Scriitorul Marin Toma-Readuce în memoria cititorilor pe Gala Galaction

Gala GALACTION – biografie – (opera şi scrierile)

(pseud. lui Grigore Pisculescu), n. 16/29 apr. 1879, corn. Dideşti, jud. Teleorman – m. 8 mart. 1961, Bucureşti.

Prozator, memorialist şi traducător.

Fiul lui Nicolae Pisculescu, arendaş al moşiei Dideşti, şi al Chiriachiei (n. Ostreanu), fiică de preot.

Viaţa şi activitatea literară a lui Gala Galaction (Grigore Pisculescu) nu implică probleme deosebite. Se naşte în 1879 într-o familie de mici proprietari agricoli din Didesti-Teleorman. Face liceul Sfântul Sava din Bucureşti şi este coleg cu Ion Theodorescu (Tudor Arghezi) cu N.D.Cocea. Face Facultatea de litere şi filosofie apoi Facultatea de teologie şi îşi dă doctoratul în teologie. A fost defensor al episcbpiei Olteniei şi a Curţii de Argeş. A fost membru al Academiei Romane (1947).

Clasele primare în satul natal (1886-1888) şi la Roşiorii de Vede (1888-1890); liceul la Bucureşti, la „Sf. Sava” (1890-1898). Ca elev, redactează singur rev. poligrafiata Zig-zag (1896). Adevăratul debut în Adevărul ilustrat (7 oct. 1896), cu schiţa Pe terasă. Din această perioadă datează prietenia de-o viaţă cu T. Arghezi, N. D. Cocea şi V. Demetrius. Facultatea de Litere şi Filosofie, începută la Bucureşti în 1898 şi abandonată (1899) în favoarea Facultăţii de Teologie (1899-1903). Din 1903 la Cernăuţi, în vederea unui doctorat în teologie (obţinut în 1909). Reconfirmat (1909) în postul de defensor eclesi-astic pe care îl mai deţinuse temporar în 1906. Pe deplin afirmat că scriitor încă din primul deceniu al sec., GALACTION colaborează la mai toate rev. de audienţă ale epocii, conducând el însuşi Cronică (1915-1916, împreună cu T. Arghezi) şi Spicul (1918). în 1914, Editura Viaţa Românească îi publică primul voi., Bisericuţă din razoare, premiat de Acad. Romană (1915). Acuzat de colaboraţionism cu ocupantul german (dec. 1916-nov. 1918), GALACTION este destituit (1919) din postul de defensor eclesiastic, publicistica devenind principalul său mijloc de subzistenţă. Art. de atitudine socialistă şi democratică, publicate începând din 1919 în Socialismul, Chemarea, Lumea nouă, Cuvântul liber, Luptătorul, Avântul s. a. (o parte incluse în voi. O lume nouă, 1919). Hirotonit preot în 1922.

Din 1926, prof, la Facultatea de Teologie din Chişinău (după ce, în acelaşi an, i se refuzase o catedră similară la Univ. din Bucureşti). Tot în 1926, pelerinaj la Ierusalim (el inspiră voi. Scrisori către Simforoza. În pământul făgăduinţei, 1930), după cum impresiile a două călătorii la Muntele Athos, 1933, stau la baza secţiunii Mările de miazăzi şi Sfântul Munte din voi. În grădinile Sf. Antonie (1942). Publicist cu prezenţa susţinută în presă interbelica, GALACTION se retrage, în anii războiului, din prim-planul actualităţii; după 1944, se angajează activ în viaţa literară şi politică: vicepreşedinte al S.S.R. (1947), academician (1947), deputat M.A.N. (1948). I se conferă Ordinul Muncii clasa I (1954). Hemiplegie şi afazic în urma unei congestii cerebrale (1955), îşi petrece ultimii şase ani ai vieţii în suferinţe atroce, fizice şi mai ales morale.Opera sa de prozator cuprinde, în principal, nuvelele şi povestirile din voi.: Clopotele din Mănăstirea Neamţu (1916), De la noi la Cladova (1924), Caligraful Terţiu (1929), Nuvele şi schiţe (1934) şi romane: Roxana (1930), Papucii lui Mahmud (1932, înmormântat, conform dorinţei sale, la mănăstirea Cernica. iul S.S.R.), Doctorul Taifun (1933), La răspântie de veacuri (2 voi., 1935). A lăsat un amplu Jurnal, publicat postum în trei voi. masive (1973-1980). GALACTION este şi autorul unui mare număr de lucrări cu caracter teologic. A tradus singur Noul Testament (1927) şi, în colab. cu preotul V Radu, Biblia (1938). GALACTION şi-a strâns publicistica în mai multe voi.: La ţărmul mării (1916), O lume nouă (1919), Răboji pe bradul verde (1920), Toamne de odinioară (1924), Mangalia (1947), Oameni şi gânduri din veacul meu (1955), a scris o biografie Eminescu (1914), o carte despre Vlahuţă (1944) şi a tradus din Shakespeare şi Anatole France.

