Someşan Sergiu (Codlea)*Prozator*Prozator*

Somesan Sergiu

Mereu am spus că pentru cititori este importantă opera unui scriitor şi nu locul unde, mai mult sau mai puţin întâmplător, a venit pe lume. Dacă acest scriitor va ajunge celebru, se vor găsi destui biografi gata să-i descâlcească iţele biografice, iar dacă nu, cui îi va mai păsa de el? Dar ca să satisfac, totuşi, nişte minime curiozităţi am să spun că m-am născut la 8 decembrie 1954, în oraşul Reghin, iar şcoala am făcut-o în prea multe localităţi pentru a le menţiona pe toate. (Le amintesc pe cele unde am stat cel puţin un an, în ordine cronologică: Ocniţa, Teaca, Lunca, Codlea, Petroşani, Braşov). De scris am început să scriu prin clasa a şasea, pe când învăţam în Codlea şi profesorul meu de română mi-a sesizat talentul de povestitor, îndemnându-mă să scriu. Iar pentru a scrie – mi-a spus el – trebuie să practic cât mai multe meserii pentru ca, atunci când voi ajunge scriitor – el era convins de asta – şi voi scrie despre un personaj sau altul, să ştiu despre ce vorbesc. De aici multitudinea de meserii practicate până la cei aproape 62 de ani pe care îi voi împlini anul ăsta – 2016. Câte ceva din activitatea literară: În 1971, public poezii în revistele Orizont (Timişoara), Convorbiri literare (Iaşi) şi Tomis (Constanţa), iar din 1972, proză în Vatra, Revista Magazin, Viaţa militară, Pentru patrie, dar şi în Helion-ul timişorean, precum şi în multe alte fanzine şi almanahuri (de pildă, Anticipaţia 1988).
În 1987, iau premiul I la concursul Helion organizat de Casa Universitarilor din Timişoara, cu povestirile Să n-o săruţi pe Isabel şi O cască albă şi un copil în ploaie care pot fi găsite pe pagina mea.
Dar mai importante mi se par cărţile scrise şi pe care le-am publicat de-a lungul anilor: Sa n-o saruti pe Isabel (2000, reeditare 2005), Radiestezia – realitate si mister (2001), Carte de magie (2002), Cadouri de Craciun (2003), Poiana ingerilor (2004), Numarul fiarei (2004), Aproape ingeri (2004, reeditare 2005), Cum sa cumperi un calculator (2005), Sapte flori erotice (2006)- Editura Vremea, Do not kiss Isabel (2007), Apocalipsa după Ceauşescu (2012)- Editura Vremea, URSSA (2014)-Editura Datagroup, Vampirul de pe strada Sforii (2015)- Editura Datagroup, Întâlnire cu Dragonul (2015), Comisarul şi cei şapte pitici ( 2016)- Editura Smartpublishing, Justiţiarul (2016) – Editura Vremea. Şaisprezece cărţi publicate şi încă vreo două romane terminate şi trimise pe la edituri.

Eu sunt Gică

Când ai doi copii mici în casă, unul de trei şi celălalt de patru ani, ţipetele şi zgomotele cele mai neaşteptate sunt ceva la ordinea zilei, oricât am încerca să ţinem sub control decibelii atât eu, cât şi consoarta. Totuşi, ţipătul care s-a auzit în după-amiaza zilei de joi a fost mai puternic decât multe altele şi părea că de data asta pluteşte pe culmile exasperării. Tocmai mă aşezasem pe canapea şi aşteptam binemeritata cafea, când ţipătul mi-a dat de înţeles că, dacă voiam cafea, trebuia să mi-o prepar singur. Nu eram foarte interesat de motivul ţipătului, dar cum aşa mi se părea că este politicos, am întrebat:
— Ce-au mai făcut de data asta, dragă?
O pauză, cât consoarta să-şi mai ia o doză bună de aer şi să aducă unele ajustări coardelor vocale.
— Nu ce-au mai făcut ei, ci ce ai făcut tu?
Cum situaţia se complica, am abandonat poziţia lenevind-culcat în aşteptare şi mi-am luat o figură preocupată, îndreptându-mă spre locul crimei. Crima se pare că avusese loc în debara, loc în care ţineam o mie şi unul de lucruri până aveam să câştig la loto şi să cumpăr o casă dotată cu un atelier de bricolaj corespunzător. Soţia din dotare stătea în uşa deschisă a debaralei şi privea crunt înăuntru:
— Ce-i asta? m-a întrebat ea scurt, când am ajuns destul de aproape.
Am privit şi eu curios peste umărul ei, dar nu am văzut decât ceea ce se vedea de obicei: câteva cutii în care cândva o să aranjez şuruburile şi piuliţele care acum erau înşirate ici şi colo, un pistol de lipit fără cablu, un aparat de măsură, câteva pânze de bomfaier ruginite, chei de 13-14 din crom-vanadiu, un furtun de la duşul din baie, un osciloscop cu tubul spart, trei condensatori, dintre care unul variabil, rezistenţe, siguranţe, mă rog, tot ce mai are nevoie omul prin casă.
Am dat din umeri nedumerit pentru că mi se părea că priveşte spre condensatorul variabil:
— Un condensator, ce să fie? şi am dat să îl iau în mână.
— Nu-l atinge! ţipă ea scurt, dar nu am ascultat-o pentru că îl atinsesem de nenumărate ori, fără să păţesc nimic, pe când condensatorul ăla încă mai era activ şi plin de volţi şi făcea parte din etajul final al unui radioemiţător pe care îl construisem pe vremuri, când eram radioamator.
— Nu ăla, preciză consoarta şi arătă mai mult din priviri spre furtunul de la duş. S-a mişcat şi mi-a făcut cu ochiul!
