce de la un drum lung, mai ales dacă a răbdat frig sau un pic de foame, omul ajuns acasă trăiește mai intens decât în condiții normale viața de familie. „Acasă” presupune, în cele mai obișnuite cazuri, și existența unei persoane care așteaptă, primește în casă și de cele mai multe ori nu uită să folosească buzele și pentru altceva decât pentru a rosti o formulă de salut. Atunci când odată cu ușa se deschid și brațele, există convingerea că ai intrat acolo unde erai așteptat, ori mai acasă decât așa este greu de imaginat. Cine a cunoscut, pentru mai mult sau mai puțin timp, nu are chiar așa de mare importanță cum are aceea că a cunoscut, teroarea nopților lungi de singurătate, știe să aprecieze frumusețea serilor petrecute în adevărată atmosferă de familie. Între doi oameni, chiar și în vremurile în care ideea de familie a suferit mutații ciudate, poate apărea dorința fiecăruia de a face tot ce este capabil pentru fericirea celuilalt, până aproape de limita imposibilului. În timpul în care fiecare, începând cu statul, încearcă să introducă mâna în buzunarul aproapelui, nicidecum pentru a pune ceva acolo, există câte cineva care și-ar strecura mâna, unul celuilalt, în suflet pentru a mângâia inima. Este ceva deosebit să fii partenerul de viață a unei poete, chiar una care nu scrie neapărat pentru a publica, scrie pentru a exprima și pentru a scoate din tainițele sufletului câte ceva din ceea ce altfel nu se poate spune. În versuri este mai frumos drumul de la cel care oferă la cel care se bucură de ofertă. Se uită tot frigul și vântul rece atunci când așezat direct pe dușumea, cu umerii între genunchii celei care își citește poezia, așezând când o tâmplă, când cealaltă, pe câte unul din genunchi, fericitul se poate lăsa fermecat de clipa respectivă. Cine poate fi sigur că uneori, măcar în timpul trecătoarei tinereți, nu o fi înlocuit tâmplele cu buzele? Scotocind podul casei și mobilele rămase fără utilizare, domnul găsise cele care îi fuseseră necesare atunci când încerca să picteze. Așa că mai apăruse o formă de îmbinare a pasiunilor, el încercând să pună pe pânză impresiile în urma celor auzite în versuri. Nici unul nu avea nevoie de laudele altora, acele vorbe care se spun de dragul de a se spune, maculate de ipocrizie si având în profunzime ironia dușmănoasă a celui care râde cu plăcere de ceea ce nici nu poate face, nici nu poate înțelege complet. Meritul familiei era provenit din aceea că fiecare văzuse la celălalt frumusețea pe care alții, din motive numai de ei știute sau nici de ei, nu o înțeleseseră, de fapt frumusețea este așa cum o apreciezi, dacă măcar o percepi. Pus în situația de a alege între frumusețea culorilor, cea a formelor și desigur cea a sentimentelor, oricine va avea felul propriu de a reacționa. Până la a reuși să obțină prin amalgamare o entitate analizabilă, omul se va concentra asupra unei categorii, asupra a mai multe succesiv sau se va lăsa impresionat de ceea ce îi este mai la îndemână potrivit experienței. Domnul Ionescu fiind un sentimental, în asemenea situații nu putea porni decât de la acele cuvinte de început: „sunt atât de mulți ani de când buzele mele așteptau sărutul tău” … așa că se poate deduce cam cum ar fi ales.
O mașină cu girofar și sirenă sparse liniștea străzii pe care toamna continua să-și facă de cap cu oricine îi ieșea în cale.
Domnul Ionescu continua să meargă, se vede treaba că vântul îi adusese stropi de ploaie pe obraz, altfel nu se explica existenta unei umezeli destul de evidente, dar el nu băgase de seamă, era preocupat să-și găsească un nou vis cu care să-și umple timpul petrecut pe strada care îl ducea spre casa unde nu-l aștepta nimeni.

