Gagniuc Ananie (Comăneşti-Suceava)*Poză umoristică*

GAGNIUC ANANIE – AUTOBIOGRAFIE – ÎNTR-O VESELIE

Am văzut lumina zilei în noaptea de 8 spre 9 ianuarie 1955, în satul Comăneşti, judeţul Suceava şi dacă istoria va fi dreaptă în ceea ce priveşte talentul meu, acest sat…n-o să-şi schimbe numele. Şcoala generală am terminat-o în nici opt ani, împreună cu tata, care era buldozerist. După clasa a 2-a, când am făcut primele bastonaşe, tata mi-a zis: „Gata cu şcoala, poţi să te faci poliţist!” Notele la clasele 1-4 au fost de 5-10, iar la clasele 5-10 au fost şi de 1-4…
Am urmat apoi cursurile…Bistriţei, ajungând la C-lung Moldovenesc unde, la un concurs de sărituri la trambulină, fiind un schior cam chior, a trebuit să plutesc două ore în aer, negăsind pârtie de aterizare. Aşa am ajuns la Institutul de marină din Constanţa, contrazicând şi unii colegi, care spuneau că o să ajung eu la marină, când o zbura porcul!
Cariera mea militară a fost umbrită de strălucirea literară, culminând cu înalta funcţie de director al Editurii Militare, de unde singura mea ieşire a fost…ieşirea la pensie, la care sunt condamnat şi astăzi.
Capete de acuzare: 14 cărţi de satiră şi umor; 5 comedii la teatre de revistă din ţară; peste 4000 de texte publicate (pe numărate!) în presa militară şi civilă, locală şi naţională; emisiuni radio-Tv.
Am scris şi nenumărate reclamaţii şi anonime, care vor intra în istoria literaturii române, veşnic nepublicate.
Mai vreau să scriu o carte, adică un singur exemplar, date fiind actualele preţuri, să fie cumpărată prin subscripţie publică. Scot cartea şi rog pe cei care au xeroxuri, imprimante, să mi-o tragă!
Ziua în care va apărea „ANANIE GAGNIUC – OPERE COMPLETE” va fi declarată zi de doliu. Mulţi susţin că sunt un scriitor de mare perspectivă. În două-trei sute de ani voi ajunge celebru.
Vom trăi şi vom vedea!

SĂ NU MĂ VIOLAŢI !
Motto: Iubito, lumea se desfată. Desfă-te!

