Mircea Godan (Cluj)*poet,epigramist,prozator*

La izvor

Se scaldă ceru-nnourat
În izvorul bucuriei,
Să pună-un soare curat
În ochii copilăriei.

Apa limpede-l povață,
Susurând pe strune lin:
Hai, copile, și bea viață
Ca să nemurești puțin!

Apa mea-i o apă vie,
Întocmai ca în poveste,
Vrăjită cu o poezie –
Cu a fost și nu mai este…

Haida iute, că se-arată
Colți ce-ar spinteca – îndată –
Căprioara însetată,
Să nu spui c-a fost odată!…

Ochii tăi

atras ca un magnet
de priviri răpitoare –
sirene nevăzute mă poartă
prin nisipuri miscatoare

de-ncerc să mă salvez
din cruda nesiguranță
tot mai adânc mă cufund
intr-o salvare…fără speranță

când genele se-apleacă
ca o cortină de-ndoială
navighez în necunoscut
cu norocul să cad la-nvoială

să-ți legene genele
ca un semn de-aprobare –
dacă adaug ultimul pas
sunt răsplătit cu o sărutare.

Porți

Cuprinși de frenezie, neuronii
au încălecat pe un fior și-ntr-o
clipă s-au adunat într-o arenă –
spectatori înfocați pentru a asista
la spectacolul de dincolo de fereastra
ochilor, unde buzele tale fremătau
în așteptare…
Au închis Poarta Judecății de Apoi
și au dat drumul încurajărilor:
– Mai aproape, mai aproape,
până la Poarta Sărutului!
În urale puternice, au pornit
într-un fluviu s-o cimenteze,
transformând-o în Poarta Eternității.