M-am tras puţin înapoi şi am privit-o mai bine. Era mai palidă ca de obicei şi în mod sigur era extenuată. În ultimul timp, din cauza unor termene presante la serviciu, mi-am luat destul de mult de lucru acasă şi le-am cam lăsat pe cele două mici bestii în seama ei. Începeam să regret, în fond, fiecare dintre noi are o limită şi se pare că a ei tocmai fusese atinsă, aşa că mi-am pus o mână pe umărul ei, când am prins cu coada ochiului o uşoară mişcare în debara. Şi nu era condensatorul, ci tocmai furtunul cu pricina.
— Uite! a ţipat iar soţia, de-a dreptul înspăimântată. Iar se mişcă!
De data asta, priveam fix spre furtun, aşa că am văzut fără nici o urmă de îndoială cum în capătul dinspre noi s-a deschis un ochi căprui, care ne-a privit scurt, apoi s-a închis iar.
— Ce mama dracului este asta? am răbufnit eu şi am luat un patent aflat la îndemână de pe unul dintre rafturi.
— Vorbeşte frumos, că te pot auzi copiii! m-a apostrofat consoarta grijulie ca întotdeauna la educaţia celor mici.
Cei mici erau undeva pe hol şi, ca de obicei, încercau să împartă ceva ce nu se putea împărţi, aşa că nu grija lor o purtam, ci pe a drăciei din debara care ne spiona. O clipă mi-a trecut prin cap ideea că, poate, în transă, am făcut vreun montaj din revista Tehnium, de care nu mai ştiam, dar era puţin probabil să fi ajuns atât de uituc peste noapte. Din holul apartamentului, ţipetele erau acum însoţite de lătrăturile micului terrier, care probabil că îşi cerea şi el vehement partea din ceea ce încercau să împartă copiii, fapt care mă împiedica să mă concentrez ca lumea.
Oricum, nu aveam timp de ei pentru că trebuia să demonstrez lumii că eu sunt masculul alfa, aşa că am împins uşor furtunul cu patentul. Ochiul s-a deschis iar şi m-a privit încruntat. Nu mă întrebaţi cum mi-am dat seama că privirea era încruntată, din moment ce lipsea o frunte pe care să apară cutele corespunzătoare, dar am priceput asta suficient de repede încât să retrag precaut patentul.
Sub ochi a apărut ceva care părea o guşă neagră şi abia când a început să vorbească mi-am dat seama că era un difuzor.
Ochiul s-a făcut un pic mai mare, apoi şi-a dres vocea şi a spus:
— Eu sunt Gică!
Sunt sigur că Napoleon, Cezar sau Alexandru cel Mare s-ar fi descurcat mai bine ca mine, dar eu am putut doar să zic:
— Încântat de cunoştinţă! Eu sunt Matei, iar ea e Dina, soţia mea.
— Ştiu, a spus drăcia din faţa noastră. Mi-au fost implementate toate datele despre voi înainte de a fi adus aici. Bănuiesc că aţi luat la cunoştinţă despre Ordonanţa de Urgenţă prin care se distribuie fiecărei familii câte un Ghid Individual Complet Autonom, pe scurt câte un GICĂ.
Văzându-ne cam nedumeriţi, adăugă:
— S-a publicat alaltăieri în Monitorul Oficial şi de vreo săptămână numai despre asta se vorbeşte la televizor. Aveţi un noroc teribil: prin tragere la sorţi, aţi fost aleşi să fiţi una dintre primele familii monitorizate.
Ziare nu mai citeam de mult, iar la televizor parcă auzisem eu ceva, dar când ai doi copii mici în casă care tocmai au învăţat cum se umblă cu telecomanda, e cam greu să mai vezi vreo ştire atâta vreme cât nu se transmite pe canalele de desene animate. Ceva vag auzisem şi pe la serviciu, că după adoptarea ACTA şi a legalizării urmăririi şi înregistrării convorbirilor telefonice şi a conexiunilor de internet se va trece la pasul următor, dar nu îmi imaginam că voi fi urmărit de furtunuri de duş.
Am văzut o uşoară mişcare sub furtun şi o pereche de şenile îşi făcu apariţia până la picioarele noastre, astfel că am observat că sub ceea ce părea a fi un furtun era şi un corp asemănător unui tanc de jucărie teleghidat. Proastă alegere, mi-am spus, dar nu am avut când să aprofundez ideea.
— Îmi daţi voie, vă rog? spuse mica arătare şi se strecură printre noi. Am fost plasat ieri, aici, de o echipă de intervenţie, dar acum va trebui să fac un mic tur pentru a mă obişnui cu apartamentul, apoi voi fi în permanenţă gata să vă acord tot sprijinul pentru a vă ajuta să vă comportaţi aşa cum ar trebui să o facă nişte cetăţeni model ca dumneavoastră şi pentru a înregistra tot ce se întâmplă în această locuinţă.
„Să mori tu!“, mi-am spus eu, văzându-l că se îndreaptă spre holul unde cei doi copii încă se mai ciondăneau în surdină.
Am privit lung spre consoarta mea şi amândoi am ridicat din umeri, aşteptând desfăşurarea evenimentelor, care era oarecum previzibilă.
Nu a trecut un minut, că din hol s-a auzit un ţipăt de bucurie:
— Uraaa! Ne-ai cumpărat încă un tanc teleghidat! a strigat plin de încântare băieţelul mai mare. Acum trei luni le cumpărasem unul adevărat, care a rezistat numai vreo trei zile, şi asta pentru că în primele două m-am jucat mai mult eu cu el.
— E al meu! a ţipat peltic cel mic şi eu am încercat să îmi imaginez scena.
Mezinul era cel mai mic, dar era mai îndesat, mai încăpăţânat şi pare-se că un pic mai motivat, pentru că în mai puţin de un minut a apărut în uşă triumfător, târând un capăt de furtun după el, urmat de cel mare, care ţinea într-o mână o şenilă, iar în cealaltă ce mai rămăsese din corpul bietului Gică. Erau secondaţi de micul terrier, care părea puţin abătut pentru că din toată tărăşenia el se alesese doar cu difuzorul. Oricum, îl ţinea bine şi nu părea dispus să se despartă de el.