Deşi a continuat să scrie până după al doilea război mondial, GALACTION aparţine, ca scriitor, epocii dinaintea primului. Piesele de rezistenţă ale operei sale, cele care-i asigura şi-i definesc locul în literatura română, sunt nuvelele şi povestirile scrise în intervalul 1902-1910, publicate în rev. Literatură şi arta romană (1902, Moară lui Călifar), Linia dreaptă (1904), Revista idealistă (1907, Copca rădvanului), dar mai ales în Viaţa socială a lui N. D. Cocea, în decursul unui singur an, 1910, „anul biruinţei sale literare” (De la noi la Cladova, În pădurea Cotos-manei, Gloria Constantini, Lângă apă Vodislavei s. a.). Privite retrospectiv, prin prisma evenimentelor ce aveau să irupă catastrofal în biografia autorului, ele apar drept ecouri sau roade estetice ale unei secrete şi înverşunate „lupte cu îngerul”: victorii de moment, nesigure în plan existenţial, dar – ceea ce rămâne – victorii sigure, definitive, în planul artei. Obsesia şi substanţa celei mai bune părţi din literatura lui GALACTION fructifica fie reprimarea, fie consumarea unui hybris, erotic de cele mai multe ori, alteori social ori indeterminat, global. Soluţionarea conflictului, inexorabil generat de aici, oscilează între etic (religios) şi estetic, ceea ce se răsfrânge şi asupra valorii artistice, oscilanta şi ea, de la caz la caz, în funcţie de opţiunea implicată. În cazurile de reuşită majoră, numite mai sus, sublimarea hybris-uui, orientată estetic, mizează, că în tragedie, pe efectul de catharsis, de „purificare a patimilor”, a „pasiunilor”, prin consumarea lor imaginară, în ficţiune, până la ultimele consecinţe: moartea, de cele mai multe ori. Soluţia antrenează, în mod necesar, capacitatea de reprezentare concretă a manifestării acestor „patimi” în fenomenalitatea lor unică, individuală, aşadar o acută percepţie şi o bogată experienţă sau imaginaţie a realului, precum şi, fireşte, resurse de expresie, iscusinţe de limbaj pe măsură. Or, tocmai acestea sunt calităţile îndeobşte recunoscute nuvelisticii lui G.: vitalitatea şi vivacitatea „meridională”, uneori pitorescul personajelor şi al cadrului acţiunii (percepţia personajului îndeosebi), talentul de povestitor şi ştiinţă de analist al pasiunilor violente, darurile de „stilist”: culoarea şi savoarea cuvântului, stăpânirea tuturor registrelor limbii, a tuturor rezervelor ei lexicale etc. Firesc şi necesar se racordează explicaţiei, în acest context, zestrea spirituală acumulată în satul copilăriei ori „baia de real” prilejuita defensorului eclesiastic de frecventele-i peregrinari profesionale „pe teren”, pe meleagurile ce cădeau sub jurisdicţia Episcopiei Olteniei şi a Curţii de Argeş. După propria mărturie, GALACTION a reluat, în Moară lui Călifar, prima lui reuşita majoră, motive şi eresuri folclorice cunoscute dintr-o povestire a tatălui său. Pentru Stoicea, flăcău falnic, dar sărac, handicapat social în satul său, „ispita” ori hybris-ul vizează global o „căpătuire”, o „procopseală”, o revanşă asupra lumii prin stăpânirea puterii şi averilor lumii „acesteia”, ceea ce nu poate dobândi decât cu preţul pactului diabolic oferit de bătrânul morar Călifar, vrăjitor şi legat al Satanei prin partea locului; „comorile Satanei” dovedindu-se însă înşelătoare, că orice ispită, Stoicea, cu minţile rătăcite, îl ucide pe funestul ispititor şi îşi găseşte el însuşi moartea în apele lacului unde sălăşluiau puterile malefice. Perfectă absorbire a sensului în expresie face din Moară lui Călifar o piesă antologică: figuraţia şi simbolistica religioasă, cât există, se suprapun neostentativ, nesilit – dirijând discret semantică, „tendinţa” morală – peste un debit epic dezinvolt, peste o desfăşurare vie de ipostaze ale realului, peste firele şi nervurile miraculosului folcloric, GALACTION fiind un maestru de necontestat al fantasticului în proza românească. Aceeaşi sănătoasă dialectica estetică, lăsată „în legea ei”, acţionează finalmente cathartic şi în cazul cuplului Mura Lautarul-domnita Oleana care, în Copca Rădvanului, plătesc cu viaţa consumarea unui hybris erotic, agravat prin apelul la