Ionel Cârstea (Târgoviste)*Scriitor*

M-am născut în ’51 într-o familie de semiţărani, tata era petrolist, mama casnică, împreună munceau cca 7000 metri pătraţi teren arabil, asta până s-a blagoslovit comuniştii şi ne-au înscris în colectiv, despre asta probabil vom vorbi altă dată. Am început şcoala la vârsta de 6 ani, în acel an am fost bucuros pentru că mama mi-a cumpărat pentru prima dată o pereche de tenişi şi un ghiozdan de carton, eram tare mândru de amândouă; numai că, de-a doua zi de şcoală, nu mi-a mai dat nici tenişi nici ghiozdanul, am mers desculţ şi cu traista în loc de ghiozdan. Tot în acel an am avut bucuria să aud pentru prima dată în casă:” aici Bucureşti, transmitem un buletin de ştiri”, era Radio România. Mare minune, mă uitam la difuzorul din perete ca la o icoană făcătoare de minuni, de unde veneau vocile, cum de încăpeau oamenii într-o cutie atât de mică?.Radioficarea a fost un proces formidabil de culturalizare a ţăranilor, ştirea venea în sfârşit şi la ei în timp real. Mama, ţesătoare destoinică, timp de iarnă şi la lumina lămpi cu petrol lampant din perete, ţesea, în timp ce la radio era celebra emisiune „teatru la microfon”, asculta şi ţesea. Încet, am început să ascult şi eu, astfel am putut auzi „Rusalka”, „Zăpada în toiul Verii”, „Baltagul”, „Omul care a Văzut Moartea” şi multe altele, aşa am prins drag de teatru, mai târziu când a fost electrificat satul prin ’64, am putut vedea teatrul jucat de actori, nu numai vorbit. În clasa a 5 am luat 2 la lecturi în afara clasei pentru că nu citisem povestea „Punguţa cu doi bani”, nu o citisem pentru că la mine în casă nu exista nici o carte, atunci profa de română m-a luat la ea acasă şi a început să îmi împrumute cărţi specifice vârstei mele. Mulţumesc d-nă, datorită dvs, o treime din banii câştigaţi de mine de-a lungul vieţii au mers pe cumpărare de cărţi.Am citit în maşină în timp ce eram dus la serviciu, am citit în pauza de masă, practic am citit în orice moment l-am avut liber. Am cochetat mai tot timpul cu scrisul, fără a încerca să arăt la cineva ceea ce aşterneam pe furiş intr-un blocnotes, nu în cel care vroia să doarmă fotbalistul Claudiu Răducanu, altul, numai al meu.În urmă cu doi ani, un nepot mi-a propus să îmi facă un blog, aşa că de atunci am scris peste 750 de articolaşe. Unele apreciate de cititori, altele mai puţin, articolele fiind cu substrat politic am primit şi înjurături destul de urâte, dar şi felicitări.Acum, pensionar, prieten cu laptopul de pe birou , încerc să ţin pasul cu evenimentele politice şi culturale, iar din când în când din Bucşani, un sat din Dâmboviţa, aproape de Târgovişte, scriu pentru cei câţiva prieteni impresiile mele despre evenimentele de pe scena politică şi nu, numai.În urmă cu câteva luni a apărut prima mea carte ”Călătorie neterminată”, o carte de proză scurtă cu povești romantice și pamflete.

fragmente de proză

Lătratul câinilor şi bătăile puternice în poartă l-au făcut pe Ion să sară din pat.
-Ce-i Ioane, ce se aude?Cine bate în poartă la ora asta? Stana s-a ridicat în capul oaselor. Ion a aprins un chibrit, s-a uitat la ceasul de masă, era ora două din noapte.
-Cine să fie acum? Bărbatul îşi puse pe spate o bundă şi numai în izmene, descuie uşa şi strigă de pe prispă.
-Care eşti bă la ora asta? Acum oamenii cinstiţi dorm! Voi ce vreţi?
-Ioane, se auzi glasul primarului, îmbracă-te şi vino cu noi la postul de miliţie!
– Nu merg!. Vin mâine pe ziuă, nu noaptea ca lotrii.
-Ai să vii acum omule, că pentru tine au venit niște tovarăși de la raion şi de la Bucureşti. Au o daravelă de rezolvat. Mergi te-mbracă şi vino cu noi! Te aşteptăm! Ion speriat a intrat în casă, a aprins lampa, apoi a început, să se îmbrace.
Unde mergi la ora asta? Nevasta, într-o cămaşa lungă cusută cu arnici pe la manşetele creţe , privea nedumerită la bărbat. Ion se îmbrăcă repede şi pe tăcute. Stana a înţeles că se întâmplă ceva rău. S-a aşezat în genunchi în faţa icoanei „Sfântul Gheorghe omorând balaurul” şi a început să se roage.
Ion a terminat de îmbrăcat, s-a apropiat de patul unde dormeau copiii, i-a învelit mai bine cu procovul, apoi a aruncat ochii roată prin toată camera. Parcă voia să-şi fixeze în minte toate detaliile. Pereţii, îmbrăcați cu șervetele cusute de Stana și de fata lor de 12 ani, erau văruiți. În cameră se aflau două paturi cu saltele de paie, într-unul dormea el cu nevasta, în celălalt dormeau cei patru copii, trei băieți și o fată.
Avea presimţirea că nu va veni prea repede acasă. Nevasta s-a ridicat din faţa icoanei.

