Scriitorul Marin Toma(Dor-Mărunt),aduce în atentia cititorilor revistei,pe Acad.Gheorghe Platon

ŢĂRĂNIMEA ROMÂNĂ ÎN PRIMA JUMĂTATE A SECOLULUI AL XIX-LEA. SENTIMENT IDENTITAR ŞI CONŞTIINŢĂ NAŢIONALĂ

Acad. GHEORGHE PLATON
Iaşi

Problema identităţii noastre etnice nu s-a născut, la noi, dintr-un sentiment de plinătate a unor secoli de temeinice aşezări şi de falnice izbânzi ci din frustrare şi resentiment, din ambiţie şi speranţă”.[1]

Cei care au scris despre ţărani şi, asemenea marelui profesor şi istoric David Prodan, le-au înţeles atât de adânc gândurile şi simţirea, nu pot să nu le fie aproape această clasă, din eforturile şi valorile căreia s-a plămădit societatea în care trăim astăzi, bruma de civilizaţie pe care o avem şi pe care dorim s-o dezvoltăm şi s-o aliniem civilizaţiei lunii. Pe forţa, pe munca şi pe jertfa lor a fost construită România modernă şi realizată unitatea naţională. În Transilvania, în Basarabia şi în Bucovina, ţăranii au suferit calvarul umilinţei şi al iobăgiei, în Principate jugul clăcii şi biciul stăpânilor de moşii. În răscoala lui Horea şi în cea din 1907, adevărate „dies irae”, aceşti „robi albi ai brazdei negre”, au udat cu sângele lor pământul pe care-l munceau fără să-l stăpânească. Regimul totalitar, sub masca făţarnică a „aliatului” clasei codnucătoare, a înscris, poate, cea mai teribilă pagină din istoria ţărănimii române, răpindu-i pământul şi identitatea socială, condamnând o bună parte a sa la ruină şi dispariţie. Situaţia actuală şi perspectiva integrării în Ununea Europeană este, la fel, plină de o gravă ameninţare, care planează, din nou, tot asupra ţărănimii române, „beneficiara” principală a nenorocirilor regimului de tranziţie şi care, cu siguranţă, va suporta efectele cele mai dramatice ale integrării[2].
Fără să fie întrebată, în numele său, sunt alcătuite proiecte de transformare administrativă şi politică. Unii din cei care le izvodesc mărturisesc cu dezgust, că s-au săturat de România, iau în derâdere adevăruri care ne reprezintă, tradiţia şi identitatea. Asediul vine şi dinlăuntrul şi din afara edificiului naţional, contestat, astăzi. Ţărănimea nu este întrebată şi nici nu poate răspunde numeroaselor provocări ale prezentului, preocupările sale fiind concentrate, exclusiv, spre asigurarea existenţei.
În aceste condiţii, se pune mai imperios ca oricând problema identităţii ţărănimii în ansamblul istoriei naţionale, spre a putea înţelege drama prezentului acestei mari clase sociale, ca şi posibilele capcane care o pândesc în viitor.
Din nefericire, informaţiile istorice cu privire la maniera de manifestare a spiritului identitar al ţărănimii sunt foarte sărae. Pentru a reconstitui o imagine a sa, a trebuit să facem apel la procesele istorice şi evenimentele care – într-un fel sau altul – au contribuit la constituirea şi întărirea lui. În secolul al XIX-lea, sub influenţa factorilor generaţi de acţiunea iluministă şi de ideile Revoluţiei Franceze, conştiinţa identităţii a evoluat spre o formă nouă, modernă. Evenimentele politice ale perioadei. Biserica, statul şi formele complexe ale culturii naţionale (elaborate şi difuzate de către elita intelectuală) au contributi la formarea conştiinţei naţionale, expresie superioară de manifestare a spiritului identitar[3].
În condiţiile specifice istoriei noastre, sentimentul identităţii, conştiinţa populară a apartenenţei, nu s-au născut dintr-odată şi în tot cuprinsul spaţiului de formare a poporului român. Fenomenul trebuie urmărit în apariţia şi evoluţia sa provincială, în cuprinsul formaţiilor politice diferenţiate, existente în acest spaţiu. Până târziu, aceste formaţii au evoluat sub influenţe deosebite, care le-au marcat istoria, lăsând urme şi în configuraţia spirituală a oamenilor. Transilvnia a evoluat în sfera de influenţă central-europeană, exercitată mai ales de Austria, Moldova a stat sub semnul influenţei polone şi apoi ruse, în timp ce Ţara Românească a fost situată într-o zonă dominată mai puternic de Bizanţ şi, apoi, de Imperiul Otoman.
De timpuriu, conştiinţa identităţii şi-a lărgit aria de cuprindere, devenind generală, românească, fiind întreţinută şi cultivată prin legăturile multiple între ţinuturile româneşti, pe care istoria le-a înregistrat şi cărora elita intelectuală le-au dat expresie, contribuind astfel la formarea conştiinţei istorice.
Conştiinţa identităţii româneşti a fost mai puternică şi s-a cristalizat mai devreme în Transilvania, sub impactul fatorilor care au decurs din marginalizarea românilor, din situaţia de toleraţi care le-a fost rezervată de către regalitatea maghiară şi naţiunile privilegiate. Ţăranii români, iobagi în marea lor majoritate, au resimţit puternic consecinţele acestei stări de lucruri. Dispariţia nobilimii române, maghiarizată încă în secolele evului mediu, a întărit comuniunea între păturile care alcătuiau societatea românească în provincia din interiorul arcului carpatic.