serviciile magiei negre, şi în cazul pătimaşului Gheorghe Cătălina sau al nesăbuitei cadâne Soleima din povestirile omonime, damnaţi ai erosului şi ei; şi în cazul triunghiului Frusina-Badea-Constantin Fierascu din Gloria Constantini, unde demonul erotic, transsubstanţiat fantastic în flacără albastră jucând fascinant deasupra aurului nefast, îi duce pe toţi, inexorabil, lapieire; de asemenea, în cazul impulsivului Iordache Cojocarul, al cărui cap cade, în Lângă apă Vodislavei, că „ispaşa” pentru un alt fel de hybris, generat temperamental, dar consumat social: violenta. Exigenţele estetice sunt supuse unei încercări ceva mai anevoioase în cazurile de „păcat” refuzat, de „ispita” ori de hybris, reprimate prin stavila moralei (religioase, de cele mai multe ori). În drumul spre păcat, Plecarea Drozileii, O stea prin fereastra lui Manolas s. a., mai puţin împlinite, nu pot umbri reuşita deplină din De la noi la Cladova: destinul cuplului Borivoje – popa Tonea, în care autorul însuşi va fi putut descoperi mai târziu tulburătoare valenţe premonitorii, rămâne o demonstraţie de forţă artistică, o probă de vitalitate estetică proprie unui scriitor capabil să „înghită”, să „digere” şi să asimileze „teza” în doze fatale pentru alţii. Nu chiar orice doză totuşi, după cum, neiertător, vor dovedi-o romanele scrise în perioada interbelică: Roxana (1930), Papucii lui Mahmud (1932), Doctorul Taifun (1933), La răspântie de veacuri (1935). Nu doar deficitul de construcţie – GALACTION mizează, şi că romancier, exclusiv pe înzestrarea să nativă de povestitor – subminează valoric aceste romane: cauza prima rezidă în vicierea dialecticii cathartice. în Papucii lui Mahmud, de exemplu (cel mai consistent, comparativ, dintre romanele lui G.), regăsim ca nucleu conflictual acelaşi hybris al violenţei: dintr-un impuls de moment, gratuit, Savu Pantofaru din Roşiorii de Vede ucide, în timpul războiului din 1877-1878, un prizonier turc lipsit de apărare; dar, în loc ca aceasta „vină” să fie lăsată a-şi urma cursul sublimării estetice, ea este deviată în „ispăşirea” religioasă: împlinind „canonul” prescris de sihastrul Silvestru, Savu Pantofaru va rătăci prin lume împărţind că pomana săracilor o mie de perechi de încălţăminte făcute de mâna lui. Linearitatea plată, lipsită de tensiune, a naraţiunii ce rezultă de aici anulează orice interes artistic major. Deturnarea traiectoriei cathartice, prin refuzul germenului ei conflictual, se repetă şi în ultimul roman al lui G., La răspântie de veacuri (1935), unde, în Preliminarii, autorul avertiză: „Urzeala cărţii mele – câtă se vede azi şi câtă va mai fi – este luată dintr-un jurnal intim [ ]”; trimiterile autobiografice, transparente şi fără această recunoaştere expresă, complica aici şi mai mult lucrurile, dacă nu cumva tocmai le explică: clarificare ce începe a se întrezări pe parcursul unei legitime confruntări cu textul, devenit între timp public (deşi, din păcate, necunoscut încă integral), al invocatului Jurnal (voi. I, 1973; voi. ÎI, 1977; voi. III, 1980). Unic ca proporţii în literatura română (acoperă perioada 1898-1955, cu întreruperi între anii: 1901-1903, 1913-1916, 1928-1934, 1950-1951), dincolo de multele pagini ce ar putea interesa eventual doar istoria bisericească, Jurnalul scriitorului GALACTION are valoare literară prin trăsăturile inedite cu care adânceşte portretul moral şi psihologic al omului GALACTION Iar această nouă înţelegere a autorului deschide dintr-o dată şi o nouă, nebănuita falie înspre profunzimile operei, într-acolo unde mocneşte ascuns, dar iradiant, nucleul ei generator şi integrator. Cel mai contradictoriu şi mai abisal personaj al literaturii lui GALACTION a fost el însuşi, omul GALACTION – iată principală revelaţie a acestor „caiete”, nu întâmplător destinate de autor apariţiei postume. Ce dezvăluiri aduce, aşadar. Jurnalul lui GALACTION ? Ce s-a întâmplat cu viaţa scriitorului, în „anii grei 1914, 1915, 1916, 1917, 1918, 1919 „, când „azvârlisem în lume numele şi visele lui Galaction şi intrasem în labirintul durerilor şi al păcatului” (19 aug. 1922)?