Nu ştiu alţii cum sunt, dar să vă spun cum sunt eu: 59/179/119 (vârstă, înălţime, greutate). Adică, un tip pe care nu poţi nici să-l sari, nici să-l ocoleşti.
Este şi motivul pentru care, după ce-am intrat în lift, doar o zvârlugă de femeie, firavă, dar băţoasă, a mai încăput. “Unde mergeţi, duduie!” o întreb, politicos. “Acasă, dar nu ştiu de ce vă interesează!”, îmi răspunde, înţepat, după care apasă butonul pentru ultimul etaj. “Staţi puţin, o lămuresc eu. De etaj vă întreb. Poate eu nu merg la 10!”
“Taci!” mă repede ghemotocul de femeie şi scoate din sân un cuţit mare, care mi-a bulbucat proporţional ochii. „Să nu mă violaţi!”, încerc eu o glumă şi zâmbesc crispat, întinzând mâna, să opresc liftul. „Ia mâna!” vine porunca, însoţită de un gest destul de convingător, cu cuţitul. „Ce vreţi să faceţi, doamnă?”, întreb, văzând că gluma se îngroaşă.
„Dezbrăcaţi-vă!”, îmi ordonă mogâldeaţa, plimbându-mi lama cuţitului pe la mărul lui Adam, pe care tot mai greu reuşeam să-l înghit, cu noduri. „Doamne, mi-am zis în sine, şi câtă literatură am citit, în care întotdeauna se întâmpla invers. „Cucoană, ştiţi…”
„Vorba! Ce stai, hai, fă-te comod!”, mă ironizează femeia şi apasă butonul de oprire, undeva, între etajele şapte şi opt, din câte am intuit. Îmi dau haina jos şi o întreb, bănuitor, dacă şi pantalonii. Dă din cap că da, cu un zâmbet sarcastic…
Sunt momente în viaţă, când multe îţi trec prin minte, într-o fracţiune de secundă. M-am gândit la Lorena Bobbit, care l-a deposedat pe bărbat de cele lumeşti. M-am gândit la Ciomu, la Lucreţia Borgia, la Caterina de Medici şi, nu în ultimul rând, la soacră-mea. Apoi am reflectat la faptul că m-am orientat bine să fac copii de tânăr, că cine ştie…”Poate are intenţii paşnice”, îmi zic şi o întreb de ce nu se dezbracă şi ea. Am privit-o mai atent, găsindu-i destule trăsături feminine, ca să cred c-o fi vreun travesti, că asta mi-ar mai lipsi!
„Ai vrea dumneata!”, îmi dă replica madam Ninja şi-mi pune cuţitul la gât. „Să nu mişti, că mişti pentru ultima oară!” mă ameninţă această Ioana D’arc în miniatură, apoi apasă butonul pentru etajul 10. Liftul porneşte şi nu mă gândesc decât la înălţimea de la care aş lua legătura cu pământul, fără paraşută…
O clipă am reflectat că, dacă îi prind mâna, poate o imobilizez. Dar dacă e mai iute ca mine? Liftul se opreşte şi femeia îmi porunceşte să deschid uşa. Cu pantalonii în vine, îmi vine să şi râd, dar mă execut, în speranţa că o fi cineva pe palier şi scap cu bine.
Deschid şi…surpriză! O matahală cât uşa şi (aproape) cât mine stă proţăpită în faţa noastră. Femeia iese cu o iuţeală de nebănuit şi se adresează către individ: „Vezi, bărbate? De-acum să nu te mai aud că pe mine mă poate „aia” oricine, că sunt slabă şi nu sunt în stare de nimic. De aia te-am sunat de jos, să ieşi la lift. Acum te-ai convins? Aşa că, ai grijă cum te comporţi de-acum cu mine!” Apoi îmi zice, închizând uşa ascensorului: „Domn’le, mă scuzaţi! La revedere!”
Am apăsat la repezeală butonul de parter şi, în loc să mă îmbrac, mi-am făcut atâtea cruci, câte etaje am coborât. Şi n-ar fi fost nimic, dacă totul s-ar fi oprit aici, dar jos mă aştepta un echipaj de Poliţie, chemat de soţul femeii, care a bănuit că ceva nu-i curat la mijloc.
M-au imobilizat, înainte de-a apuca să-mi închei pantalonii…

D’ ALE PESCUITULUI

Întâi, am pus o de mămăligă. Pe la patru dimineaţa, când am fixat ceasul să sune, spre a avea timp să ajung la pescuit. Cât s a încălzit apa, m am întins, cât mi e plapuma, lângă nevastă, în pat, şi am întrebat o: „Singurică, singurică?”
M a mângâiat peste tot, amintindu-mi că trebuie să fac mămăliga tare şi să caut râme…
Ei, şi am plecat la pescuit. Am luat, ca orice pescar, undiţa, cizmele, ţigările, vodca şi m am oprit la malul gârlei. Am tot aruncat undiţa în apă, încât, la un moment dat, îmi venea s o arunc de tot! Să tot fi fost ora 11, când, un peşte, probabil cel mai prostuţ din baltă, s a prins în cârlig. L am aruncat în apă, spunându i să mi îndeplinească o singură dorinţă: să nu râdă nevastă mea de mine, când mă voi întoarce acasă!
Mi am amintit de cei 100 de negri care, au prins peştişorul de aur, care le a promis că le îndeplineşte la toţi o dorinţă, dacă îl aruncă înapoi, în apă.
I a aşezat în coloană şi începu primul: „Fă mă alb!” L a făcut alb. Al doilea: „Fă mă şi pe mine alb!” L a făcut alb…Mă rog, al 36, al 79 etc., toţi au spus la fel. Ultimul râdea de se prăpădea. Când a ajuns la el, a spus: „Fă i pe toţi negri!” Şi i a îndeplinit şi lui dorinţa…
Cum armele pescarilor sunt undiţa şi răbdarea, am stat până spre seară, când un poliţist trecu şi mă întrebă. „Muşcă, muşcă?”„Dacă te referi la ţânţari, da! Dar nu muşcă, pişcă!”
„Nu pişcă? Mişcă!” Aşa s a sfârşit ziua de pescuit. Mi am zis în sinea mea „Ce am avut şi ce am pierdut, în afară de banii daţi pentru amenda primită din cauză de braconaj…”
M am întors acasă, unde nevasta deja încălzea apa în oală. O puse de mămăligă, dar, degeaba. M am perpelit toată noaptea. Nu tu caras, nu tu ştiucă sau plătică. Şi nu tu somn…
Şi aşa s a terminat totul…în coadă de peşte!
Notă: Acest articol vine să contrazică ideea că toţi pescarii sunt mincinoşi. Iată că eu nu vă mint: într adevăr, am prins 10 kg de peşte şi cel mai mare era aşa de mare şi lung, că… nu mi permite anvergura braţelor să vă arăt. Sic şi sâc! Chiar aşa!