Lada de zestre

Fărîme de spiritualitate bologană (Legendă)
Vremurile au încremenit satul, în hibernare
Mii de ani, ca unul, fără nici o transformare,
Case mici, cu pălării de paie, avînd sărăcanii
Și-n ceva mai răsărite viețuind bogătanii.
Sărăcia era mare și-nfingea pumnale-n burtă,
Moartea, avînd mult de furcă, făcea viața scurtă,
Truda fiindu-i în zadar, la “moara fără noroc”,
Fiecare dimineață punînd un vlăstar în loc.
Casele erau pline de „ciledi”, dar oala goală
Făcea inutilă orice încercare de-mpărțeală,
Așa că-i dădeau la bogătani, sluji, ca să muncească,
Lăsîndu-i în voia sorții, Domnul ca să-i ocrotească.
……………………………………………………
Timpul, depănînd anii, în fireasca-i curgere,
Ca și viața-n satul de munte, fără întrerupere,
Conservînd arhaice tradiții și obiceiuri,
Munca, cinstea și-omenia nefiind rar-avisuri.
Boii trăgeau plugu-n brazdă, coasa fîșîia prin iarbă,
Sapa, hîtru, rîdea buruienilor rase… de barbă,
Furci și greble, de lemn, puneau claie-n fîrcituri,
Iar harnicele seceri adunau grîul în șuri.
Iarna, în habă, tineri își torceau destine,
Colindate la Crăciun – alesele lor zîne,
Iar la horă se-aduna tot satul, să petreacă,
Sfîrîind călcîele și-n „figuri” să se întreacă.
Petreceau la nunți, invitați cu „păpușa”,
– Doar cei care nu arătau, pe dinafară,…ușa! –
Încîntați cu…voie bună și falsa mireasă,
Dar și cu găina…din poveste, la nașa pe masă.
………………………………………………….
Noaptea se așterne, ca o mantie, întunecînd
Cerul albastru și un roi de stele împrăștiind –
Tulburătoare priveliște a universului,
Sumă de destine: fiecare-și are steaua eului.
Junețea i-a rotunjit formele și în oglindă
Răsare o zînă ca-n povești, stînd zbor să prindă,
– Precum scrie-n cartea cu basmele copilăriei –
Un Făt-Frumos ca s-o încînte cu oda bucuriei.
Însoțiți de voia bună, din Josani și din Susani,
La joc în șură se adună tinerii bologani –
Obicei din moși-srtămoși păstrat, cu bucurie
Petrecînd, pînă în zori, o noapte de reverie.
Aruncîndu-și privirea-n jur, se cufundă-n doi ochi adînci,
Lăsînd-o puterile de parcă-ar fi urcat pe stînci
Și, invitată la joc, i s-au înmuiat picioarele,
Inima spunîndu-i: se-mplinesc aevea visele !?
Trio Voasi la vioară și cu Sali la gordună,
Porneu jocul, apoi puneau liniștea pe strună,
Dănțăușii păstrînd ritmul, cu bătut și strigături,
Pînă cînd suna finalul, acompaniat de…of-uri.
Zorii i-au prins în brațe, învîrtindu-se cu foc,
Prinși de vrajă, parcă și timpul s-a oprit pe loc.
Nici inima lui nu era de piatră, Făt-Frumosul,
Ciobanul satului, a fost să fie sortit – alesul.
…………………………………………………………
Urca pe Podișoare juna, bici avînd drept sfetnic,
Înapoi ca să nu dea măgarul îndărătnic,
Încărcat cu desagii cu “chicuri” și cu merinde
Pentru Făt-Frumosul, grăbind în brațe a-l cuprinde.
Albe puncte apar în zare, turma de mioare,
Spre staul, grăbite de cîini, pun elan în picioare,
Iarba, verde și gustoasă, să se transforme în caș
Din mîinile măiastre ale frumosului ciobănaș.
Soarele, mirat, s-a oprit pe loc, ca să privească
Minunea de fecioară, ce la stînă-o să poposească,
Întîmpinată de ciobănaș, pierdut în visare
Și, ca bun venit, înlănțuind-o c-o îmbrățișare.
Ea îl privea surîzătoare, atît de fericită!
Întinzîndu-i gura s-o sărute – iubire pecetluită.
Cu buzele împreunate – ar sta așa o veșnicie –
Prevestind, fiorii, o viitoare căsătorie.
…………………………………………………..
Deși iubirea nu ia-n seamă culoarea sîngelui,
Săracul nu poate aspira la fata bogatului,
Trebuind să-l cheme pe Cicero-n ajutor,
Fata ca s-o dezlege de a părinților dor.
– Tăticule drag, ți-a dat Domnul doar o singură fată,
Lumina ochilor tăi, și n-o s-o lași nemăritată,
Alesul, inimii cîntîndu-i ode în catedrală,
Dar vrei ca să fie un “cîntec de lebădă” – autumnală?!
– Fată dragă, așa-i rînduiala, stricte reguli are:
Cei bogați, de cei săraci, să trăiscă-n separare.
Legea-i lege, bariera-i de netrecut, se pare,
Dar, ca s-o treacă, hai să-l punem la-ncercare,
Ca să închidem gura satului, că-i cel mai potrivit
Fecior, să facă o grozăvie, cum altul n-andrăznit.
Lada ta de zestre va fi proba lui, de îndemînare,
Urcînd-o pe Coasta Fetii-n spate, fără răsturnare.
………………………………………………………..
Satul întreg s-a adunat, ca la urs, gură cască,
Să vadă ce n-au mai văzut, de o să reușască,
Invidioși pe ciobănaș și dorind succes chinului
Voinicului și să-i „moară capra vecinului”!
– Doar o fată are tata, și frumoasă și bogată,
Cu ladă de zestre pe măsură, dotă minunată,
(Crucind asistența cu artisticele-i încrustații,
Mare și plină ochi, producînd un val de exclamații)
Împreună le primește voinicul ce dovedește
Credință și sacrificiu, cum altul nu mai găsește.
Prețioasa perlă, cine vrea ca s-o aleagă
Hăurile existenței să-nfrunte, ca să o culeagă.
Nimeni nu se-ncumetă la-nfruntarea neputinței,
Încercare dincolo de limita nesăbuinței,
Dar, citind în ochii dragi adînca disperare,
Ciobănașul hotărî: ori fata, ori…peste hotare!
Lada, ca o piatră de moară, grea peste poate,
La-ncovoiat și, cu picioarele-n pămînt afundate,
Face primul pas pe Coasta Fetii, abruptă tare,
Care-i mai adaugă o greutate pe spinare.
Pas cu pas, – parcă se răstoarnă cerul – pînă ajunge
Spre mijlocul dealului, dar viața i se scurge
Cu fiecare pas, picătură cu picătură,
Viața în abisul inexistenței dînd o…tură.
Neagra moarte, fără milă, cu coasa îl împunge,
Cu ură și firul, ce-l lega de cer, îl frînge,
Din ladă,pornită la vale, păsări, cu zbor frînt,
Căzînd pietrificate şi împrăștiate pe pămînt.