Rămas, după cum se ştie, în Bucureşti sub ocupaţia germană (dec. 1916-nov. 1918), GALACTION deţine o drega-torie civilă în Ministerul Cultelor (administrator al „Casei Bisericii”). Sfârşitul războiului îi va aduce, pe lângă vinovate dezastre în viaţa personală, şi acuzaţia publică de colaboraţionism, al cărei stigmat – pe drept ori pe nedrept – îl va urmări cu obstinaţie pe parcursul a două decenii. În această situaţie, literalmente disperată, printr-o redacţie obscură şi insondabila, organică în orice caz structurii sale spirituale şi temperamentale bipolare, GALACTION se va devota total, cu fervoare mistică, vieţii religioase: se preoţeşte în 1922, la 43 de ani, se cufundă, vreme de aproape două decenii (1920-1938), în imensa munca ascetică de traducere a Bibliei. Din trăsăturile frământate ale lui Grigore Pisculescu se limpezeşte şi se încheagă acum definitiv fizionomia senină, hieratica, a „părintelui Galaction”. „O, voi, cei ce mă veţi citi, odată, în viitor, nu mă osândiţi până când nu veţi culege asupra mea detaliile multe şi amare de cari aveţi nevoie, ca să vă înfăţişaţi, cu oarecare exactitate, ce-a fost viaţa mea nenorocită, ce-a fost simţirea mea ursita eternei tensiuni şi ce-a fost biata feştila, muiata în puroi, din care Iisus Christos a voit să-şi aprindă sieşi luminiţa nesigură a creştinismului meu! [ ] Şi peste toate acestea – cununa descalificării naţionale! Mi-am trădat patria. Am avut, în timpul stăpânirii duşmane, o «purtare antipatriotică» şi toate celelalte învinovăţiri, pe cari le aud şi le citesc din când în când. Mărturisesc în faţa lui Dumnezeu că singurul meu ghimpe pe care-1 simţ este acela al situaţiei mele intime. Sărăcia, nevoile, alergăturile, prostia sau răutatea oamenilor şi toate câte pot să mai vină pe capul meu nu fac altceva decât să mă exerseze şi să mă ţină sus. Ceea ce mă sapă şi mă ameninţa este tragedia situaţiei mele” (26 martie 1919). Dar dacă judecata etică, de atâtea ori, condamna ceea ce judecata estetică absolvă, iată şi cazul invers, când aceasta – inuman de inflexibilă, poate, prin însăşi natura să – judecata estetică nu poate absolvi ceea ce etică, mai „umană” şi mai flexibilă, poate. Scris cu „cruzimea” şi cu nepregetarea din aceste 40 de pagini de jurnal. La răspântie de veacuri putea fi unul dintre marile romane ale literaturii romane. Şi nu este, pentru că îi lipseşte romancierului GALACTION abnegaţia artistică, necruţarea faţă de sine, în primul rând. Preotul GALACTION nu s-a iertat pe sine aşa uşor pentru „ispita” ori pentru „păcatul” căruia n-a ştiut să i se împotrivească, pentru suferinţele şi moartea atroce de care continua însă să se simtă vinovat – paginile Jurnalului stau mărturie -dupa trecerea anilor şi chiar a deceniilor. Absorbit în