Împrejurările istorice în care au fost organizate şi şi-au câştigat independenţa politică formaţiile teritoriale româneşti extracarpatice – Moldova şi Ţara Românească – legăturile cu Transilvania, centru al descălecării etnice, au întărit sentimentul apartenenţei la acelaşi trunchi identitar. Limba comună şi Biserica, statul (în afara arcului carpatic) au consolidat conştiinţa identităţii, adăugându-i şi motivaţiile istorice necesare.
Unirea politică din 1600, săvârşită de Mihai Viteazul, a întărit această conştiinţă, conferindu-i noi temeiuri, lărgind şi perspectiva unităţii, orientată spre domeniul politic. Întregul secol al XVII-lea a stat sub semnul actului din 1600. În acest secol de aur, oamenii de cultură au dat expresie, în domeniul limbii şi al istoriei, sentimentelor raţionale identitare, făcând din componentele identităţii româneşti (romanitatea, continuitatea, unitatea) tot atâtea acte de cultură. Efervescenţa culturală a acestui secol l-au îdnreptăţit pe savantul franez Alain Guillermou să aprecieze că, în Principate, Luminile au precedat cu mai mult de un secol fenomenul similar european – „Des Lumières avant les Lumières. Acest curent general, înnoitor, nu s-a cantonat numai la nivelul superior, al elitelor. De binefacerile şi de consecinţele sale s-au împărătăşit şi marea masă a poporului, care a luat cunoştinţă, pe diferite căi, de temeiurile adânci ale spiritului identitar, sporindu-şi încrederea şi ataşamentul faţă de valorile româneşti.
Criza conştiinţei europene – cum numeşte Paul Hazard procesul transformator din lumea continentului de la sfârşitul secolului al XVII-lea şi din primele decenii ale celui următor[4] – a cuprins şi spaţiul românesc, supus şi el înnoirilor care au pregătit trecerea spre lumea nouă, modernă.
Credem că ţărănimea s-a aflat, oarecum, în centrul schimbărilor care au modificat structurile economice, sociale şi mentale ale vechiului regim, impunând reguli şi orientări noi. Mai mult sau mai puţin simetric în cele trei ţări româneşti, procesele şi fenomenele privind dezvoltarea economiei de piaţă, schimbările survenite în regimul patrimonial şi în condiţia juridică a ţăranilor (desfiinţarea servituţii personale în Principate şi în Transilvania), antrenarea lor în procesul de schimb, deschiderea spre orizonturile europene, apariţia şi impunerea legii scrise ş.a. au produs mutaţii importante în realităţile economice, în relaţiile sociale şi în orizontul mental al oamenilor. Ţăranii, asupra cărora s-a exercitat presiunea principală a noilor schimbări, îşi sporesc experienţa de viaţă, dominată de filozofia Luminilor şi de ideea de libertate. Contacul mijlocit sau direct cu acestea, participarea la confruntările cu Revoluţia şi cu armatele lui Napoleon, războaiele nesfârşite de pe teritoriul Principatelor şi contactele, mult diversificate, între provinciile româneşti, i-au apropiat pe ţărani de formele noi, moderne, ale conştiinţei identitare, care, în aceste împrejurări, se apropie tot mai mult de înţelesurile sale naţionale.
Transilvania s-a aflat, din nou, în centrul procesului transformator care a afectat profund conştiinţa identitară. Ea a fost laboratorul în care a fost plămădită conştiinţa naţională. De luminile ei au beneficiat, deşi nu într-o măsură egală cu elitele, şi masele largi ale ţărănimii.
Se cuvine să reţinem aici un fenomen interesant, care explică unitatea spirituală a românilor. În pofida existenţei graniţelor politice, se produce mutarea alternativă a centrului de activitate spirituală şi politică românească de o parte şi de alta a Carpaţilor. După ce, în Principate, a fost instaurat regimul politic fanariot şi moştenirea veacului de aur nu a mai putut fi valorificată în acord cu motivaţiile noi, moderne, ale spiritului identitar, centrul se mută în Transilvania. Prin mijlocirea sintezei cantemiriene, în condiţiile favorabile create de politica Imperiului Habsburgic, angajată în întărirea puterii sale în Transilvania, dominată de stările privilegiate, se desfăşoară – spectacular, în timp – mişcarea politică a românilor, care foloseşte moştenirea identitară anterioară, îmbrăcând-o într-o armură nouă, politică şi modernă. silvania a intrat în conul de umbră al reacţiunii habsburgice, patronată de regimul lui Metternich, moştenirea politică naţională este preluată (din nou) de Principate, care fuseseră eliberate de dominaţia fanariotă. Descătuşarea spirituală şi restauraţia naţională realizate prin Revoluţia din 1821, intrarea, şi în acest spaţiu, a ţărănimii.Lupta pentru afirmarea naţiunii române, începută de Inochentie Micu, este finalizată de Şcoala Ardeleană, aflată în slujba naţiunii în întregul ei. Supplex Libellus Valachorum din 1791 este un rezultat şi totodată un punct de plecare a acestei mişcări înnoitoare. Poporul, ţărănimea în speţă, intră în istorie cu întreaga forţă a masei sale, fiind elementul justificativ esenţial al mişcării politice româneşti. Răscoala din 1784, apreciată drept a românilor, conturează dimensiunile sociale ale mişcării politice naţionale, înglobând ţărănimea în cuprinsul naţiunii moderne. Când în Imperiu s-a impus politica restituţiilor şi apoi Tranii (a poporului) în istorie, a îngăduit unificarea mişcării politice de eliberare socială şi naţională. Noua generaţie din princiapte – aceea a regenerării politice şi spirituale, învaţă româneşte, în alfabetul naţional, din lecţiile înalte ale Şcolii Ardelene şi în contactul cu Europa luminată, construind armele unităţii spirituale şi politice, ca şi instrumentele culturii moderne. Aceasta a fost constituită cu o repeziciune simptomatică pentru definirea fenomenului istoric căreia îi dă expresie. Oricum l-am defini, acesta există, exprimând o realitate istorică naţională[5].