Ion a încercat să o liniştească :
-Stai liniştită, dimineaţă sunt înapoi. Am să le spun că nu mă înscriu la colectiv, vor înţelege, sunt oameni luminaţi.
-Măi omule, hai mă să ne înscriem, avem 10 pogoane de pământ, doi cai, două vaci şi 20 de oi. Ne înscriem cu ele, apoi ce-o face lumea cealaltă, vom face şi noi.
-Tu să taci, muiere proastă, dacă voi da tot ce am colectivului, ce vom mânca? Din ce vom trăi? De ce nu le plătesc? Să-mi plătească pământul. Eu l-am primit în ’45. Am luptat pe front, apoi m-au împroprietărit. Am muncit cu palmele mele să pot să-mi cumpăr animalele din curte. Aşa am asigurat mâncarea pentru noi. Dacă eu astăzi mă înscriu la colectiv, le dau tot ce am, voi ce veţi mânca? Ion era cătrănit, de afară se auzea cum loviturile în poartă se înteţeau. Hărmălaia de câini era mare. Luminile se aprinseseră în mai multe case. Pitiţi pe după perdele, gospodarii se uitau afară neliniştiţi
-Hai să mergem, zise bărbatul ieşind pe poartă.
Prin întuneric, Ion încerca să vadă câţi sunt şi mai ales cine sunt. Recunoscuse vocea primarului .Până la postul de miliţie s-a mers în tăcere. Au intra în clădire, un petromax lumina încăperea. Pe un scaun, în spatele unui birou mare din lemn masiv, murdar, pe care se afla un baston de cauciuc, stătea un tip în costum, cu cravată, iar pe cap avea o pălărie cu boruri mari trasă pe ochi. Însoţitorii lui Ion s-au aşezat pe scaunele puse pe lângă pereţii camerei. Bărbatul a rămas în picioare cu căciula în mână.
-Ioane, şti de ce te-am chemat? Omul de la raion vorbea calm, chiar mieros.
-Nu ştiu, cred că-mi veţi spune, că d-aia mă aduserăţi ca pe rege cu alai.
-Măi Ioane, hai să terminăm repede şi să mergem la culcare. Noaptea, oamenii normali dorm.
-Aşa zic şi eu. Ion a fost păcălit de vocea dulceagă a instructorului de partid.
-Păi dacă vrei, să terminăm repede, semnează mă băiete hârtia asta. Omul de la raion îi întinse hârtia în care erau scrise pământurile, animalele şi uneltele agricole pe care le avea în proprietate.
Ion a luat hârtia, a adus-o mai aproape de lumină şi a început să citească. S-a dumirit repede despre ce era scris în hârtie.
-Îmi pare rău, eu nu semnez aşa ceva. Ţăranul puse cu grijă hârtia pe birou.