severul „canon” autoimpus al traducerii Bibliei – expi-atie asumată cu un fel de fervoare masochistă a „pedepsei” şi a „ispăşirii” („Au trecut cinci ani de atunci [ ]. Poate că vor mai trece douăzeci – dacă Stăpânul va binevoi să-mi acorde să plătesc în rate mici datoria mea – şi voi simţi de-a pururi, grea şi nerafuita această datorie „- 1 ianuarie 1925) – scriitorul GALACTION se va Fi considerat, pesemne, „răscumpărat”, remis, „iertat”, îngăduit deci a „se ierta” el însuşi în literatura pe care, tot atunci, o scria, îndrituit să-şi menajeze propriul alter ego ficţional (Doru Filipache), imaginandu-1 (imaginându-se), autoindulgent şi autocomplezent, doar în ipostaze exemplare, ireproşabile moral şi „social”. Caz rar, GALACTION a fost mai aspru cu sine în planul realităţii efective decât în acela al ficţiunii, în viaţă decât în operă. Şi cui ar mai folosi acum ultragierea gratuită a eticii, conţinută poate ipso facto în prezumţia că, estetic, ar fi fost mai profitabilă tocmai opţiunea inversă? Chiar dacă literatură română mai adăugă astfel o mare ocazie pierdută pe un destul de lung – din păcate -si deprimant răboj! Într-un fel sau altul, lipsa de abnegaţie estetică afectează toate romanele sale, care astfel nu mai adăugă nimic la statura scriitorului. Premiul naţional pentru proza (decernat şi apoi anulat în 1929, acordat din nou în 1935), Premiul naţional pentru literatură (1942) – recompensau de fapt, indirect, ostenelile traducătorului Bibliei. Datorăm, desigur, „apostaziei” inverse a lui G., abdicării sale de la literatura- la o vârstă când inextricabile impasuri existenţiale îi vor fi clătinat pesemne încrederea în eficienţă exorcizării estetice a demonilor, facandu-1 să aleagă calea „ispăşirii” prin „canon” autoimpus, sterilizant literar, dar, indirect, tot literar, fertil – cel puţin acel impunător monument de limba românească, în care s-a zidit un scriitor înzestrat cu un rar simţ al cuvântului, şi care este traducerea integrală, după originalul ebraic, a Bibliei – strădanie începută de unul singur, încă în 1920, şi dusă apoi la capăt cu ajutorul preotului Vasile Radu, în 1938. Dar marele roman în care abisurile, zvârcolirile şi răsucirile dostoievskiene ale omului GALACTION să-şi fi găsit, în tiparele limbii române, expresia indislocabila, netrecătoare – acesta n-a mai fost scris niciodată. Şi câţi scriitori avem despre care – că despre GALACTION – să se poată spune că o asemenea înfăptuire le-ar fi stat în puteri? Mai rămân câteva zguduitoare pagini de Jurnal, drept compensaţie şi drept măsură a regretului după această operă care n-a fost să fie. E mult, e puţin? O dată mai mult, eternă paradigmă după care îşi consuma combustia mundană temperamentul creator iese verificată: şi GALACTION