În lipsa unei clase nobiliare româneşti în Transilvania, ţăranii şi problematica lor reprezintă puncte esenţiale de sprjin, oferind motivaţii pentru lupta de restructurare a vieţii politice, dominată de stările privilegiate, (feudale). Pentru români, noua ordine nu putea fi decât una modernă, sprijinită pe valorile Iluminismului şi pe principiile liberale. În lipsa unor clase antagonice, comuniunea spirituală şi politică a românilor din Transilvania a fost înlesnită de marginalizarea acestora, în cuprinsul unui regim politic bazat pe principii şi privilegii feudale, dominat de străini. În asemenea condiţii, lupta politică a românilor, reacţia lor, nu putea să fie decât una naţională.
Secolul al XVIII-lea, aşadar, a întărit afirmarea identitară, atât la nivelul provincial, cât şi la cel general românesc, naţional. Ţăranii de pe întregul spaţiu românesc au fost aceia asupra cărora s-a repercutat, mai cu seamă, consecinţele multiple ale fenomenelor ce au marcat criza sistemului feudal. Într-o societate predominant agrară, fenomenele caracteristice regimului de tranziţie au fost puternic simţite şi dramatic receptate pe plan economic şi social, precum şi la nivelul conştiinţelor. Faptul că, în marea lor majoritate, românii erau ţărani şi iobagi, a conferit transformărilor şi conotaţii directe, cu consecinţe de ordin identitar.
Pe fondul consecinţelor crizei sistemului feudal, s-au produs şi celelalte evenimente, care au avut impact puternic asupra conştiinţelor identitare româneşti. În Transilvania ţăranii au devenit subiect al noii istorii. Au suferit (direct, am putea spune) marile provocări (şocuri) ale epocii: trecerea la Biserica Romei, reacţia ortodoxă şi răscoalele populare care au însoţit-o, formele de manifestare ale stăpânirii habsburgice, politica ambiguă a acesteia în raport cu stările privilegiate, participarea la războaiele Revoluţiei şi ale Imperiului, răscoala din 1784, toate, au afectat ritmul vieţii, orizontul cunoaşterii, sporirea sentimentului identităţii, tot mai semnificativ, prin legăturile directe cu românii de peste Carpaţi ş.a. Răspândirea ştiinţei de carte şi a culturii elementare a contribuit în mare măsură la consolidarea şi manifestarea spiritului identitar.
Ieşirea românilor din captivitatea socială şi naţională se putea realiza numai prin orientarea spre viitor, prin punerea în balanţă a argumentulu istoric, dar şi prin conştiinţa forţei pe care o reprezenta marea masă a ţăranilor, temelia naţiunii moderne. De aceea, la începuturile Revoluţiei române de la 1848, lozinca esenţială adoptată a fost: „Desfiinţarea iobăgiei sau moarte!”
Aceste împrejurări, care au înlesnit şi au întărit fuziunea între păturile sociale care alcătuiau naţiunea română din Transilvania, au produs schimbări structurale în conştiinţa oamenilor timpului, au întărit sentimentul identitar
într-un ţinut românesc în care stăpânii adevăraţi erau toleraţi, marginalizaţi, iobagii, străinii fiind aceia care dominau economic, social şi politic. Doctrina politică naţională a dat expresie ştiinţifică, la nivel superior, modern, acestei stări de lucruri. Doctrina nu a fost inventată, ci s-a născut implicit, ea a explicat, în înţelesurile sale largi şi în implicaţiile politice contemporane, situaţia existentă, reprezentatând un instrument de acţiune pragmatică.
Firea românilor nu trebuie confundată cu maniera în care aceştia au luat contact şi au reacţionat în raport cu postulatele naţionale. Criticile (îndreptăţite) aduse părţilor negative ale firii românilor, numeroase, de către apostolii idei naţionale, ca şi acelea formulate de reprezentanţii generaţiei paşoptiste, cu scop de ndepărtare a răului şi pentru realizarea resurecţiei morale a societăţii, trebuie înţelese în rosturile lor contemporane şi apreciate în perspectiva lor reală.
Maniera de afirmare a spiritului identitar în conştiinţa ţăranilor şi expresia practică a acestuia rămân încă subiecte de discuţie. Din păcate, material care să exprime direct atitudinea ţăranilor lipseşte; lipsesc şi studii speciale consacrate fenomenului. Datele pe care le putem utiliza în acest sens sunt filtrate prin viziunea unor observatori români sau străini care nu le-au conferit întotdeauna expresia lor reală. Oricum, problematica, de interes istoric major, rămâne încă deschisă.