La auzul acestei negări vehemente, instructorul de la raion îşi împinse cu un bobârnac pălăria pe ceafă, apoi ţipă :
-Ce-ai zis mă? Bă tu crezi, că eu am venit în miez de noapte până în satul vostru, să aud, că tu îmi spui verde în faţă, că refuzi să respecţi directiva Partidului Muncitoresc Român? Ioane, înţelege, ce îţi spun! De aici pleci acasă, dacă semnezi nenorocita aia de hârtie, dacă nu, nu mai vezi soarele! Bă tu înţelegi? ‘Tu-ţi dumnezeii mă-ti, cum crezi că mă pot duce în faţa şefului, să-i spun că un dobitoc de ţăran, nu vrea să semneze? Măi Vădane, instructorul se întoarse cu faţa spre şeful de post, un zdrahon de aproape 2 metri înălţime, i-a vezi mă, poate te faci tu, înţeles.
Plutonierul de miliţie s-a apropiat de birou, a luat bastonul de cauciuc, apoi cu el bătând ameninţător în propria palmă, s-a proptit în faţa lui Ion.
-I-a zi mă, semnezi, sau nu. Spune-mi de la început, să nu pierd timpul
-Nu semnez tovarăşe, abia am căpătat pământul, cum să-l dau degeaba. Plătiţi-l şi vi-l dau, vreţi să mor de foame cu copiii în casă?
Ce faci mă tu te tocmeşti cu noi. Stai mă, să-ţi dau eu ţie. Plutonierul a început să-l lovească cu bastonul de cauciuc peste spate şi peste picioare. La început s-a ţinut tare, apoi a început să ţipe. Instructorul a făcut semn miliţianului, să se oprească. Apoi s-a adresat lui Ion:
Spune mă semnezi? Ne-am cam înfierbântat. Eşti om în toată firea şi te porţi ca un copil. Mă Ioane, te învăţ ca pe fratele meu, semnează! Fii atent la mine, tu pleci de aici, după ce semnezi, că eşti de acord , să intri în colectiv. Că semnezi acum, sau peste doi ani, atunci vei ajunge acasă. Gândeşte-te! Du-l mă la beci. Masivul miliţan l-a luat mai mult pe sus şi la târât pe scările de lemn care scârţiau la fiecare pas. Beciul era un fost depozit de băuturi care aparţinuse unui boier, ca de altfel toate construcţiile din jur, inclusiv castelul măreţ în care era sediul Primăriei. Miliţianul a scos o legătură de chei din buzunar, cu una a deschis uşa masivă din stejar, întărită cu platbande groase din fier forjat, apoi l-a împins pe Ion înlăuntru. A închis uşa ,apoi a plecat. Rămas singur în întunecimea beciului, Ion se gândea la soarta lui. Copil sărac, muncise de mic ca argat la curtea boierească, boierul văzându-l băiat isteţ, l-a dat la şcoală unde a învăţat 5 clase. Gândea să facă din el un supraveghetor. A izbucnit războiul. Au început să apară lipsurile. Lumea o ducea greu. Numărul văduvelor şi orfanilor creştea în fiecare zi. A murit Gheorghe al Samfirei la Cotul Donului. „Dumnezeu să-l ierte”, murmura mulţimea de oameni . Asemenea veşti veneau zilnic. Odată vestea dată începeau bocetele, plângeau: mamele, soţiile, copiii şi pietrele plângeau de atâta jale.
În ’44 primise ordin de încorporare. A fost greu, a înfruntat multe greutăţi. A ajuns până-n munţii Tatra din Cehoslovacia. În mai ’45 a fost lăsat la vatră. Primise şi el pământ în primăvară când cu reforma lui Groza. În ’46 se însurase cu Stana, fată vrednică, frumoasă. Împreună munciseră pământul lui şi pogonul dat ei de zestre , reuşisră să-şi facă o gospodărie frumoasă. Copii erau sănătoşi, ăl mare, Florin, avea 14 ani, învăţa bine, era vrednic, umbla cu el la muncile câmpului. Şi de ceilalţii copii era mulţumit.
Acum era aici, în beciul Miliţiei, ca un hoţ de rând. Nu va semna acea hârtie. E pământul lui. Munca lui. Nu va da un petic de pământ, sau vreo coadă de vită colectivului. Dacă vor pământ şi animale, să le cumpere. Da, aşa vrea, să-i plătească cinstit. Mâine îi va spune răspicat Instructorului : „plătiţi, vă dau tot, nu plătiţi, nu vă dau nimic”. Nu-l sperie pe el câteva înjurături şi câteva bastoane. Că doar nu are miliţianul ăstă mâna mai grea ca a sergentului pe care l-a avut pe front? Era în primăvara anului 1961.

2 A ajuns acasă târziu în noapte. A deschis portiţa uşor. Câinele a început să latre. A mers la el şi l-a mângâiat, Ursu, aşa se numea câinele, s-a liniştit. Îi fusese dor de câine, era prietenul lui. S-a îndreptat spre casă. A urcat cele două trepte de lemn, a deschis portiţa de la prispă, apoi s-a apropiat de geam. A bătut uşor cu degetul. Din casă s-a auzit mişcare.
-Cine este?
Eu sunt Stană, dă-mi drumul în casă.