a fost mare, adevărat scriitor, doar atunci când şi-a zidit viaţa în operă, nu opera în viaţă.

OPERA

Minunea din drumul Damascului (Argument apologetic), teza pentru licenţa, Bucureşti, 1903; Apologia unei legi şi mai presus de ea: a unui principiu. Bucureşti, 1909; Bisericuţă din razoare. Iaşi, 1914 (ed. ÎI, Bucureşti, 1919; ed. III, 1924; ed. IV, 1944); Emines-cu, Bucureşti, 1914 (ed. ÎI, sub titlul Viaţa lui Eminescu, 1924; ed. III, sub titlul Miliai Eminescu, ed. şi pref. de Gh. Cunescu, Iaşi, 1987); Clopotele din Mănăstirea Neamţu, Bucureşti, 1916 (ed. ÎI, 1933); La ţărmul mării, Bucureşti, 1916; O lume nouă, Bucureşti, 1919 (ed. ÎI, 1947); Sionismul la prieteni, pref. de A. L. Zissu, Bucureşti, 1919; Răboji pe bradul verde, Iaşi, 1920; Mustafa Efendi ajunge Macarie Monahul, Iaşi, 1920 (ed. ÎI, 1943); De la noi la Cladova, Bucureşti, 1924; Toamne de odinioară, Bucureşti, 1924; Două întâmplări minunate, Bucureşti, 1924 (ed. ÎI, 1935); Piatră din capul unghiului. Scrisori teologice, Bucureşti, 1926; Cartea creştinului ortodox. Bucureşti, 1926; Meditare la rugăciunea domnească adică la Tatăl nostru, Arad, 1927; Răbdare şi nădejde, conferinţa ţinută deţinuţilor de la închisoarea Chişinău, în ziua de 25 martie 1928, Bucureşti, 1928; Caligraful Terţiu, Bucureşti, 1929 (ed. ÎI, 1944); Roxana, Bucureşti, 1930 (ed. ÎI, 1956; ed. III, 1965; ed. IV, 1967; ed. V, 1976; ed. VI, 1983; ed. VII, 1986; ed. VIII, 1989); Scrisori către Simforoza. în pământul făgăduinţei, Bucureşti, 1930; Papucii lui Mah-mud. Bucureşti, 1932 (ed. ÎI, 1939; ed. III, 1956; ed. IV, 1965; ed. V, 1967; ed. VI, 1983; ed. VII, 1986); Doctorul Taifun, Bucureşti, 1933 (ed. ÎI, 1956; ed. III, 1965; ed. IV, 1967; ed. V, 1976; ed. VI, 1983; ed. VII, 1986; ed. VIII, 1989); Nuvele şi schiţe, Bucureşti, 1934; La răspântie de veacuri, I-II, Bucureşti, 1935 (ed. ÎI, un voi., 1965; ed. III, un voi., 1974); Elemente. 1. Textul din care au fost traduse bibliile noastre bisericeşti; 2. Biblia elinească a celor 72 de traducători adică Septuaginta; 3. Originea şi traducătorii Septuagintei; 4. De la Reforma încoace; 5. Lupta confesionala, în colab. cu V Radu, Bucureşti, 1935; Rifa Crăiţa, fantezie dramatică în trei acte. Bucureşti, 1942; În grădinile Sf Antonie, Bucureşti, 1942; Vlahuţă, Bucureşti, 1944; Din