Pentru Transilvania, aşadar, faptele sunt limpezi. Lupta politică determinată de nevoia românilor de a intra cu drepturi depline în structura socială şi politică a Imperiului i-au apropiat pe ţărani de înţelesurile moderne ale naţiunii. În lumina noilor raţionamente, şi ei au putut să aprecieze altfel legăturile interromâneşti şi extensiunea teritorială a naţiunii. În acest sens, ţăranii din Transilvania (în înţelesul general al cuprinderii sale), participând activ la mişcarea din teritoriul aflat sub stăpânire străină, şi-au însuşit mai repede postulatele naţionale, apropiindu-se de înţelegerea formelor superioare de definire a identităţii etnice. Solidaritatea (înfrăţirea, mai corect spus) manifestată pe Câmpia de la Blaj, care i-a uimit pe moldoveni, nu a fost un fenomen conjunctural, ci expresia unor convingeri raţionale şi a unei voinţe conştiente.
În Principatele extracarpatice situaţia era cu totul alta. Ridicarea ţăranilor de la conştiinţa identitară la cea naţională, afirmată în formele lor evoluate din perioada Unirii, s-a făcut în împrejurări diferite de acele existente în Transilvania. În veacul fanariot, desigur, reacţia împotriva străinilor, a grecilor – domnitori, boieri, negustori sau arendaşi, reprezentanţi ai administraţiei – a fost generală, deşi a îmbrăcat forme diferite. Ţăranii români erau exploataţi în egală măsură de stăpânii pământului, autohtoni sau greci, şi de către stat, pe calea impozitelor mai ales. Împărţirea societăţii pe clase, în condiţiile în care problemele sociale nu se confundau cu cele politice, creau o situaţie cu mult mai complexă, care împiedica spiritul identitar să se afirme cu puterea din Transilvania. Domnii fanarioţi au colaborat cu boierii autohtoni în organizarea administraţiei interne, în impunerea direcţiilor noi, solicitate de obiectivele politice ale Porţii, în legiferarea în folosul prorpietăţii funciare a fenomenelor perioadei de tranziţie. De asemenea, spre deosebire de Transilvania, unde efortul poltiic naţional s-a desfăşurat în interiorul provinciei, pentru obţinerea de drepturi în favoarea naţiunii române, efortul politic al boierimii muntene şi moldovene a fost concentrat spre exterior, având drept obiectiv să convingă puterile angajate în „problema orientală”, să recunoască statutul de autonomie al Principatelor, înscris în capitulaţii, ca şi consecinţele ce ar decurge din această recunoaştere. Acţiunea, în care a fost angajată elita poltiică (boierii, în speţă) a avut drept efect pe termen lung înscrierea capitulaţiilor în dreptul public european, cu sprijinul interesat al Rusiei.
Impactul fenomenelor economice şi politice ale veacului fanariot asupra conştiinţelor populare, a ţăranilor, a fost puternic. În primul rând, şi aici ţăranii au fost aceia care au suportat consecinţele tranformărilor surventie în regimul agrar al perioadei de tranziţie. De asemenea, tot ei au plătit numeroasele impozite fanariote, care au provocat, endemic, strămutări masive de populaţie. În cursul acestei îndelungate etape istorice, şi-au dezvoltat orizontul mental şi ca participanţi activiti la toate fenomenele tranziţiei şi în contact direct cu scena pe care s-au desfăşurat, acum, numeroasele acte ale „Problemei orientale”, suportând consecinţele unor războaie devastatoare, ale unor îndelungate ocupaţii militare şi ale unor sarcini nemăsurate. Fireşte, toate aceste împrejurări au creat serioase motive de îngrijorare contemporanilor, preocupaţi mai mult să-şi salveze şi să-şi menţionă viaţa decât să-şi manifste spiritul identitar.
Contactul mai strâns cu realităţile din Transilvania, cu schimbările din sânul Bisericii şi emigrările masive de români de aici în spaţiul extracarpatic
le-au deschis, totuşi, mai larg porţile orizontului identitar, naţinal. Şcoala, traducerile, roade ale iluminismului, ideile revoluţiei prezente în acest spaţiu, nu erau încă accesibile ţăranilor.
Acţiunea de afirmare naţională în spaţiul românesc, s-a desfăşurat, aşadar, pe două scene distincte: pe scena Transilvaniei, pentru recunoaşterea existenţei naţiunii române, ca parte componentă a structurii sociale moderne şi pe scena Principatelor, pentru recunoaşterea statutului de autonomie (care, în accepţiunea românilor, echivala cu independenţa), de natură să îngăduie organizarea internă în acord cu opţiunile proprii. Ambele mişcări sunt românetşi, ca unele care se întâlnesc în obiectivele lor finale, naţionale. Una pentru definirea naţiuni politice a românilor din Transilvania, care stabilea contururile naţiunii moderne pe întreg spaţiul naţional, cealaltă, în Principate, pentru recunoaşterea politică a Ţării, bază de sprijin pentru întreaga mişcare naţională.
Este greu de spus dacă forţele politice conducătoare româneşti apreciau în aeastă perspectivă mişcările pe care le reprezentau. Orizontul de astăzi, însă, îngăduie o asemenea interpretare a faptelor.