— Binecuvântate fie animalele şi copiii, spuse sec nevastă-mea şi plecă să aducă coşul de gunoi.

Tramvaiul

Era o dimineaţă frumoasă de mai, aşa că în sinea mea îmi explicam de ce eram aşa de distrat şi mai ales de ce mă simţeam atât de bine. Am cumpărat ziarele ca de obicei, le-am frunzărit câteva clipe cu un ochi distrat – gest devenit de multă vreme automatism –, apoi, tot ca de obicei, am aşteptat ca semaforul, aflat undeva la câteva sute de metri depărtare, să întrerupă fluxul aproape continuu de maşini şi să-mi permită să trec până la insula de beton din mijlocul pieţei. Pe vremuri, când toate mergeau mai bine şi fabricile oraşului duduiau din plin, municipalitatea hotărâse să construiască o linie de tramvai între cele două mari cartiere muncitoreşti. Insula mea de beton urma să devină una dintre principalele staţii. Cum între timp fabricile dăduseră faliment una după alta, tramvaiul, ca şi multe alte proiecte, a fost abandonat. A rămas ca amintire mica insulă de beton, loc de popas pentru cei care, ca şi mine, erau prea comozi ca să mai facă aproape un kilometru până la prima trecere de pietoni. Normal că nu este indicat să citeşti ziarul pe stradă, cel puţin nu pe o stradă atât de aglomerată. Dar de-a lungul anilor se formează mici obişnuinţe, automatisme pe care apoi cu greu le poţi controla. De pildă, eram obişnuit ca, după ce cumpăram ziarele, să îl frunzăresc pe primul, să arunc apoi o privire spre stradă, să apreciez subconştient cât mai este până ce semaforul va jugula fluxul de maşini şi să încep să citesc. Aproape instinctiv, după ce zgomotul maşinilor se diminua suficient, aruncam o privire fugară peste ochelari, mă convingeam că miracolul roşu al semaforului se produsese din nou, întorceam pagina ziarului la rubrica faptului divers şi mă angajam în traversare. Nu, nu era un act nesăbuit de curaj – ci doar obişnuinţă şi eficientizarea timpului petrecut pe stradă.
La fel am procedat şi acum: m-am oprit ca în fiecare zi pe refugiu, am mai terminat un articol – tot despre terorişti, cred –, apoi am început, în timp ce treceam la următorul, să îmi ascut simţurile pentru a percepe acel ceva care îmi indica faptul că şi celălalt semafor îşi făcuse datoria. Foşnetul maşinilor devenise aproape mătăsos, am ridicat ochii, am văzut că circulaţia se oprise (din principiu, nu mă interesau maşinile oprite) – şi am dat să trec. Ceva – un simţ al primejdiei de mult atrofiat – m-a făcut să mă opresc. Am ridicat mai atent ochii de pe ziar: nu trecea nici o maşină. Şi totuşi semnalul de alarmă din mine insista să-şi facă simţită prezenţa. Am baleiat iar strada – ceva mai atent, de data asta – şi abia atunci am descoperit motivul: dintr-o maşină parcată la câţiva metri de mine, două perechi de ochi mă priveau cu lăcomie. Când am văzut scris pe ea cu litere albastre „POLICE“ mi-am dat seama de pricina curiozităţii ocupanţilor.
Ei da, bine că i-am văzut la timp, mi-am spus şi am pregătit ziarul pentru o lectură temeinică. Ba, mai mult, pentru a nu părea cu nici un chip un pieton dornic de traversare, am mai făcut doi paşi şi m-am rezemat temeinic de un stâlp. Se vede treaba că între timp în maşina poliţiştilor au avut loc ceva discuţii, pentru că într-un târziu unul dintre ei s-a dat jos şi s-a apropiat de mine:
— Bună ziua, spuse el politicos. Actele la control!
— Bună ziua, am răspuns eu la fel de politicos, în timp ce îmi împătuream tacticos ziarul. Pentru ce motiv, dacă nu sunt indiscret? Din câte ştiu eu, actele sunt cerute atunci când este încălcată legea. Eu ce am făcut?
— Aţi traversat şoseaua printr-un loc nepermis, spuse hotărât omul legii.
— Zău? m-am mirat eu, mai teatral decât ar fi fost necesar. M-ai văzut dumneata traversând?
Mă bazam pe faptul că atunci când aruncasem privirea de control de lângă chioşcul de ziare nu văzusem nici o maşină staţionată.
— E drept, admise în silă poliţistul, nu v-am văzut, dar, atunci, cum aţi ajuns aici?
— Credeţi-mă, am răspuns eu cât de serios am putut, asta este problema mea şi, atâta vreme cât nu am încălcat nici o lege, nu am de gând să răspund la nici un fel de întrebări. Bună ziua! am încheiat eu, tăindu-i încercarea de a mai spune ceva, şi m-am întors cu spatele la el, continuându-mi lectura ziarului.
A dat să se întoarcă la maşină, dar, scărpinându-se încurcat, a insistat:
— Cu o singură întrebare aş dori să vă mai deranjez, dacă se poate…
Mi-am compus o figură ocupată, de om deranjat din cititul presei la el acasă, în fotoliul din sufragerie, şi l-am îndemnat agasat, cu un gest scurt:
— Spuneţi…
— Totuşi, ce faceţi aici?
Am privit uimit la el:
— Nu se vede?
A ridicat din umeri încurcat:
— Iertaţi-mă… nu se vede.
I-am arătat stâlpul de care mă sprijinisem ca să-mi citesc ziarul.
O tablă veche, ruginită şi mâncată de timp anunţa că în curând urma să se inaugureze prima staţie a tramvaiului 101.
— Aştept tramvaiul, am spus eu cât de liniştit am putut.