Femeia s-a repezit la uşă şi a dat drumul bărbatului în casă. Când l-a văzut şi-a pus mâna la gură şi a început să plângă.
Ho, muiere nu mai plânge, că doar am venit acasă. Ai grijă, că sperii copiii.
Unde ai fost măi omule, am întrebat pe primar, pe miliţian, nimeni nu ştia unde eşti.
Ei, am fost într-o şcoală, m-a învăţat partidul cum e cu colectivul.
Şi e bine? Stana se uita nedumerită la bărbat.
Păi cum să-ţi spun eu. Dacă nu te înscrii la colectiv, te chinui pe pat străin. Iar dacă te înscri, te chinui în patul tău. Cam asta am învăţat eu. Ion vorbea în glumă.
Ia zi, ce facem, ne înscriem la colectiv?
Păi deja m-am înscris, mâine probabil că vor veni să ia caii şi uneltele. Nu ţi-am spus că am făcut şcoală. Au ăştia nişte oamenii foarte pregătiţi. Într-o lună m-au convins să le dau pământul şi tot ce am pe degeaba. Hai să ne culcăm, vom mai vorbi şi mâine. A doua zi Ion s-a sculat, s-a spălat, apoi s-a bărbierit. Femeia se uita la el fără să înţeleagă. De când se luaseră amândoi, el se bărbierea numai sâmbăta. Nu l-a întrebat nimic. I-a dat schimburi curate. Băiatul cel mare s-a trezit, a privit bucuros spre tatăl său.
Ai venit tată?
Da, băiete. Scoală femeie şi pe ceilalţi copii şi hai la masă. Du-te şi scoate o bucată de muşchi din cazan, să mâncăm cu copiii.
Azi e miercuri omule, îl atenţionă femeia.
Lasă femeie, o mai închide şi Dumnezeu ochii. Tu fă aşa, cum am zis.
Se aşezară toţii în jurul mesei rotunde. Sanda, o ajuta pe mamă-sa să pună masa. Ion privea cu drag copiii din jurul mesei. Florin avea 14 ani, urma să termine 7 clase. Îl va îndemna spre o şcoală profesională. Lucratul pământului nu mai avea viitor. Îl mângâie în gând, era tuns zero, cu ochii mari căprui şi sprâncene faraonice. Era un băiat isteţ şi îndemânatic.
Sanda, era singură lui fată. Avea 12 ani. Era înaltă, subţirică, părul şaten împletit în două codiţe, fruntea inteligentă. Ochii ei mari căprui verzi îi dădeau o frumuseţe aparte. Costel, cel de-al treilea copil avea 10 ani, era subţirel cu ochii migdalaţi şi nasul cârn. Gicu, prâslea, avea 4 ani, era un copil neastâmpărat şi isteţ.
Nu mănânci Ioane? Nevasta l-a trezit din visul lui. O privi surprins, o vedea după mult timp. Se însurase cu ea din dragoste. Nu fusese bogată. Fusese frumoasă, încă se păstrau urme din frumuseţea de altădată. Era înaltă, cu bărul şaten, bogat, împletit în două cozi groase strânse în coc. Ochii mari, căprui -verzi, îi scoteau în evidenţă faţa ovală.
Mănânc femeie, mă uitam la copii, s-au făcut mari. Care sunteţi la şcoală de dimineaţă?
Costel a ridicat mâna, numai el învăţa dimineaţa. Merg la vite să le pun mâncare. Tu pleacă la şcoală că e timpul, iar voi doi puneţi mâna şi învăţaţi.
După ce a terminat treburile din obor, a intrat în casă.
Măi femeie, dă-mi nişte gologani să-mi iau tutun, poate beau şi o ţuică. Vreau să văd ce mai este prin sat. Cu banii în buzunar Ion a plecat spre „bufet”, era cătrănit rău în sufletul lui. Nu a vrut să arate femeii. Simţea că nu are aer. Era un nimeni, fără pământ, fără caii şi căruţa lui. Cedase, durerea şi chinul la care fusese supus 30 de zile, îl speriase. Voia mult să-şi vadă copiii crescând. A cedat pământul în schimbul dragostei de odrasle. Trebuia să lupte. Nu putea lupta decât fiind liber, chiar dacă îşi pierduse pământul. Dă-l naibi. Va pleca la oraş să-şi ia serviciu. A auzit că angajează la calea ferată. Nu-i era frică de muncă.
A intrat în bufet, deşi destul de dimineaţă, erau câţiva bărbaţii la mese. La vederea lui oamenii au început să-şi dea coate.
Unde ai fost mă Ioane al Stanei? Aşa-i zicea lumea, după numele nevestei. Întrebarea era pusă de un bărbat înalt, cu o mustaţă pe oală.