Revoluţia din 1821 a situat poporul – şi în Principate – pe primul plan al istoriei. În proclamaţiile sale, precum şi în documentele justificative privind ridicarea românilor, Tudor Vladimirescu consemna că a pornit mişcarea pentru dreptatea şi slobozenia celor mulţi, pe care boierii ţării şi domnii fanarioţi i-au lăsat „mai goi decât morţii cei din mormânturi”.
Revoluţia naţională, a cărei replică politică a fost mişcarea antigrecească, a avut un excepţional impact asupra spiritelor[6]. A fost o veritabilă descătuşare din lanţurile oprimării autohtone şi străine. Revirimentul nu şi-a găsit expresie doar în manifestările spiritului democratic al cărvunarilor sau în chemările la unire a blagorodnicilor, ci şi în noua definire a patriei (apreciată a fi „poporul şi nu tagma jefuitorior”, poporul pe care-l reprezintă marea masă, glotişul)[7]. Ţăranii, ei înşişi, îşi schimbă mentalitatea şi atitudinea şi pierd supuşenia; nu se mai tem „nici de bici, nici de despotism”. Reacţionează doar la ameninţarea pedepsei cu moartea[8], o reacţie de clasă, dar nu identitară.
Revoluţia de la 1848 a situat problematica ţăranilor în programul său în maniera cea mai generală, denunţând opresiunea socială întreţinută de regimul politic menţinut de Poartă. La adăpostul chemărilor sociale se ascundea un limpede obiectiv naţional, cu neputinţă de afirmat făţiş.
Revoluţia din 1821 a produs aşadar un reviriment general, naţional. Statul, devenit românesc, şi-a dobândit şi şi-a exercitat funcţia de reprezenare şi difuzare a identităţii naţionale, de instrument de organizare a societăţii spre realizarea acestui obiectiv prioritar.
În măsura în care raporturile de clasă au fost menţinute şi întărite, privilegiile boiereşti fiind transferate şi consolidate în noua ordine naţională, îmbrăcate în haină modernă, este greu de apreciat măsura în care sentimentul identitar al ţăranilor a căpătat conotaţiile naţionale presupuse de revoluţie. În cuprinsul noului regim, prăpastia socială existentă între boieri şi ţărani s-a adâncit.
Scoţând Principatele de sub acţiunea poliţiei europene exercitată de Sfânta Alianţă, puterile au lăsat Rusiei grija de a le organiza, monitorizând-o, însă într-o manieră sui generis. Regimul juridic a fost consacrat prin tratate, iar situaţia internă prin Regulamentul Organic, care a instaurat robia clăcii (după expresia lui N. Bălcescu). O schimbare a acestei situaţii nu era cu putinţă, ea ar fi atins ordinea stabilită de puteri prin consens. În aceste condiţii nu se putea realiza, credem, o comuniune fertilă de idei şi sentimente pe platforma interesului naţional.
Situaţia rezervată ţăranilor români sub regimul regulamentar nu s-a deosebit prea mult de cea din primele decenii ale secolului, descrisă de Dinicu Golescu în Însemnare a călătoriei mele. Dar, paradoxal am spune, în perioada istorică ce a stat sub semnul Regulamentului Organic, centrul activităţii spirituale româneşti se transferă din nou în Principate, unde se construiesc instrumentele culturii moderne. Construcţia foloseşte tezaurul care i-a fost transmis, îmbogăţind şi înnobilând moştenirea transilvană. Spiritul naţional face progrese remarcabile, mişcarea politică se modernizează, românii învaţă alfabetul libertăţii, desprins din frecventarea spiritualităţii europene. Dar nu-şi asociază poporul, masele de jos, mişcării de regenerare. „Partida naţională” întreprinde opera numai în numele său, numai. Eliberarea şi împroprietărirea ţăranilor, fără de care modernizarea şi dezvoltarea spiritului naţional nu erau posibile, nu puteau fi programatic afirmate, deoarece, considerate acţiuni subversive, ele erau respinse de boieri şi de Europa. Schimbarea, ameliorarea mai bine zis, nu se putea face decât în limitele Regulamentului Organic. Şi în această perioadă, după expresia lui N.Bălcescu, boierii s-au dovedit a fi nu români, ci pur şi simplu boieri[9].
Abia în 1840, la Paris şi apoi, începând din 1846, o dată cu scrierea lui N.Bălcescu Despre starea soţială a muncitorilor plugari în deosebite timpuri, publicată în „Magazin istoric pentru Dacia”, rezolvarea problemei agrare prin eliberarea şi împroprietărirea ţăranilor devine o preocupare esenţială a spiritelor nobile, naţionale[10].
În asemenea împrejurări, separarea ţăranilor de mişcarea naţională, care-i privea direct fără să-i angajeze, nu apare surprinzătoare. Intelectualtiatea şi boieri patrioţi ştiau că-i repreintă pe ţărani, atât din raţiuni politice, de stat, naţionale, precum şi din sentimente umanitare, care n-au lipsit, fireşte. Aceasta nu era de ajuns, însă. Abia Revoluţia de la 1848, nesocotind restricţiile internaţionale, în virtutea dreptului de autonomie, în numele căreia a formulat programul de organizare a societăţii româneşti în spirit naţional, a inclus în rândul problemelor fundamentale ale revoluţiei eliberarea şi împroprietărirea ţăranilor. Şi programul de la Islaz şi Prinţipiile noastre pentru reformarea patriei, lansate de moldoveni la Braşov şi, apoi Dorinţele partidei naţionale în Moldova, dau expresia acestei probleme prioritare.