— Aha, a spus poliţistul strângând din fălci şi s-a îndreptat ţeapăn spre maşină.
În timp ce el păşea spre maşină, eu m-am întors la lectura ziarului şi nu mi-am dat seama că s-a urcat în ea decât după portiera trântită cu năduf. La un moment dat, colegul lui a ieşit, a traversat şi a plecat, aducând după un timp sandvişuri şi cola. Din câte se vedea, aşteptarea avea să fie lung㠖 aşa că am trecut la pagina literară a ziarului. Abia după ce am citit nuvela interminabilă şi cele câteva poezii, mi-am dat seama cât de cald se făcuse. Cei doi poliţişti din maşină mâncaseră, băuseră şi, cu aerul condiţionat pornit, erau în stare să aştepte oricât. După câte se părea, îmi voiau capul cu orice preţ. Am dedus asta când am văzut cum, la numai câteva zeci de metri în faţa lor, o mulţime de pietoni traversau nestingheriţi şoseaua. Am început să citesc rubrica de mică publicitate, dar, cum nu voiam să vând sau să cumpăr nimic, m-am plictisit imediat. Am privit iar spre cei doi poliţişti, care mă priveau cu ochi strălucitori, şi mi-a venit o idee.
M-am întors cu spatele, am scos telefonul şi am sunat la poliţie:
— Alo! Poliţia? Sunt un cetăţean onest, care vede cum doi poliţişti au parcat maşina în mijlocul Pieţei Revoluţiei şi beau votcă sub privirile pline de revoltă ale opiniei publice.
Ce-i drept, adevărul fusese puţin îmbunătăţit în relatarea mea: sticlele de cola numai cu multă îngăduinţă puteau trece drept sticle de votcă, iar singurul reprezentant al opiniei publice care îi privea cu revoltă eram eu. Restul opiniei publice traversa şoseaua într-o veselie, total nepăsătoare la necazul meu.
Deşi puerilă, stratagema mea a dat roade: în numai câteva minute, o maşină a poliţiei, ceva mai elegantă decât prima, semn că erau ceva şefi în ea, a oprit lângă cea de dinainte.
Ei bine, m-am convins că poliţiştii sunt tot poliţişti, indiferent de gradul pe care îl au: îl loc să îi trimită undeva în patrulare pe cei care mă supravegheau pe mine, l-au trimis iar pe unul dintre ei după sandvişuri şi sucuri şi s-au pus cu toţii pe aşteptat.
Îmi venea să mă dau bătut: în fond amenda, din câte ştiam eu, abia dacă făcea cât ziarele mele pe o săptămână. Şi totuşi, gustul amar al înfrângerii nu îmi era pe plac. Trebuia să găsesc ceva, şi încă de urgenţă, altfel setea şi căldura mă vor face în curând să cedez.
Un timp, nu mi-a venit nimic în minte, apoi am văzut un elicopter zburând undeva sus, pe albastrul imaculat al cerului. Şi mi-am adus aminte de reportajul de la un incendiu, când elicopterul televiziunii ajunsese acolo înaintea maşinii pompierilor. Am căutat în ziare numărul postului local de televiziune. Asta era: „Dacă se întâmplă ceva, sunaţi-ne întâi pe noi! Telespectatorii au dreptul să ştie“.
Am sunat şi mi-am compus o voce cât mai gravă:
— Alo, televiziunea? Vreau să vă aduc la cunoştinţă un caz grav şi flagrant de încălcare a drepturilor cetăţeneşti. Poliţia a încolţit un cetăţean pe refugiul de pietoni din Piaţa Revoluţiei şi acum aşteaptă să treacă strada pentru a-l amenda. Încă o dovadă că poliţia, în loc să prevină încălcarea legii, se mulţumeşte să stea la pândă şi să…
Am auzit clar cum telefonul s-a trântit în furc㠖 şi nu a durat mai mult de cinci minute până când elicopterul a început să filmeze deasupra mea. O scară de frânghie s-a desfăşurat din aparat şi un reporter cu un microfon a început să coboare pe ea. De sus, din elicopter, cameramanul filma atent totul:
— Pentru ce protestaţi aici? a strigat reporterul, încercând să acopere zgomotul elicelor.
Am privit spre maşinile poliţiei: portierele se deschiseseră şi eram ascultaţi atent.
— Nu protestez pentru nimic, am strigat cât am putut de tare. Aştept tramvaiul…
Reporterului i-a trecut o sclipire maliţioasă prin ochi şi a privit spre maşinile poliţiei.
— Stimaţi telespectatori, după cum ştiţi, de ani buni de zile municipalitatea ne promite la fiecare alegeri o linie de tramvai care să traverseze oraşul şi să fluidizeze astfel circulaţia prin centru. Ba, ca să ne arunce praf în ochi, a construit deja staţiile şi a pus indicatoarele. Un cetăţean, revoltat de această perpetuă minciună, s-a hotărât în sfârşit să protesteze. S-a instalat aici, în staţia principală a oraşului, hotărât să aştepte până ce protestul său va fi auzit de cine trebuie şi se vor lua măsurile necesare. Ca de obicei, astfel de manifestaţii sunt atent supravegheate de poliţie. Din câte am înţeles, datorită caracterului special al acestui protest, comandantul adjunct al poliţiei în persoană veghează ca nici o încălcare a legii să nu aibă loc…
L-am lăsat să-şi termine reportajul. Cred că venise cu textul pregătit de la redacţie, aşa că orice încercare de a-l întrerupe era sortită eşecului. Când a terminat, i-am făcut semn să se apropie. A gesticulat spre pilot, şi acesta l-a lăsat uşurel chiar lângă mine. Am pus mâna pe microfon ca să-l acopăr şi i-am spus:
— Ascultă… Nu mă puteţi lua de aici? Plătesc oricât.