legăturile bisericeşti romano-ruse, altădată şi azi. Bucureşti, 1946; Mangalia, Bucureşti, 1947; Opere, I, ed. de autor, totalitatea prozei scurte, Bucureşti, 1949; Nuvele, pref. de C. Theodorescu, Bucureşti, 1954; Oameni şi gânduri din veacul meu, pref. de T. Vargolici, Bucureşti, 1955; Opere alese, I-II, pref. de T. Vargolici, Bucureşti, 1956-1958; Ziua Domnului, Bucureşti, 1958; Opere alese, I-IV, ed. de T. Vargolici, pref. de D. Micu, Bucureşti, 1959-1965; Chipuri şi popasuri, confesiuni literare, ed. şi pref. de T. Vargolici, Bucureşti, 1969; O lume nouă, ed. şi pref. de Gh. Cunescu, Bucureşti, 1970; Moara lui Călifar, postfaţa de S. Damian, Bucureşti, 1973; Jurnal, I-III, ed. de Maria Galaction-Tuculescu şi T. Vargolici, Bucureşti, 1973-1980 (ed. ÎI, îngrijită de T. Vargolici, I-III, 1996-1999); Sub feeria lunii, ed. şi pref. de T. Tihan, Cluj-Napoca, 1974; Prin ţară, ed. şi pref. de Gh. Cunescu, Bucureşti, 1975; Nuvele şi povestiri, ed. de T. Vargolici, Bucureşti, 1979; Opinii literare, ed. de Gh. Cunescu, Bucureşti, 1979; Nouvelles et recits, trad. de Ileana Cantuniari, pref. de T. Vargolici, Bucureşti, 1982; Roxana. Papucii lui Mahmud. Doctorul Taifun, postfaţa de A. Anghelescu, Bucureşti, 1983; Nuvele şi povestiri, pief. de Ana-Maria Boariu, Cluj-Napoca, 1985; Nuvele. Povestiri, postfaţa şi bibliografie de C. Cublesan, Bucureşti, 1986; Roxana. Papucii lui Mahmud. Doctorul Taifun, ed. şi bibliografie de Al. Ruja, Timişoara, 1986; Short Stories and Tales, trad. de Eugenia Forca, Bucureşti, 1986; La Vulturi, pref. şi bibliografie de T. Cristea, Bucureşti, 1988; Roxana. Doctorul Taifun, ed. şi pref. de T. Vargolici, 1989; La răspântie de veacuri, ed. şi postfaţa de M. Barbu, Craiova, 1991; Zile basarabene, text ales şi îngrijit, studiu introductiv de Gh. Cunescu, Chişinău, 1993; Papucii lui Mahmud, ed. şi pref. de T. Vargolici, Bucureşti, 1993; Opere, I-III, ed. şi pref. de T. Vargolici, Bucureşti, 1994-1997; La Vulturii nuvele şi povestiri, pref., tabel cronologic, comentarii, aprecieri critice şi bibliografie de C. Munteanu, Bucureşti, 1995. Traduceri: Anatole France, Paiaţa Maicii Domnului, Bucureşti, 1920; Noul Testament, Bucureşti, 1927; Biblia, Bucureşti, 1938, în colab. cu V. Radu (ed. ÎI, 1939); Shakespeare, Neguţătorul din Veneţia, Bucureşti, 1955.