În Moldova, lunde spiritul conservator era mai puternic, ţăranii – la început, cel puţin – i-au privit cu neîncreder epe boierii participanţi la acţiunea revoluţionară, apreciind represiunea care a urmat „campaniei banchetelor” de la Iaşi drept o răfuială a domnitorului cu boierii. V. Alecsandri – şi el nu este singurul – îşi exprimă dezamăgirea faţă de lipsa de interes a ţăranilor faţă de evenimentele în curs de desfăşurare[11]. Spectacolul oferit de românii din Transilvaniei pe Câmpia de la Blaj i-a făcut pe moldoveni să înţeleagă, mai limpede, determinările sociale ale atitudinii manifestate de ţăranii care trăiau în spaţiul românesc de o parte şi de alta a Carpaţilor. Reflecţiile paşoptiştilor moldoveni sunt semnificative în acest sens[12].
În Ţara Românească, înscrierea încă de la început, a problemei agrare în programul Revoluţiei i-a câştigat pe ţărani. Participarea activă a acestora la apărarea revoluţiei, urmărirea cu viu interes şi prezenţa cu finalitate explicită la discuţiile din Comisia proprietăţii, au reliefat adeziunea lor deplină. La realizarea acestei pilduitoare comuniuni a concurat şi tradiţia spiritului identitar, revoluţionar, mereu prezent în Principatul neabătut confruntat cu vecinătatea plină de primejdii a turcilor (o tradiţie în care spiritul identitar s-a manifestat mereu, expresiv).
În conştiinţa ţăranilor, Revoluţia de la 1848 a însemnat un punct de cotitură. Motivaţiile sunt de găsit în asimilarea tot mai chibzuită a identităţii, dar şi în asumarea principiului naţionalităţii, afirmat de Revoluţia Franceză şi în virtutea căruia se ridicaseră şi românii din cuprinsul Imperiului Habsburgic. Efectul produs în rândul ţăranilor de acţiunea comisarilor de propagandă a fost puternică. Ţăranii din judeţele apropiate capitalei, „fără arme, cu merinde numai în traiste, cu punturile noii constituţii în mâini, intrară în capitală sub stindardele lor, strigând Dreptate!”[13], hotărâţi să apere constituţia. Mărturiile lui Aron Florian, el însuşi comisar de propagandă, sunt revelatoare în acest sens[14].
Efervescenţa care a cuprins şi Moldova în vara anului 1848, „molipsirea” satelor din apropierea graniţei cu Ţara Românească, hotărârea ţăranilor din satele limitrofe de a merge „să apere constituţia fraţilor lor”[15], probează existenţa unei stări de spirit care dădea expresie unei adevărate conştiinţe politice, mult superioară simplei afirmări a spiritului identitar.
Evenimentele revoluţionare precum şi anii care au urmat, cu prefacerile şi noile înfăţişări ale lumii româneşti, au înlesnit clarificarea şi consolidarea conştiinţei politice, naţionale, în rândul ţăranilor din Principate, chiar în condiţiile în care aceştia nu au beneiciat de o instrucţie egală cu aceea a ţăranilor din Transilvania. Şcolile săteşti regulamentare, existente într-un mai mare număr în Ţara Românească, mai puţin în Moldova (doar pe moşiile boierilor patrioţi), nu au atins densitatea celor din Transilvania şi nici nu au putut juca un rol similar. În lipsa acestui instrument al instrucţiei civice şi ca urmare a atitudinii conservatoare manifestate în continuare de o însemnată parte a boierimii, ţăranii s-au raliat totuşi programului naţională, în cadrul căruia problema agrară ocupa un loc important. Puterile tutelare înseşi, prin stipulaţiile Convenţiei de la Balta-Liman, au dat expresie necesităţii de a se lua în discuţie şi de a se îmbunătăţi starea ţăranilor în dialectica reală a evoluţiei istorice. Aşezămintele din 1851 şi discuţiile ce le-au generat, dezbaterea publică a problemei agrare în întreaga perioadă precedentă reformei din 1864, în cursul căreia s-au înfruntat opiniile şi s-au clarificat poziţiile, au demonstrat limpede că rezolvarea problemei agrare nu mai putea fi ocolită sau amânată. Luările de poziţie din Divanurile ad-hoc, gestul nobil al boierilor de renunţare la ranguri şi la privilegiile clasei-jertfă pe altarul interesului naţional, au ilustrat decisiv adevărul că şi schimbarea mentalităţilor devenise ireversibilă.
Conştiinţa naţională, în formele sale superioare, s-a cristalizat sub impactul evenimentelor care au urmat revoluţiei de la 1848. Fără adeziunea poporului, a ţărănimii, la programul naţional de reforme, de transformare radicală, Unriea din 1859 şi reformele înnoitoare patronate de domnitorul Alexandru Ioan Cuza nu ar fi fost cu putinţă. În cursul evenimentelor care au dus la constituirea statului naţional, ţărănimea a manifestat o înaltă conştiinţă, participând cu devoţiune şi sancţionând, cu fermitate, actele politice importante. La făurirea destinului unui popor intrat într-o altă etapă a devenirii sale istorice au conlucrat atât sentimentul identităţii naţionale, substanţial prezent în conştiinţele timpului, cât şi instinctul la fel de expresiv manifestat al unităţii româneşti şi cunoaşterea şi angajarea în sens constructiv în noile realităţi contemporane, naţionale. Toate sunt rezultatele fireşti ale sentimentelor formate de-a lungul generaţiilor, înnobilate acum cu atributele noi ale secolului naţionalităţilor.