A zâmbit uşor şi a fost rândul lui să acopere microfonul:
— Îmi pare rău, dar chiar nu ne putem lipsi de principalul subiect al zilei. Uite, am vorbit cu directorul postului… Rezistă pe poziţii cât poţi de mult, şi o să-ţi plătim noi amenda, dacă va mai fi vreuna, după atâta mediatizare.
Mi-a sărit muştarul:
— Ascultă, mi-e cald, mi-e sete, mi-e foame, nu ştiu cât am să rezist aici ca să vă iasă vouă reportajul…
A început să urce pe scara mobilă:
— Nu pentru reportajul nostru vă aflaţi dumneavoastră aici. Ci pentru principii. Aşa că rezistaţi, o să vă ajutăm.
Şi-a recuperat microfonul şi în timp ce se înălţa îşi informa telespectatorii:
— Ca întotdeauna, postul nostru de televiziune îi ajută pe cetăţenii care, pentru un motiv sau altul, se hotărăsc să protesteze, să iasă din anonimat pentru o cauză comună…
Între timp, transmisia în direct se pare că fusese urmărită de destul de multă lume, pentru că în jurul nostru, pe trotuare, începuse să se adune lume, astfel încât, atunci când elicopterul a coborât din nou ca să-mi aducă apă minerală, sandvişuri şi o umbrelă, gestul a fost îndelung aplaudat de cei din jur.
În sacoşa cu alimente am găsit şi o pancartă pliată şi un bileţel pe care scria: „Poate că ar fi bine să afişaţi asta. Protestul ar părea astfel mai coerent. Dacă rezistaţi până la ora 18, vom încerca să trimitem o ambulanţă. Simulaţi un leşin sau o stare de slăbiciune, pentru a motiva o intervenţie“.
Biletul nu era semnat, dar recunoşteam aici mâna reporterului care, din lipsă de subiecte, văd că şi le născocea singur foarte bine.
Am desfăcut cu grijă pancarta şi am prins-o în două sârme sub tabla care anunţa inaugurarea tramvaiului. Pe ea scria cu litere mari, roşii: „VREM TRAMVAI, AŞA CUM AŢI PROMIS!“ – şi nu a mirat pe nimeni faptul că o afişam abia acum. Dimpotrivă, am fost aplaudat iar îndelung şi ici-colo s-au auzit voci răzleţe scandând:
— Vrem tramvai, vrem tramvai!…
Cum era abia trecut de ora prânzului şi aşteptarea părea să se prelungească, m-am aşezat mai comod în umbra iluzorie a umbrelei şi am început să mănânc.
În huruitul tot mai insistent al elicopterului, mulţimea de pe margini a început să devină din ce in ce mai numeroasă. Nu auzeam ce naiba transmite aiuritul de reporter, dar se pare că găsise motive suficiente ca să scoată din casă o mulţime imensă de oameni.
Eram convins de multă vreme că mulţimea, mai ales dacă este formată dintr-un număr de oameni suficient de mare, este ca un animal de curând îmblânzit şi care nu ştii niciodată cum reacţionează. Din când în când, sub impulsul unei porniri de moment, peste zgomotul circulaţiei se făcea auzit ca un tumult glasul mulţimii care scanda:
— Vrem tramvai, vrem tramvai!…
Sunetul părea că se naşte din mulţimea de oameni din jur, dar apoi vălurea ca talazurile mării şi după ce se izbea de clădirile din jur se întorcea spre cei care îl produseser㠖 amplificat şi amplificându-le pofta de a zbiera. Pe deasupra, elicopterul îşi purta echipa, care filma într-o veselie. Parcă vedeam figura încântată a reporterului comentând tălăzuirea mulţimii de sub el.
La un moment dat, nu ştiu cine a avut ideea să aducă megafoane – şi atunci zgomotul a devenit într-adevăr de nesuportat. De pe refugiul meu vedeam feţe aprinse, înfierbântate – feţe ale unor oameni care, nepăsători la căldura toropitoare a soarelui, strigau gata să răguşească:
— Vrem tramvai, vrem tramvai!…
Se făcuse aproape trei după-amiază când regretul că intrasem într-o asemenea încurcătura devenise atât de puternic, încât mă gândeam foarte serios să dau dracului totul, să mă duc la poliţişti, să le plătesc amenda şi să fug acasă, unde mă aşteptau un fotoliu comod şi o cafea de multă vreme răcită. Am închis umbrela şi am aşezat-o lângă mine pregătit să cedez, când deodată tumultul mulţimii a încetat. S-a lăsat o linişte ca la începutul lumii, şi nimeni nu părea să ştie de ce. Toate capetele s-au întors spre capătul străzii şi, abia când elicopterul se repezi într-un picaj periculos într-acolo, am ştiut că ceva se întâmplase sau că urma să se întâmple.
Mai întâi am auzit un zgomot şi am crezut că vine în sfârşit ambulanţa. Abia când s-a apropiat mi-am dat seama că zgomotul suna altfel. M-am ridicat în vârful picioarelor, privind peste maşinile de poliţie ca să văd mai bine, când dintr-o dată nu a mai fost nevoie. Sunând din clopot, dinspre intrarea în piaţă se apropia cel mai frumos tramvai pe care îl văzusem în viaţa mea. Demarând în trombă ca să facă loc tramvaiului, maşinile de poliţie trecură pe lângă mine. Am vrut să strig sarcastic în urma lor: „Interzisă staţionarea în staţiile de tramvai, zevzecilor!“ – dar nu am mai avut când, pentru că, scârţâind din toate încheieturile, tramvaiul a oprit lângă mine, deschizând larg uşile. Am luat umbrela, ziarele şi m-am urcat. Din uşă, am privit înapoi. Tramvaiul a pornit şi, văzând oamenii amuţiţi care defilau prin faţa mea în timp ce tramvaiul prindea viteză, mi-am dat seama că, pentru nimic în lume, nici unul dintre ei nu ar fi vrut să fie în locul meu.