IAR AM FOST PĂCĂLIT !

La noi, pe 1 aprilie este, demult, ziua păcălelilor. Dar anul acesta am fost păcălit mai mult ca oricând! Încă de dimineaţă, actuala mea soţie (şi viitoarea mea văduvă) s-a trezit, s-a dus în baie şi m-a sunat de pe mobil. Mă scol, cu ochii cârpiţi şi dorinţa arzătoare de a înjura şi cârpi pe cine mă sună. Iau telefonul şi aud o voce suavă, şoptind „Iubitule, a plecat cotoroanţa aia de nevastă-ta?” Fac o pauză (greşeala mea!), mă uit în jur şi rostesc: „Da… ” „Cum, da!?” răsună baia. Îmi dreg vocea şi încerc s-o dreg: „Da’…cine e la telefon?” „Mă-ta!” tună, din hol consoarta, de reverberează apartamentul, vibrează lustra şi se aude ecoul, de undeva, din munţii Pădurea Neagră.
Intră soaţa, furtună. Ce furtună, tzunami! „Nemernicule, voiam să te păcălesc, dar văd că tu eşti cel care mă păcăleşti şi mă înşeli!” Apoi începe să mă îngâne, cu voce gravă: „Îţi sunt fidel, dragă, numai la peştera muierii mele stau, nici o (bip) nu mai dau, la alta!” Că tot voiam un calendar de perete, a luat calendarul de masă, mi-a arătat că e…1 aprilie! Şi-a dat cu el de perete!
Cu greu am reuşit să mă strecor în baie, nici nu m-am uitat în oglindă, să nu-mi stric şi mai tare ziua, m-am spălat pe faţă, m-am îmbrăcat pe dos şi-am plecat la serviciu. Sarabanda păcălelilor a continuat, la nesfârşit:
– şeful mi-a spus să trec pe la caserie, să-mi ridic prima. Nu a fost prima, a fost a doua. A doua păcăleală!
– un coleg de birou m-a atenţionat, arătându-mi puloverul: „Vezi că l-ai îmbrăcat pe dos!”
„Hai, că nu mai ţine, ştiu ce zi e astăzi!” Şi aşa era. Era pe dos!
– pe masa de lucru, o grămadă de reviste răsfirate, cu coperte deocheate, femei pline, dar goale, dive în poziţii lascive. Iar mi-a făcut-o vreun coleg! Degeaba am încercat eu să le strâng, când a intrat directorul, întrebând, ca pentru sine: „Ia să văd, cu ce se mai ocupă subalternii mei?”
…Nici nu mă mai interesa cine mi-a făcut-o, odată ce directorul m-a interogat feroce, cu degetul pe una din femei: „Asta cine e?!”, iar eu i-am răspuns, precum nevastă-mea: „Mă-ta!”
Am plecat din birou, din funcţie, din serviciu, din oraş, dar am rămas în ţară, dat fiind că, aici, ziua păcălelilor e în fiecare zi…

FIR-AR EA DE BĂUTURĂ!