Un studiu de psihologie populară ar putea explica mai limpede temeiurile adânci ale acestor prefaceri. Cert este că ele nu reprezintă rodul spontan al unei conjuncturi sau efectul unor construcţii livreşti, intelectuale. Ele izvorîsc din experienţa istorică şi din structura psihologică proprie unui popor lucid implicat în îmbunătăţirea condiţiei sale sociale şi morale.

[1] Dan Crăciun, Ortodoxia şi etnicul românesc, în vol. Memorie socială şi identitate naţională, coordonator Septimiu Chelcea, Bucureşti, Edit. INI, 1998, p. 129. Autorul continuă în acest sens: “Înţelegerea şi definirea specificului etnic al românilor nu a stat nicicând sub semnul unei calme şi senine contemplări retrospective, ci a avut mereu urgenţa şi febrilitatea unei misiuni de luptă. O luptă cel mai adesea defensivă, menit să riposteze acelora care, din afară şi din lăuntrul ţărilor şi apoi al Ţării româneşti, voiau să ne şteargă din istorie; o luptă pornită şi din recunoaşterea lucidă, însă dureroasă şi provocatoare, a unei reale înapoieri istorice a societăţii româneşti prin impactul cu alte neamuri ale Europei. Adevărul constatării se desprinde, în parte, şi din realitatea noastră contemporană, care trebuie înţeleasă în logica contradictorie a mentalităţilor care se confruntă în acest început de nouă eră. La rândul său, Sorin Alexandrescu apreciază că mitul identităţii a fost prioritar constant în raport cu orice altă problemă culturală şi ideologică. “A fi şi a rămâne român a reprezentat marea temă a unei culturi care a fost constrânsă să gândească desrpe sine în termenii restrânşi, câteodată, ai supravieţuirii” cf. Sorin Alexandrescu, La paradoxe roumain, în vol. Identitate şi alteritate în spaţiul cultural românesc, volum îngrijti de Al. Zub, Iaşi, 1996, p. 12.
[2] Referindu-se la aceasta, un cunoscut sociolog observă că, în societatea noastră, ţăranii reprezintă nu numai cel mai “voluminos” actor social, dar şi, probabil, cea mai delicată problemă socială pe termen lung a integrării noastre în Uniunea Europeană. La capitolul ţărănime, continuă el, suntem fruntaşii Europei, locul doi, după Polonia, ca populaţie rurală şi acelaşi loc (după Albania) ca populaţie ocupată în agricultură, din total populaţie activă (de peste şase ori mai numeroasă decât media europeană). Ponderea agriculturii în PIB este şi ea de vreo 11 ori mai mare decât cea existentă în UE. Or, această “excentricitate” va trebui să fie curmată dacă vom intra în clubul euorpean … Până atunci, ţăranul roman, care nu ştie ce-l paşte … este cel mai pro-european din toţi ţăranii continentului”. Cf. Vintilă Mihăilescu, Chestiunea agrară şi integrarea europeană, în “Dilema”, a X, nr. 463, 25-31 ianuarie 2002, p. 3.
[3] Identitatea naţională – se ştie – este definită prin limbă şi Biserică, se cimentează prin conştiinţa istorică, fiind consolidată şi perpetuată prin intermediul statului. Cultura reprezintă forţa activă, capabilă să transforme identitatea românească în sensul ei modern. A se vedea Andrei Pippidi, Identitate naţională şi culturală. Câteva probleme de metodă în legătură cu locul românilor în istorie, în “Revista de istorie”, t. 38, nr. 12/1985, p. 1178 şi urm. şi idem, Identitate etnoculturală în spaţiul românesc. Probleme de metodă, în vol. Identitate şi alteritate, p. 56-80.
[4] Paul Hazard, Criza conştiinţei europene, Bucureşti, Edit. Univers, 1973.
[5] Ilie Bădescu îl numeşte transculturaţie (cf. sincronism European şi cultură critică românească, Bucureşti, Edit. Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1984, p. 35.
[6] Câţiva ani mai târziu, referindu-se la impactul revoluţiei din 1821 asupra psihologiei românilor, Naum Râmniceanu făcea următoarele notaţii semnificative: “O, anule cu leat 1821! Tu, cu adevărat prin intrare-ţi, de ai şi pricinuit românilor amărăciune, dar deodată şi deşteptarea. Lunile tale, Academii s-au închipuit pentru români. Zilele tale, învăţături … Ceasurile tale, dascăli s-au aşezat pentru români, iar minuturile tale ca nişte sori luminători s-au înfipt în simţirile românilor! Drept aceia fieşcare trup care poartă într-însul suflet românesc este dator ţie să-ţi hărăzească cele mai dulci minuturi ale vieţii sale. Neamul românior are sfânta datorie ca în mijlocul Patrii lor să ridice spre pomenirea ta un monoment spre vecinica ţinere de minte, pentru că întru adevăr tu eşti anul bunătăţii Domnului”. Cf. Izvoare narrative interne privind revoluţia de la 1821 condusă de Tudor Vladimirescu, reeditată de G.D.Iscru, coordonator, Craiova, 1987, p. 96.