Precum un meteorit a lovit, lada, adîncă
Groapă săpînd și prefăcîndu-se într-o stîncă,
Păstrînd amintirea unei iubiri, de…piatră,
Ce nu a putut să fie, nicidecum, dezintegrată.

Azi zace stînca din poveste, trecută în uitare,
Acoperită cu un munte de steril(ă)…nepăsare.
ciledi = copii
fîrcitură = căpiță de fîn, de formă conică, adunat în jurul unui par
chic (reg., intraductibil…în romînă) = vas din lemn cu capac, de formă ovală

Cultura

Cultura nu ţi-o faci numai la şcoală –
Este ştiut, nu-i mare scofală:
Te cultivi citind biblioteci,
Altminteri în incultură te îneci
(Şi la cules de căpşuni ai să pleci)

Har

Frumos scrie cine are harul
Ca să rescrie vocabularul,
Cuvinte alese de inventează,
Ce pun inima şi vibrează.

CV

Munca la privat m-a-ncovoiat
Și-aș vrea şi eu să trec la…stat
Într-o funcţie cu leafă bună,
Că-s cel mai bun la…cântat în strună!

Răspuns- Lenuș:

(patroană… reală și protectoarea poeților)

La cântat în strună,
dacă eşti aşa de bun,
treci pe la birou
să te angajăm, acum…

Eos şi Eros

Eos în braţele mele este binevenită,
Să mă-nlănţuie-n dimineţi –veşnica îndrăgostită,
Dar cu Eros nu am ajuns la un consens –
Eu nu pot să mă abat pe… contrasens!

Erato

De la Erato aş lua şi o păruială
Şi nu aş mai pune-o la socoteală,
Numai să mă aspire, fără măsură,
Cu inspiraţia-i divină,…gură la gură.

Desdemona

Vise, poleite-n foiţe de aur:
Să-ţi iasă-n cale mândrul maur,
Dar, Desdemona, ştii bine
Că batista Iago ţi-o ţine.

Filipică (pt.Papa Felipe)

Când valoarea-i ţârâtă-n noroi
Şi înlocuită cu parveniţi – ciocoi noi –
Don Felipe o scoate-n lumină
Printr-o filipică… divină.

O. Goga

Magistru mînuitor de vers,
Dar, cu cinstea pe…invers,
Lui Ady i-a golit din portofel,
Lăsîndu-l mai sărac cu…un castel..

A.Păunescu (sau 2 în 1)

Ciudat, cum două minți încap:
Una-n burtă și-alta-n cap,
Una scriind pentru sfinți
Și-adoua pentru…arginți!

Florin Piersic

Zânelor, nu vă înghesuiți
Pe Înfloritul să-l cuceriți,
Că poate doar una deșteaptă,
Cu o…piersicuță coaptă!