REFERINŢE CRITICE

I. Trivale, Cronici literare, 1914; E. Lovinescu, Critice, VI; Perpessicius, Menţiuni, ÎI, III, IV; E. Lovinescu, Memorii, I, 1930; N. Iorga, Ist. Ut. cont.; E. Lovinescu, Istoria; D. Caracostea, Expresivitatea limbii române, 1942; idem, Critici literare, I, 1943; T. Vargolici, Gala Galaction, 1967; M. Zaciu, Masca; C. Ciopraga, Literatură; D. Micu, început; P. Constantinescu, Scrieri, III; Adriana Niculiu, Gala Galaction, 1971; I. Vlad, Povestirea; Al. Cerna Ra-dulescu, Arbori din ţară promisă, 1972; S. P Dan, Proza; GALACTION Ibrăileanu, Opere, ÎI; M. Muthu, Literatura romană şi spiritul sud-est european, 1976; D. Pillat, Iti-nerarii istorico-literare, 1978; Gala Galaction intepretat de, antologie şi pref. de T. Vargolici, 1978; L. Kalus-tian. Simple note, I, 1980; D. Pacurariu, Scriitori, I-II; M. Zaciu, Cu cărţile pe masă, 1981; N. Ciobanu, în Luceafărul, nr. 46; 47; 48; 49; 52, 1982; S. Cioculescu, în România literară, nr. 30, 1982; Gh. Cunescu, Pe urmele lui Gala Galaction, 1982; Al. Sandulescu, Portrete şi analize literare, 1982; F. Aderca, Contribuţii, I-II; Valeriu Anania, Rotonda plopilor aprinşi, 1983; Gh. Iancovici, Incandescentă şi penumbrele, 1983; E. Papu, Motive literare româneşti, 1983; S. Cioculescu, Itinerar critic, IV, 1984; I. D. Bălan, Pietre pentru templul lor, 1985; Monica Pillat, Ieşirea din contur, 1985; A. Anghelescu, Vedere dinspre Eyub, 1986; GALACTION Ivaşcu, Confruntări literare, ÎI, 1986; N. Manoles-vU. Teme, VI, 1986; A. Sasu – Mariana Vartic, Romanul r:manesc, ÎI; V. Crăciun, în Contemporanul, nr. 30, 1986; Gh. Cunescu, în România literară, nr. 12, 1986; Cella Delavrancea, Dintr-un secol de viaţă, 1987; Zoe Dumitrescu-Busulenga – I. Sava, Muzica şi literatură, ÎI, 1987; Const. M. Popă, Clasici şi contemporani, 1987; Olimpia Radu, Pagini de critică, 1988; T. Tihan, Apropierea; I. Holban, Literatura subiectivă, I, 1989; I. Negoitescu, Istoria literaturii romane, I, 1991; Z. Ornea, în România literară, nr. 27, 1996; idem, ibidem, nr. 5, 1998; idem, ibidem, nr. 15, 1999.

De la noi la Cladova surprinde drama sufletească a preotului Tonea,scare este căsătorit, are patru copii dar şi o concepţie fermă religioasă şi crede că fericirea este în cer. Incompatibilitatea este dramă, care-1 desparte de Borivaje, o sârboaica frumoasă, ce trăieşte de cealaltă parte a Dunării la Cladova şi-I iubeşte cu patimă. Respinsă Borivaje se îmbolnăveşte. Preotul Tonea are tăria de a învinge ispita demonică, care pentru el ia chipul tinerei femei. El se roagă pentru ea când aude că este pe moarte trece Dunărea şi o împărtăşeşte. Moartea Borivajei este simbolică, ca semn că viaţa trebuie trăită pe pământ, deci conceptul de cârpe diem. De aceea finalul este o concesie, pe care preotul Tonea o face, venind s-o spovedească şi s-o împărtăşească. „Preotul rămase nemişcat înăbuşind cu sforţări de uriaş cercurile de ispită şi de flacără, care îi vâjâia între inima şi creier”.

1 Comment

  1. Mulțumim pentru această biografie completă a Părintelui Gala Galaction, despre care, uite, trec anii, și auzim numai de bine! A fost un mare prieten al evreilor, și asta nu se uită. A rezonat cu suferința lor și cu umilințele la care au fost supuși în anii războiului, când erau scoși la munci obligatorii. Trecând odată pe lângă un grup de evrei, majoritatea bătrâni, scoși la deszăpezit în București, a luat el însuși lopata în mâini și a început să dea zăpada la o parte alături de ei. Un gest de solidaritate umană simplu, și nu doar creștinesc. Dumnezeu să-l aibă în paza Sa!

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*


Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.