Ultimul visător

Bărbatul culcat pe pat avea părul lung şi murdar, iar acolo unde atinsese perna, pânza albă şi scrobită căpătase o culoare incertă, cenuşie. Avea un somn agitat, se răsucea mereu şi strângea palmele de parcă ar fi încercat să apuce ceva văzut numai de el. Uneori i se părea că a găsit ce căuta, şi atunci un zâmbet fugar îi apărea pe buzele cenuşii. Era bătrân şi barba neîngrijită îl făcea să pară şi mai bătrân.
— Ar fi trebuit să îl spălăm, spuse doctorul în chip de scuză, dar a fost adus aseară după ce personalul…
— Nu! ţipă bărbatul de lângă pat. Văzând că bătrânul din pat se foieşte neliniştit, adăugă în şoaptă, dar cu o voce încărcată de tensiune:
— În nici un caz nu trebuie să îl spălaţi sau să îi modificaţi în vreun fel înfăţişarea sau… felul de a fi.
— Dar, domnule ministru, nu putem să îl lăsăm aşa. Precis are şi paraziţi… Mâine dimineaţă, la prima oră, vă asigur…
Omul în costum păru cuprins de disperare şi îşi strânse capul în mâini într-un gest atât de sfâşietor, încât doctorul se grăbi să îl asigure:
— Am înţeles, domnule ministru. Interese de stat superioare impun păstrarea înfăţişării acestui om…
Fără să vrea şi în ciuda neliniştii care îl frământa, ministrul zâmbi o clipă amuzat. Apoi dădu iar cu ochii de chipul bătrânului care se zbătea în somnul lui neliniştit.
Oftă şi spuse:
— Să sperăm că apucă dimineaţa! Îl apucă pe doctor de cot şi îl conduse la unul dintre geamuri. Afară, noaptea caldă de mai îşi trimitea spre salonul mic şi cochet miresmele îmbătătoare.
— Priveşte, doctore, îl îndemnă ministrul. Uită-te şi spune-mi ce vezi!
Sub ei se aşternea parcul micii clinici particulare. Cochet şi bine îngrijit, îşi întindea aleile cu o precizie de-a dreptul matematică până aproape de gard. Rondourile de flori, cercuri perfecte, păreau trasate de compasul unui geometru obsedat de precizie. O boare parfumată de vânt scosese de undeva câteva ghemotoace de hârtie şi se distra cu ele, împingându-le jucăuşă de-a lungul aleilor înainte de a le arunca poznaş pe peluza din faţa geamului.
— Am înţeles, să trăiţi! Trimit acum portarul să le ridice!
Ministrul oftă greu:
— Nu, doctore, nu ai înţeles. Lasă hârtiile acolo şi priveşte mai departe, acolo, spre capătul străzii. Ce vezi?
— Nu se vede nimic. E prea întuneric…
— Priveşte de-a lungul becurilor…
Doctorul se întoarse spre ministru. Vru să spună ceva, apoi se opri şi se întoarse iar spre geam, privind lung în întuneric:
— Nu se vede, şopti el stins. Doar ştiţi şi dumneavoastră…, avea glasul pierdut şi aproape rugător.
Ministrul era însă neîndurător:
— Ştiu, dar vreau să îmi spui dumneata! De ce nu se vede, doctore? Nici acum, şi nici mâine dimineaţă când va răsări soarele.
Doctorul privi o clipă spre omul adormit din pat de parcă i-ar fi cerut ajutorul. Bătrânul cerşetor se foi un timp prin somn, apoi se întoarse cu spatele la ei şi începu să sforăie uşurel, ca scăpat de o mare povoară. Simţind aţintită asupra lui privirea întrebătoare a ministrului, ridică neputincios din umeri:
— Nu se vede, şi gata! Aşa este de când am apucat noi… Irealitatea… doar ştiţi că nu este bine să vorbim despre asta…
Ministrul plecă de lângă geam şi se apropie iar de pat. Privi minute în şir somnul greu ca un leşin al omului, apoi se întoarse spre doctor:
— S-au găsit documente, poate nu prea clare şi nici foarte sigure, din care rezultă că pe vremuri puteai să vezi în jurul tău cât cuprindeai cu ochii.
Doctorul se înecă încercând să se prefacă surprins: se afla pe teren alunecos. Ministrul însuşi vorbea despre lucruri interzise. Tuşi încurcat, apoi spuse cu o voce pe care o voia nepăsătoare:
— De fapt, am auzit ceva… În general, bătrânii povestesc, dar am crezut tot timpul că sunt numai legende… despre care, după cum ştiţi, este interzis să se vorbească.
— Nu-s legende, doctore. Totul e adevărat, cel puţin eu unul sunt convins de asta. E la fel de adevărat că pentru binele public a trebuit să interzicem discuţiile pe un asemenea subiect…
Rămase iar pe gânduri, apoi se apropie de mica bibliotecă a doctorului. În toate casele şi peste tot unde oamenii petreceau mai mult timp, îşi făceau o mică bibliotecă. Uneori cu numai câteva cărţi. Se spunea că poartă noroc şi că împiedică Irealitatea să se apropie prea mult. Doctorul nu avea decât trei cărţulii, şi nici acelea foarte bine păstrate.
Ministrul o luă pe cea mai mare şi se uită prin ea.
— Şi mai ales, spuse el într-un târziu, pe vremuri cărţile astea erau pline. Nu lipsea din ele nici o literă.
Flutură cartea în faţa ochilor doctorului, răsfoindu-i cu înverşunare paginile. Pe foile albe, ici-colo câte o literă stingheră încerca să spună ceva.
Doctorul clătină neîncrezător din cap.