[7] I.C.Filitti, Frământări politice şi sociale în Principatele Române de la 1821 la 1848, în vol. Opere alese, ediţie îngrijită de Georgeta Penelea, Bucureşti, 1995, p. 124 şi urm.
[8] Documente privind istoria României. Răscoala din 1821. Documente interne, vol. III, Bucureşti, 1960, p. 228-229.
[9] N. Bălcescu, Question économique des Principautés danubiennes, în Opere, II, Ed. G. Zane şi Elena G. Zane, 1982, p. 101.
[10] În discursul rostit la Academie la 1/13 aprilie 1891, M. Kogălniceanu notează în acest sens: “La 1840, tinerii români din Paris ţinură o întrunire la care Costache Negri proclamă necesitatea împroprietăririi ţăranilor, ca o refromă de care atârna însuşi viitorul Statului roman. În 1846, Nicolae Bălcescu a publicat în “Magazinul sitoric”, lucrarea sa asupra stării sociale a muncitorului plugar în statele române … Cuvintele lui Bălcescu în curând aveau să pună chestiunea la ordinea zilei. Toate spiritele luminate, toate inimile fierbinţi îşi însuşiră soluţiunea chestiunii ca un ţel nobil al activităţii vieţii lor”. Cf. Mihail Kogălniceanu, Texte social-politice alese, ediţie de Dan Berindei (coordonator), Bucureşti, Edit. Politică, 1967, p. 386.
[11] V. Alecsandri, Dridri, în vol. Proză, Ediţia G.C.Nicolescu, Bucureşti, EPL, 1967, p. 400 şi urm.
[12] A.Russo oferă următoarea explicaţie cu privire la deosebirile existente între societatea din principate şi cea din Transilvania: “Societatea din Principate, ca toate societăţile vechi, este întemeiată pe nepotriviri, pe interesuri ce se prigonesc şi pe ierarhii; ardelenii, toleraţi numai pe pământul ce-l ocupă până la 1848 şi privind cu duioşie de peste munţi la Ţară, adică la Moldova şi Valahia, alcătuiesc numai o familie, şi o familie patriarhală. Noi, moldovenii, treptaţi de întâmplările istoriei, mazili, neamuri, bresle, gloate, boieri şi feciori de boieri, viţe prăpădite în întunerecul descălecării, nu puteam forma o familie patriarhală ca acea ardeleană de la 1848. Pribejii dar, înfăţişătorii luptei în Principate, a egalităţii driturilor, iar nu a oamenilor, urmară cu ochii plini de mirare uimitoare frăţia aceasta şi mai că, într-un moment de înfocare, ar fi dorit să nu se fi născut feciori de boieri”. Alecu Russo, Cugetări, ediţia Mihai Zamfir, Bucureşti, 1977, p. 44-45. La rândul său, G. Sion notează: “Noi, moldovenii, crescuţi, mai mult sau mai puţin cu idei şi cu deprinderi aristocratice în ţara noastră, nu aveam o adevărată idee de naţiunea şi poporul român; afectam popularitatea ca pe o idée a secolului, ca o fantezie, ca o idée abstractă căpătată din cărţile străine. Cu toate că totdeauna am fost în relaţiuni cu poporul nostru, dar poporul a fost (pe atunci ca şi astăzi) departe de noi, abrutizat de împilare, într-o condiţiune pururea ticăloasă şi inferioară, necultivat, neânvăţat, fără conştiinţa driturilor şi demnităţii sale … poporul nostru (din Moldova) îl consideram compus cu totul din alte elemente; el în noi vedea totdeauna nişte fiinţe superioare, nişte oameni predestinaţi a fi stăpânii sau tiranii săi. Iar noi, oricât de umani, oricât de filozofi, oricât de patrioţi, oricât de naţionalişti sau liberali eram, nu puteam vedea în acel popor decât nişte fiinţe ce ne insulfa mila şi de care nu ne puteam apropia, cu toată bunăvoinţa ce am fi avut”. G. Sion, Suvenire contimpurane, vol. II, Ediţia Radu Albala, Bucureşti, 1973, p. 85.
[13] Anul 1848 în Principatele Române, Acte şi documente, vol. I, p. 541-543 (Aaron Florian către G. Bariţ, 12 iunie 1848). A se vedea şi N. Pleşoianu, Memoriu asupra revoluţiunii din 1848, la Cornelia Bodea, curente şi opinii în sânul emigraţilor de la 1848. I. Memoriile colonelului Pleşoianu, în “Studia et Acta Musei Nicolae Bălcescu”, 1970-1971, Bălceşti pe Topolog, 1971.
[14] Anul 1848 …, loc.cit. şi C. Colescu-Vartic, 1848. Zile revoluţionare, Bucureşti, 1898, p. 151.
[15] A se vedea ultimul capitol al lucrării noastre Moldova şi începuturile revoluţiei de la 1848, Chişinău, 1993, p. 304 şi urm. Vezi şi anul 1848 în Principatele Române. Acte şi documente, IV, p. 365.

Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*


Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.