Sacul țiganului(Proză)

Vrei să te dau la țâgan?, sau: te bagă țâganu-n sac și te duce, sunt expresii ce lasă amprente puternice asupra educației copilului. Copilul rămâne cu spaimă și ură-n suflet. Atunci, să nu ne întrebăm de unde proliferează șovinismul și rasismul!
Inconștiența unor părinți a dus la promovarea acestor spaime și în cercul meu de prieteni. Eram prea mic, cu educația în curs de formare și fiindcă o spuneau cei mai mari, modele pentru noi, eram înclinat să cred că țiganii chiar fac așa ceva.
Eram îngrijorat când mama primea în casă țigăncile venite din satul vecin la cerșit (familiile de țigani din Bologa erau binișor rostuite și membrii lor nu umblau la cerșit). Mă întrebam dacă nu cumva este una dintre cele care duc în sac copii. Răsuflam ușurat când plecau și nu mă luau și pe mine.
Pe acast fond, de frică și ură, a venit un băiat mai mare cu propunerea de a merge să alungăm șatra de țigani ce s-au stabilit la Coltău. Eram adunați la joacă o grămadă de copii, inconștienți, pentru că un adult ne-ar fi casăpit pe toți.
Am urcat pe dealul Podișoare, un deal golaș utilizat pentru pășunat și am coborât ca să traversăm pârâiașul Părăul Grădinii, apoi am urcat pe platoul numit Casa Bamfi. Platoul este mărginit de cel de-al doilea pârâu, Părău’ Onachi, cu pantele dealurilor împădurite: pe o parte cu anini iar pe cealaltă cu fagi falnici. Incredibil, cum aceste pârâiașe au modelat natura – în timp – săpând continuu în stânca dura pentru a-și asigura o curgere cât mai lină și au creat dealurile ce le străjuiesc, ca niște soldați de gardă. Pe platou se încălzește de la soare un mic lac, o apariție ciudată aici, aflat în stăpânirea bivolilor care își fac în el baia zilnică. Marginea platoului este situată la o înălțime cam de cincisprezece metri deasupra văii Crișului, la Coltău. Aici, Crișul se năpustește asupra Coltăului și de-a lungul timpului i-a zmuls din trup o bună parte, așa că l-a dezgolit și i-a lăsat doar stînca, aproape perpendiculară pe apă. Neputând a-l dovedi, Crișul se întoarce obosit spre celălalt deal.
Lângă acest cot al Crișului, la intrarea în cătunul Cerbești (nume ce vine de la întemeietori, a Cerbului) și-a construit un cort o familie de țigani. Fiindcă dealul, ros de apă, avea solul din lut, din acesta făceau cărămizi crude (voioaje, numite în grai local, de la văiugă) pe care le stivuiau în formă de fagure, ca să se usuce prin circulația aerului, apoi construiau un cuptor mare în care făceau focul cu trunchiuri de copaci pentru a le arde, rezultând cărămizi arse, rezistente. În acea perioadă, de avânt economic, câștigând binișor, sătenii își construiau case noi, trainice, cu fundații din piatră și pereții din cărămidă arsă, în locul celor vechi din lemn, așa că țiganii avea bună vînzare la cărămizi.
Cortul lor avea forma unei piramide triunghiulare cu vârful răsturnat, la sol, iar intrarea triunghiulară (baza piramidei) era mai mică decât înălțimea unui om. Ai fi spus că nu ar putea adăposti mai mult de doi copii. Cei doi pereți , de formă triunghiulară ( a treia față a piramidei era la sol), erau din carton asfaltat, rezistent la ploaie, nu și la ploaie de pietre aruncate de noi de sus. Noroc că au ajuns doar două-trei; nici cei mari nu erau atât de mari ca să arunce atât de departe.
Din cort au ieșit doi copii mici, cam de vârsta mea. Un fior rece m-a spintecat și am rămas fără grai. Erau copii, cu nimic diferiți de mine… Am realizat ce tragedie era să producem.
Au început să spună ceva pe limba lor, dar eu nu o cunoșteam. Au venit replici și din grupul nostru, ceva de genul: „Puțâna, bre!” Nici cei din grupul nostru nu știau limba țigănească. Auziseră ei ceva și așa li s-a părut că sună o jignire.
Probabil că au sesizat și prietenii până la urmă tragedia ce era să se producă și au încetat cu amenințările. Zâmbetul le-a pierit de pe buze. Soarele, ce ne-a strălucit în ochi, s-a ascuns după un nor de tristețe. Am plecat tăcuți…
Am crescut împreună, dar pățania le-a deschis…mintea.