— E adevărat, doctore! insistă ministrul. E foarte adevărat! Ce am să îţi spun acum e secret de stat, dar am să te implic ca să înţelegi câtă grijă trebuie să ai de omul asta. Trebuie să îl salvăm. Poate că este ultimul Visător…
Doctorul făcu o încercare nereuşită de a-şi ascunde dispreţul. Arătă spre pat, unde sforăitul se transformase într-un horcăit întrerupt din când în când de o tuse seacă:
— El? Epava asta umană?
Ministrul zâmbi îngăduitor:
— Ştim prea puţine despre vise, doctore… Dar se pare ca Visătorii nu trebuie să arate ca el – arătă spre omul solid din Serviciul Secret, care stătea lângă uşa salonului şi îi urmărea atent din priviri –, şi nici să fie îmbrăcaţi… – privi în jur să caute un termen de comparaţie, nu găsi, aşa că se apucă de reverul hainei: aşa, ca un ministru. Nu ştim nimic despre cum ar trebui să arate un Visător dar eu bănuiesc că el este. Vreau să îl menţinem cât mai mult în viaţă, dar fără să… – ministrul se poticni o clipă, căutându-şi cuvintele. Cum să îţi spun? Menţinut în viaţă, dar fără să piardă această calitate, presupunând că o are. Şi, cum nu ştim ce anume îl face să fie Visător, nu trebuie ca din întâmplare sau neştiinţă să anulăm acest talent. În legende se spune că majoritatea Visătorilor aveau o condiţie fizică precară şi un mod de viaţă renegat de orice cetăţean onorabil. Vagabondau şi erau murdari şi plini de paraziţi. Mă întreb oare dacă nu ar fi posibil ca unul dintre aceşti paraziţi să producă un drog care ajungând în sânge să inducă visele…
Ministrul rămăsese un timp pe gânduri, examinând ipoteza care se vede treaba că atunci îi venise în minte.
Doctorul dădu din mâini ca şi cum ar fi alungat de lângă el o insectă sâcâitoare:
— Vă rog, domnule ministru, nu este nevoie să insistaţi… Îmi dau cuvântul că ne vom da toată silinţa numai să ne spuneţi ce anume să facem ca nu cumva, din exces de zel, să ne depăşim atribuţiunile.
— Ştim atât de puţine despre Visători… – se opri o clipă şi privi spre paznic, dar acesta privea cu ochi goi şi inexpresivi undeva în spaţiul dintre ei doi, aşa încât continuă, coborând totuşi glasul: pe vremuri, se pare că toţi oamenii visau… ştiu că toţi credem că sunt numai legende, dar se pare că există un sâmbure de adevăr în ele. Şi mai este ceva… S-au găsit fragmente disparate de informaţii care puse cap la cap ar demonstra că atunci… în vremurile acelea totul în jurul nostru era real.
Doctorul îl privi cu îndoială:
— Cu tot respectul, domnule ministru, dar parcă nu îmi vine să cred…
Ministrul oftă greu:
— Drept să îţi spun, parcă nici mie, dar îţi dai seama ce frumos ar fi trebuit să fie… Să vezi până departe, să poţi să calci peste tot fără să îţi fie frică să păşeşti în neant… – rămase cu ochii goi privind surâzător undeva în întuneric.
Din respect, doctorul îşi opri un oftat îndurerat:
— Înţeleg, domnule ministru. Ştiu cum este… Anul trecut, fiica mea se întorcea cu colegii de la şcoală… Un Vârtej Rapid de Irealitate a luat trei copii atunci… – vru să mai spună ceva, dar se opri cu ochii plini de lacrimi.
Ministrul se apropie de el şi îl bătu pe umăr în semn de înţelegere.
— Toţi am pierdut pe cineva, doctore, şi de asta este atât de important să studiem Visătorii… atunci când avem şansa să îi întâlnim. Se spune că realitatea, aşa cum există ea în jurul nostru, este o secreţie a visurilor sau poate numai a minţii lor şi că fragmentele astea de realitate care mai există încă în jurul nostru sunt generate de câte un Visător. Mai sunt câteva sute de astfel de insule, cu cele mai multe ţinem legătura prin radio şi schimbăm informaţii. Din când în când, câte una nu mai răspunde, şi atunci bănuim că Visătorul ei a murit…
Îşi făcu mâna căuş şi se apropie şi mai mult de urechea doctorului:
— Acolo unde a fost găsit cerşetorul… era un fel de groapă de gunoi. Sub el oamenii mei au găsit o bucată veche de ziar pe care se puteau citi toate cuvintele. Toate cuvintele, doctore, îţi dai seama ce înseamnă asta?
Doctorul clătină neîncrezător din cap:
— Poate că era ceva scris recent…
— Nu era deloc recent, avea ani de zile vechime. Se putea citi data de apariţie a ziarului… Veche de ani de zile…
Spre sfârşit vocea ministrului coborâse atât de mult, încât doctorul trebui să facă un efort ca să îl poată urmări.
Răsfoi dus pe gânduri cartea pe care o ţinea în mână. Pe copertă erau câteva litere: „ver…i”, dar după distanţa dintre ele ministrul îşi dădu seama că fusese un cuvânt mai lung.
— „Po…i”… Ce o fi fost scris aici? întrebă nedumerit ministrul şi privi întrebător spre doctor, care ridică neajutorat din umeri.
— Nu ştiu, domnule ministru. Eu aşa am moştenit-o de la tatăl meu.
Ministrul o aşeză cu gesturi delicate înapoi în bibliotecă.
— Ei, nu-i nimic. Cu puţin noroc, dacă teoria mea se dovedeşte adevărată, în noaptea asta vom afla…
Luă de la paznic o servietă cu cifru şi se apropie de pat.