Gata cu Ziua bărbatului, gata cu 44 de pahare! Băutura asta… Ani de zile am fost sătuli de citate, dar acum mă văd nevoit s-o citez pe nevasta unui prieten: „Fir-ar ea de băutură!” Această formulă de blestem o mai folosim şi noi, bărbaţii, a doua zi, dimineaţă, când vedem totul în ceaţă. Şi avem o faţă… Pentru mulţi din bărbaţi, băutura este un elixir, dar nu elixirul vieţii, pentru că, în cursul dimineţii se lasă cu rău şi…”Ce elixir? Sictir! Fir-ar ea de băutură, nu mai pun un strop în gură!”
Amicul meu, Ionel Cocârţ, m-a invitat aseară la un pahar, spre a „studia” cauzele ce-i determină pe bărbaţi să meargă la restaurant, bar, crâşmă, bodegă, birt, bistro etc. (numai semantic, câte denumiri au localurile frecventate de adepţii lui Bachus!).
– Uite ce păţesc eu, zice Ionică. Ies cu colegii de la serviciu şi trecem pe la „una mică”, pentru că, în staţia de autobuz este un mic birt şi…ba nu vine maşina, ba începe să plouă şi nu avem unde ne adăposti, sau e prea frig şi trebuie să ne încălzim, sau un coleg împlineşte o anume vârstă. Ocazii găseşte omul din te miri ce cauze: ba un sfânt, ba că i-a născut cuiva nevasta, ba că i-a murit soacra, mai o avansare, mai o reuşită a copilului la facultate, că i-a fătat scroafa, că a murit capra vecinului, ori că a împlinit 50 de ani, că a împlinit 100 kg, ce mai, motive sunt, o mie!
– Aşa păţesc şi eu. Mă lasă şeful să plec mai devreme…”Nu dai şi tu ceva?”, e zi de salariu. Automat ne-am adunat la barul din colţ şi, dă unul un rând, dă al doilea, dă al treilea şi-mi vine şi mie rândul să dau ceva. Şi, tot aşa, se creează cercul vicios, din care nu poţi să ieşi. E o roată din care nu poţi să scapi.
Cocârţ turnă deja al treilea pahar de vodcă. La al patrulea, am vorbit de vreme, la al cincilea de vremuri, la al şaselea de fotbal, la al şaptelea, am bârfit colegii şi vecinii, la al optulea am vorbit de femei. La al noulea, n-am mai putut vorbi. Când a venit nevasta prietenului meu, mi se părea că-s două şi că vorbesc (se răstesc) stereo:
– Fir-ar ea de băutură! Cu dumneata nu am nimic, îmi spune mie, dar tu, Ioane, beţivane, mâine o să avem o discuţie serioasă!
– Zici că nu ai nimic cu amicul meu? Dar, ce ai vrea să ai cu el? se răţoi Cocârţ, prins de aburii alcoolului.
Am plecat, era rost de ceartă. Fir-ar ea de băutură, că am ajuns acasă, după ce-am mai dat o tură pe la două trei bodegi.
Dimineaţa, din nou, ceaţa, greaţa, nevasta cu gura mare şi mâinile în şold, ca ţaţa…L-am sunat pe Cocârţ şi l-am chemat…la una mică, să ne dregem. Au dreptate nevestele: „Fir-ar ea de băutură!”

CU OCHII LA PEREŢI…

La restaurantul „Meniul şi muşteriul”, patronului i a venit ideea de a pavoaza pereţii cu tot felul de îndemnuri şi chemări, care mai de care mai „şucare”. Iată câteva, cu text hazliu, care încearcă să atragă pe muşteriu, chemat să guste din meniu:
“Vă simţiţi bine? Chemaţi ospătarul tot nu…<Vineee!>”; „Pahar după pahar, bea că viaţa e un cântec amar, bea la bar, până de tine nu mai ai habar!; „Dacă banii n aduc fericirea, cum să facem să fim cu toţii nefericiţi?”; „Atenţie! Tot golind paharele, goliţi buzunarele!”; „Văd că bei cu şapte guri! Ai acasă murături?”; „Whisky după whisky, până înspre dimineaţă (cu greaţă şi cu ochi n ceaţă!)”; „Iubiţi, întineriţi şi la noi vă cinstiţi! Altfel, vă pleoştiţi şi vă boşorogiţi! Pe la noi, mai veniţi!” Precum şi cunoscuta butadă, cum că “Fiecare om simte nevoia să bea un păhărel, ca să se simtă alt om, care, la rândul lui, vrea să bea un păhărel, ca să se simtă alt om, care, la rîndul lui…”
Cu această originală idee, patronul a atras client după client. Şi restaurantul nu este deloc în…faliment!
P.S. Abia aştept să merg cu amicul meu Mihai Frunză în acest local cochet, că şi noi avem idei d-astea, berechet! Doar vinul să fie cu buchet. 

CHIS MI !