 BĂTRÂNUL ŞI LUPII

Culesul ciupercilor are şi o parte bună, parte care se realizează cu siguranţă şi indiferent de rezultatul activităţii principale, adică presupune neapărat o plimbare prin pădure. Omul şi natura, parte reintrodusă în întregul din care face parte, fiul păstrat la sânul mamei, deplin şi pentru totdeauna, ocrotitoare. Omul mai puţin tânăr are şi mersul mai puţin grăbit, este obişnuit ci ideea că destinaţia finală nu este, în toate cazurile, de dorit, nici măcar de anticipat. Veveriţele nu conştientizează că există diferenţe de păreri , dictate de obiceiurile specifice fiecărei vârste, asupra jocului şi nu se sfiesc să arunce cu conuri de brad în spinarea culegătorului de ciuperci aplecat asupra prăzii sale vegetale. Omul se ridică, priveşte mirat, identifică vinovatul, îi aruncă o privire interogativă şi rămâne nedumerit. Mica vietate aflată pe cracă, spijină coada pe lemnul orizontal şi îl invită, din priviri, la joacă. Cine s-ar putea supăra? Mai ales dacă ţinem seama de obiceiul bătrânilor de a se bucura de bucuria şi joaca copiilor, ai lor, ai altora, în cazul de faţă ai naturii, cea care, cu tot răul pe care i-l provocăm, ne suportă, chiar ne iubeşte. Dacă cineva nu crede, să renunţe la beton în favoarea ierbii şi va avea motive să se convingă. Omul mergea încet, atent să nu deranjeze cu sunetul paşilor liniştea pădurii, când a observat iminenţa unei întâlniri. Lupul. Cine cunoaşte pădurea şi animalele ştie mai multe despre obiceiurile locului, era o lupoaică, una vârstnică, probabil şefa unei haite încă neîmprăştiate, care îl privea fără ură, nu lăsa să se înţeleagă vreo intenţie de atac, parcă voia ceva. Distanţa scădea fără ca omul să simtă frică, iar animalul fără dea semne că ar vrea să plece. Apropierea s-a produs în asemenea măsură încât până şi culegătorul de ciuperci putea să simtă mirosul celei care îl aştepta. Lupoaica a ridicat botul, ţintind cu nările înaltul, ca pentru urlet, dar nu a scos nici un fel de sunet. Ochii îi erau rugători şi cu nasul a făcut un semn de indicare a unei direcţii, pe care apoi a urmat-o, după câţiva paşi, s-a oprit pentru a verifica dacă are pe urme însoţitorul, văzând că omul a înţeles şi că vine după ea, începu să aibă un mers mai sprinten, dar tot privea în urmă neîncrezătoare, se convingea că nu rămâne singură, după care se întorcea pentru a merge în direcţia dorită. Pentru a cunoaşte pădurea trebuie, mai întâi, să o iubeşti, ştii că o iubeşti cu adevărat atunci când, aflat între copaci, te simţi la locul tău, nu în vizită. La mică distanţă unul faţă de celălalt, omul şi lupoaica, intrau tot mai adânc în pădurea deasă şi cu teren accidentat, ceea ce începea să se contureze era o întrebar referitoare la scopul şi natura acestei activităţi. Călătoria se termină brusc, un grup de lupi stăteau pe stâncile care străjuiau o mică intrare în subteran, calmi, cu urechile ciulite, parcă erau acolo de când lumea şi tot de atunci aşteptau omul. Lupoaica îşi conduse musafirul printre fiarele care nu lăsau să se vadă că sunt prevăzute cu gheare şi dinţi. Aşezat pe iarba dintre pietre se afla un pui. Ochii trişti şi parcă înlăcrimaţi dovedeau că cei mici, indiferent de specie, au nevoie de un plus de ocrotire, comparativ cu generaţia părinţilor. Amfitrioana s-a ferit lăsând cale liberă omului spre puiul care avea o rană la picior, o aşchie metalică îi provocase infecţie. Omul a luat în mână lăbuţa rănită, a privit rana şi apoi la asistenţă, trebuia acţionat în forţă, aşa ceva provoacă durere şi nu ştia cum vor reacţiona, toţi, cel mic din cauza suferinţei sale, iar maturii datorită celei a semenului. Perechile de ochi îl priveau, dar făpturile lor încremenite arătau că îi acordă încredere deplină, aşa se şi explică măsura extremă de a chema în ajutor omul. Altă cale nu era, aşchia a fost smulsă, rana curăţată, pe cât posibil, cu frunze de pătlagină, învelită cu scoarţă de brad şi fixată cu coajă de mesteacăn. Pentru moment era gata.

Or fi înţeles lupii intenţia omului? Dar a doua zi, când acesta a revenit având asupra sa alcool sanitar, feşe şi alte materiale necesare, lupoaica îl aştepta la locul primei întâlniri. Rana a fost, din nou, curăţată, s-a folosit şi alcool iodat, nişte atele meşterite cât de cât pentru eficienţa care li se dorea, pansat, mângâiat pe frunte şi scuturat puţin de o ureche, gata, restul urmează.

Prietenia a durat şi după ce piciorul puiului de lup s-a vindecat, se cumpărau resturi de la un prieten care avea un abator şi din când în când, apăruse şi un semnal sonor de recunoaştere, se aduna tot grupul de prieteni şi sărbătoreau momentul. Omul, care la prima întâlnire dusese mâna la şoldul unde avea cuţitul, nu mai avea, de multă vreme, motiv pentru astfel de atitudini. Totul se întâmpla în cel mai deplin secret, nu este bine ca despre astfel de fapte să ajungă cuvinte la urechi nepregătite pentru aşa ceva.Chiar şi poveştile mai puţin obişnuite au sfârşit, bătrânul prieten al lupilor a murit.Căsuţa aflată într-o mică localitate montană a devenit loc de adunare pentru cunoscuţii care se simţeau datori să privegheze ultimele clipe în care fostul locatar mai era, cel puţin în oarecare măsură, pe pământ. Bărbaţii erau în curte, gustau din pahare pentru sufletul celui pe veci adormit şi fumau, de la o vreme mai spuneau şi glume, iar femeile discutau, aşezate pe scaune, de regula despre persoane care nu erau prezente, fereastra era deschisă pentru ca incinta să primească aerul curat al serii. Deodată s-a auzit lătratul câinilor de la casele vecinilor, în curte s-a făcut linişte, în casă de asemenea, pe uliţă a apărut o haită de lupi. Lupoaica bătrână mergea în faţă, iar ceilalţi o urmau solemn şi fără să le pese de câini. Au ajuns în dreptul geamului, lupoaica a ridicat botul şi a scos un urlet prelung, dar atât de dureros încât s-a făcut linişte totală, nici câinii nu au mai avut glas. Al doilea urlet a fost susţinut de toata haita, lung, sfâşietor, mai trist decât toată tristeţea provocată de pierdera tuturor prietenilor din lume. După acest moment, lupii s-au încolonat după lupoaică şi au plecat, la fel de solemn precum veniseră, lăsând în urma lor o linişte perfectă.

 

 

Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*


Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.