— Trebuie să mă ajuţi, doctore. Vreau să fac o experienţă…
— Sigur că da, domnule ministru! Doar să spuneţi ce trebuie să fac…
Ministrul trase un scaun mai aproape, scoase apoi cu veneraţie o carte groasă din servietă, şi după grija cu care o manevra se vedea că era o carte importantă. Se aşeză apoi comod, ţinând la îndemână cărţile:
— Priveşte la el, îi spuse doctorului, şi spune-mi când începe să viseze…
În faţa privirii nedumerite a doctorului, spuse exasperat:
— Aşează-te în aşa fel încât să-i vezi ochii. Spune-mi când încep să i se mişte sub pleoape cu mişcări rapide.
— Am înţeles acum, spuse doctorul uşurat şi, luându-şi şi el un scaun, se aşeză de partea cealaltă a patului, în faţa bolnavului.
Timpul începu să se scurgă monoton şi în micul salon nu se auzeau decât sforăiturile întrerupte din când în când de gemete ale cerşetorului. Părea foarte bătrân şi doctorului îi trecu prin minte că, dacă ministrul avea dreptate şi el era Visătorul care le menţinea fragmentul de Realitate integru, atunci se explică de ce acesta părea că se micşorează pe zi ce trece: poate că suprafaţa fragmentului generat de fiecare Visător era proporţională cu vitalitatea lui. După cum arăta, nici nu se mira ca vârtejurile Irealităţii apăreau atât de des în preajma lor. Oftă şi se gândi privindu-i faţa suptă şi scofâlcită: „Să sperăm că nu moare! Cel puţin, nu până aflăm mai multe”.
Geamurile începură după un timp să se lumineze puţin câte puţin, şi cei doi aproape îşi pierduseră răbdarea, când dintr-o dată bolnavul începu să se foiască, scoase câteva cuvinte mormăite, apoi se linişti.
— Acum, acum îşi mişcă ochii, şopti doctorul surescitat.
Ministrul începu să răsfoiască nerăbdător tomul cel gros, apropiindu-l de capul celui adormit. Sub ochii lui uimiţi, literele apăreau una câte una, aşezându-se cuminţi în cuvinte şi propoziţii.
Citi timp de câteva minute lungi, sub privirea tot mai nerăbdătoare a doctorului. Se uită la el o clipă cântărindu-l din ochi, apoi spuse:
— Ascultă aici ce scrie: „În timpul ultimei conflagraţii, una dintre micile ţări care nu aveau nici o posibilitate de a înfrunta în mod direct marile puteri s-a gândit să îşi aducă şi ea modesta contribuţie la mersul războiului. A modificat genetic virusul gripei astfel că toţi cei care se îmbolnăveau deveneau incapabili să viseze. Logica făuritorilor acestui nou virus părea perfectă: omul are nevoie nu numai de somn, ci şi de vise! Lipsiţi de posibilitatea de a visa, în curând toţi soldaţii marilor puteri se vor dovedi incapabili să se ţină pe picioare, iar marile puteri înseşi vor fi la cheremul micii ţări care urma să deţină, singură, antidotul. Planul se dovedi perfect, cu excepţia a două mici amendamente: mai întâi pentru că geneticienii micii puteri au creat un retrovirus care se modifica permanent, asta pentru a fi cât mai greu de combătut. Apoi, au văzut cu nedisimulată surprindere că mutaţiile noului virus erau atât de rapide, încât nici măcar vaccinul preparat de ei nu le mai făcea faţă. Aşa că încetul cu încetul s-a îmbolnăvit toată lumea, şi această caracteristică genetică s-a transmis şi urmaşilor de ambele sexe. La toată populaţia pământului, cu excepţia câtorva indivizi care aveau, se pare, o imunitate naturală. E adevărat că de murit nu a murit nimeni: după câteva săptămâni în care lumea a umblat mai mult sau mai puţin năucă pe străzi, toţi şi-au revenit. Fiinţa umană dovedea o putere de adaptare ieşită din comun. Şi, deşi războaiele au încetat, lumea nu avea să mai fie niciodată aceeaşi. Abia atunci s-a adeverit că realitatea, aşa cum o ştim noi, există numai pentru că o visăm. Speculaţiile filozofilor s-au dovedit cumplit de adevărate. Lumea a continuat să mai existe numai în preajma acestor visători, în rest existând ceva amorf, lipsit de consistenţă şi formă. În lipsă de alt cuvânt mai bun, a fost numit Irealitate. Din nefericire, în funcţie de caracteristicile individuale, ei nu puteau susţine realitatea decât pe o rază variind între 30 şi 50 de kilometri, în funcţie de vitalitatea lor. În ciuda eforturilor geneticienilor, caracteristicile visătorilor se pare că nu pot fi transmise urmaşilor, astfel că perspectivele de viitor sunt sumbre pentru că numărul lor scade drastic în fiecare an…”
Spre sfârşit, vocea ministrului devenise aproape o şoaptă tot mai stinsă, până când se opri cu totul.
— Deci asta era, spuse doctorul tot în şoaptă. Asta era, spuse el şi privi afară, unde se luminase cu totul şi acum zidul de Irealitate din depărtate se vedea clar.
Se întoarse spre ministru, care rămăsese tăcut, cu ochii privind în gol, apoi aduse din bibliotecă cartea din care citise mai devreme ministrul.
— Şi în cartea mea ce scrie? Mereu am fost curios să aflu…
Ministrul îi luă cartea şi o întoarse spre lumină, şi titlul i se vedea acum clar şi întreg: „Poezii”, de Magda Isanos. O răsfoi la întâmplare citind câteva pagini, apoi se opri şi spuse:
— Ascultă aici, doctore:

Şi mi se pare aşa ciudat că se mai poate
găsi atâta vreme pentru ură,
când viaţa e de-abia o picătură
Între minutu-acesta care bate
şi celălalt – şi-mi pare ne-nţeles
şi trist că nu privim la cer mai des,
că nu culegem flori şi nu zâmbim
Noi care aşa de repede murim…

Cei doi rămaseră tăcuţi privind din când în când afară, spre zidul înalt şi fumuriu, ca o ceaţă care venea încet-încet tot mai aproape de ei.

Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*


Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.