 

Tileaga Vlădicului

Erau ani în care bunăstarea poposise și pe “strada noastră”. Mai aminteau de prezența puturoasei cisme sovietice doar popicăria și ternul de volei cu zgură roșie, de la cariera de piatră. După electrificare, progresul era vizibil: cariera de piatră și alte firme nu făceau față cererilor, așa că angajații câștigau binișor și au schimbat aspectul satului: si-au construit case trainice, din piatră și cărămidă, s-a construit școala pentru opt clase, s-a asfaltat ulița satului, iar electrocasnicele și-au făcut apariția în gospodării…. Cu toate acestea, păstram cu sfințenie tradițiile moștenite.
La Anul Nou, din vremuri imemoriale, s-a păstrat un obicei, acela al mutatului porților, adică, așa ca o glumă, mai ales la cei care se bănuia că se iubesc pe ascuns (aici joacă un rol și invidia), se muta poarta băiatului la cea a fetei și a fetei la băiat, motiv de a da în clocot bârfa satului. Cu timpul, obiceiul s-a pervertit (și) în farse și se mutau , sau se ascundeau și alte porți, spre amuzamentul lumii și oftica celor vizați.
Era în preajma Crăciunului și satul, – mirosind a cârnați afumați, de-ți lungea nasul pe firul mirosului – vuia de chiotele celor care se deplasu în diverse locuri, unde ficiorii pregăteau colinzile, iar adolescenții (din ultimele clase ale școlii generale și din primii ani de liceu) repetau scenetele pentru viflaime. La viflaime se repeta, pe rand, la fiecare acasă, pentru ca nimeni să nu se lenevească. Și ce-și mai auzeau unii strigate faptele reprobabile! Ne întorceam de la repetițiile (la viflaimul cel mare, unicul în sat) pe care le-am făcut tocmai în capătul celălalt al satului, la Nelu Bițului – coleg de bancă în școala generală – cei șase “crai”, glumind, bine dispuși. Și, cum se se întâmplă de multe în astfel de situații, se mai „sare calul”: cineva a propus să mutăm cîteva porți. Zis și făcut; ne-am apucat de treabă și mergea…strună și ne amplifica buna dispoziție.
Dar ce-i trece unuia prin cap? Nu, nu un glone, ci o idee: văzând carul Vlădicului, au dezlegat tileaga și, pe drumul ocolitor, cu pantă mai mică, au urcat-o în vârful dealului ce avea o o prăpastie stâncoasă, în spatele casei. Eu, cu încă un băiat, eram la mutat o poartă când Ioane lui Zember, cu alți trei, au mutat tileaga, dar au venit și ne-au spus. A țâșnit un râs general.
Au trecut câteva zile până când omul și-a găsit tileaga, dar s-a făcut foc și pară, c-a ajuns în gura satului; și nu numai el, ci și cei…mutați, așa că ne-au pârât la școală. (Totul se află, că-i mică lumea-n sat).
Ei, și s-a terminat vacanța… La începerea orelor, elevii se adunau la intrare, încolonați pe clase și așa se intra în școală, în ordine, pe coloane. Ne-am adunat în coloane și am devenit stane când a apărut pe scări directorul, Petruț, pe care-l știam ca foarte sever. Ne știam cu musca pe căciulă și nu ne-am înșelat: pe aceasta o urmărea „pliciul”.
– Uitați, cu ce se ocupă elevii noștri!…și a povestit ce se întâmplase, dându-ne „exemplu de comportament”.
Nuiaua era…nota la purtare pentru elevii „exemplari”.

MdRaesculum, martie 2014

1 Comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*


Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.