Atât de mult ne-am englezit-americanizat (său veri maci, adică „so very much”), încât am uitat să mai vorbim româneşte! Ce urât ar suna „Vrem să vă amuzăm!”. Nuuu, „We love to entertain you!” Acum, nu mai suntem în aşteptare, suntem în „Stand by”!
Nu mai e spectacol, e show, în loc de „Foarte bine”, „O.K.!” e mai potrivit, mai la modă, mai în „trendy”. Nu e comedie, e comedy, nu e audienţă, e raiting etc.
Mai trebuie traduse expresiile neaoşe „sarmale cu mămăliguţă”, „strachină cu borş”, „ţuică bătrână” şi „zaibăr oltenesc” în limba lui Şecspir că, pun pariu şi câştig: nici 20 % din engleziţii noştri nu ştiu cum se scrie corect numele acestui celebru dramaturg şi în ce „burg” s-a născut…
Nu mai ştim să vorbim decât „Ai lav iu, chis mi, fac iu şi..şiit!” Chiar aşa! Fac „end” cu o întrebare ajutătoare pentru orice asemenea „spicăr”: Bă, sculă, ştii cum face femininul de la Liverpool ?

AH, BĂRBAŢII ĂŞTIA!

Noi, femeile, suntem totul pe lumea aceasta. Cum ar fi apărut Pământul fără Geea? Ce ar fi avut în cap bărbaţii fără Minerva, zeiţa înţelepciunii? Cu ce şi ar fi aprins ţigările, dacă nu era Hestia, zeiţa focului? În afară de meciuri şi rafturi prin baruri, la ce s ar fi uitat, dacă nu ieşea din spuma mării Afrodita, zeiţa frumuseţii?
Cum s ar fi scris istoria omenirii fără Cleopatra, Nefertiti, Elena din Troia, Venus din Millo, Maria Stuart, Maria Antoaneta sau Maria Magdalena? Dar fără Elisabeta Angliei, Ecaterina Rusiei, Josefina lui Napoleon? Ce ar fi făcut bărbaţii, bieţii de ei, fără Lucreţia Borgia, Caterina de Medici, Eva Braun, Ana Pauker sau Jeana Gheorghiu?
Iată câteva întrebări la care, tot noi, femeile, vă dăm răspunsul: nimic! Desigur, avem şi noi exemple, oarecum negative, cum a fost Pandora, care şi a deschis cutia din care au ieşit toate nenorocirile şi relele pământului, dar asta e doar o legendă. Uitaţi vă în orice agendă şi veţi găsi la orice bărbat mai multe nume de femei! Mă refer la bărbaţii bărbaţi… Nici America n ar fi fost descoperită dacă regina Isabella nu i ar fi aprobat lui Columb flota şi plecarea în călătorie.
Sunt doar câteva exemple, stele ce strălucesc în infinitul univers feminin, iar voi, în loc de recunoştinţă şi veşnică preţuire, ce ne faceţi? Ne asupriţi, ne neglijaţi, ne puneţi la cratiţă, ba ne mai şi atingeţi! Ah, bărbaţii ăştia! Din fete neprihănite ce am fost, ne duceţi pe drumul păcatului Evei, ca apoi să ne reproşaţi că nu mai suntem cum am fost. Tot voi! Ne lăudaţi că suntem mame, ca apoi să ne faceţi soacre, rele şi acre. Şi, cum depăşim o vârstă, cum vă uitaţi pe stradă după fuste mini, până daţi cu capul de stâlpi sau cădeţi de pe trotuare! Ne spuneţi că nu suntem citite, făcându ne să lecturăm tot felul de bileţele, cu „Scumpi” şi „Ursuleţul meu”, găsite în costumele pe care vi le spălăm şi călcăm! Veniţi băuţi acasă (dacă veniţi!) şi cădeţi în pat ca meteoriţii. Şi toată noaptea nu ne cereţi decât murături şi apă.
Ah, bărbaţii ăştia! De ce nu este din nou matriarhat, să vă arătăm noi cine este femeia?! S ar adeveri atunci ceea ce cântaţi pe la chefuri, cum că „Femeia te ridică, femeia te coboară, femeia îţi dă viaţă, femeia te omoară”. Doamne, ce nu v am face!
Ce am scris acum este doar un avertisment. Mă opresc aici, să apuc a duce acest articol la ziar, până nu vine soţul, că… aia sunt! Ah, bărbaţii ăştia!!!
Ananie GAGNIUC

Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*


Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.