Am fost plecat la un prieten din armată. Am mai stat de vorbă. E băiat deştept, atât de deştept că m-a convins să mă înscriu la colectiv.
Păi nu ziceai tu, că nu te înscrii? Te-ai înmuiat Ioane, te-ai înmuiat.
Nu m-am înmuiat moşule, am fost convins. Cică şi la ruşi e colectiv şi o duc bine. Nu avem altă soluţie oameni buni, va trebui să ne înscriem toţi. Mi-a spus mie colegul din armată, că ăsta e drumul. Moşule, se adresă în continuare Ion bătrânului curios, cu puterea politică de acum nu este bine să te pui. Spunând aceste cuvinte, Ion s-a ridicat de la masă. A dat ultima gură de rachiu pe gât, a stins ţigara, apoi s-a adresat celorlaţi :
Mi-a spus mie prietenul ăla din armată, că vom avea colectiv. El a fost trimis de partid în URSS să vadă acolo ce şi cum, este cu colectivul. Cică ar fi bine. Eu mâine merg să duc caii şi căruţa la sediul G.A.C . ( Gospodăria Agricolă Colectivă). Vă aştept şi pe voi. Ion a ieşit pe uşa bufetului dându-şi căciula pe ceafă.
A doua zi a înhămat caii , a pus în căruţă plugurile de fier, grapa şi rariţa. Îmbrăcat în straie de sărbătoare, cu biciul în mână şi pălăria de fetru pe cap, s-a urcat pe leagănul căruţii, a dat bice cailor şi a pornit la drum. Ajuns în curtea sediului, a predat caii şi utilajele, apoi le-a înmânat biciul. Luaţi tot, de astăzi nu mă mai vedeţi. Voi pleca la oraş. Fără să aştepte vreun răspuns a plecat pe jos spre casă.
A doua zi s-a trezit dis de dimineaţă, încă nu se luminase de ziuă, s-a îmbrăcat, a mâncat ceva, a luat traista în care îi pusese nevasta o cocoace, o bucată de brânză tare, bine scursă de zer, şi o ceapă. Astfel echipat a plecat spre oraş. Puţinii banii pe care îi avea, îi pusese într-o batistă bine înnodată şi pitită-n sân. Oprise în buzunar câţiva lei, pentru cheltuieli urgente.
Ştia bine drumul spre oraş, pe potecile de peste câmp erau ceva mai mult de 10 km.
Soarele se ridicase de două suliţe pe cer când a ajuns în târg. A întrebat un miliţian unde era sediul „ Braţelor de Muncă”. A mers după îndrumarea primită şi în scurt timp a ajuns în faţa instituţiei. A intrat în curte, aici erau mulţi oameni. A întrebat unde este ghişeul care se ocupă cu repartizările locurilor de muncă. Ajuns în faţa ghişeului a fost întrebat de funcţionară:
Da, tovarăşe, ce doreşti? Întrebarea a suntat mecanic.
Aş vrea să mă angajez undeva.
Ce meserie ai?
Nu am nicio meserie, sunt ţăran de la coarnele plugului. Vreau să muncesc.
Câţi ani ai ?
37
Ţi-ar place să ajungi fierar-betonist?
Nu ştiu, cred că da.
Completează cererea asta, funcţionara îi întinse o hârtie tipizată. Ai acolo pe masă, toc cerneală şi sugativă. Nu te grăbi, scrie citeţ.
Ion s-a aşezat la masă şi a început să scrie. Funcţionara îl urmărea de după geamul ghişeului.
e gândea că un bărbat bine clădit ca el, va face faţă unei munci fizice solicitante.
Ion a completat cererea, cu scrisul lui rotund puţin înclinat. Femeia i-a dat o fişă medicală.
Trebuie să mergi la policlinică să ţi-o completeze medicii. Ai înţeles?
Da, răspunse Ion, cu jumătate de gură
Ai unde să dormi?
Nu.
Am să-ţi dau o hârtie la mână pentru a te putea caza la un cămin muncitoresc. Funcţionara a completat o hârtie, a ştampilat-o, apoi a inmânat-o bărbatului. Cu această hârtie te prezinţi la administrator, te va repartiza. Mâine să mergi să-ţi faci analizele medicale, când eşti gata, să vii la mine pentru a-ţi da repartizarea.
Ion a mulţumit pentru ajutor şi bunăvoinţă. Cu hârtia în mână a plecat să caute căminul
Va urma!

Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*


Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.