Mircea Gordan (Amintiri din copilărie-Povestiri)*

Amintiri din copilărie

A. Nuiaua din pod

Primii pași

Mare mi-a fost bucuria după ce am început a merge în picioare, așa că eram spaima pisicilor, după care alergam și, de le prindeam, era vai de coada lor. Nu-i vorbă, că nu-mi rămâneau datoare și purtam pe mâini semnele rănilor precum un veteran pe câmpul de luptă.
Ieșeam afară cu strigăt de fericire, bucuros de necuprinsul ce-l adunam în ochi, de descoperirile noului ce le făceam de fiecare dată.
A venit rândul păsărilor din curte ca să alerg după ele și rămâneam în mână cu câte o pană din coada lor. Au început să mă cunoască și, când mă apropiam de ele, intrau în alertă și se îndepărtau prudente.
Traversam apoi pârâul vijelios ce-mi stătea în cale și, alunecând pe pietre, mai făceam câte o baie și mă loveam dureros în cădere, dar mă bucuram de reușita traversării. Îi arătam pârâului câte un pumn încleștat, ca amenințare să nu-mi mai pună piedici altădată.
Curiozitatea mă-mpingea spre grajd, ca să văd ce mai face vițica, Porumba, care a ieșit cu ochi mirați în lume odată cu mine. Ea a crescut repede, precum Făt-Frumos din poveste și era acum o adevărată „doamnă” și avea un vițeluș care se bucura că mă vede și-l mângâiam pe frunte cu multă tandrețe. Porumba mă privea cu suspiciune – nu cumva oi fi un dușman care să le facă rău – și, cu un muuu! îmi alerta părinții de pătrunderea unui intrus.

Îmi caut cu lumânarea…nuiaua

Traiul fără griji și alergatul toată ziua mi-au pus rezistență în picioare, așa că o însoțeam pe mama când mergea la bunica, Nastasia, care locuia undeva spre capătul celălalt al satului. Nu ajungeam la mijlocul drumului și mă-mpingea Michiduță ca să-i pun mamei nervii la-ncercare:
– Mamă, b(r)ațe! și mă așezam pup.
Doamne, dacă aș fi știut că mama e ca o frunză-n vânt și mai mult va sta prin spitale, iar eu pe la bunici, nici măcar nu aș fi acceptat ca să mă ducă în brațe! Dar nu mă lăsam până nu obțineam ce doream, cu o tenacitate de catâr.
Nici tata nu era scutit de a-i pune răbdarea la-ncercare: Seara, târziu, când voia să plece undeva, eram și eu gata ca să plec cu el. Dacă ar fi spus că acceptă, evident nu aveam nici o tragere de inimă să mă duc, dar îl încercam… Ei, pe tata l-am adus la disperare, așa că a apărut nuiaua pe dulap, unde nu puteam ajunge, care avea datoria să coboare și să mă cumințească. I-au spus nuiaua din pod, după expresia „a coborâ cătănia din pod”. Eu eram însă „brânză bună în burduf de câine“. Nuiaua nu era un bun profesor ca să-mi înfrângă voința. Suportam orice ca să-mi ating țelul.

Pisica

Soarele m-a mângâiat pe față cu raze blânde și mi-a dat deșteptarea. Of, și ce plăcut e să lenevești!, așa
că m-am întins ca să mă dezmorțesc, nehotărât dacă să mă las în brațele somnului sau să mă ridicdin pat.
Ochi-mi cad pe nuiaua de pe dulap, aproape de tavan – nuiaua din pod, care coboară ca săpedepsească,
cum spunea tata – și tare aș mai fi vrut să scap de ea, că deseori mă amenința cu ea,….
– că eram copil cuminte, de! – dar era prea sus și nici de pe scaun nu ajungeam la ea. Doamne, cât îmi
doream să mă înalț, – precum Făt-Frumos – ca să alung acest inamic!
Ronțăielile unui șoricel mi-au îndreptat privirile în altă parte… Pisica, cea pe care de atâtea ori o trăgeam
de coadă și-mi arăta colții, oțărându-se la mine, parcă dormita cu capul pe lăbuțele
dinainte. A fost doar o părere, căci face-un salt prin aer și prinde-n gheare șoricelul. Chițăitul plângăcios
al șoricelului îi trezește mila pisicii, care îl lasă din prinsoare și cu o lăbuță îl tot lovește din lateral,
îndemnându-l ca să plece. După căteva „îndemnuri”, șoricelul o zbughește, dar pisica iar face un salt
și-l prinde.
Joaca lor m-a trezit de tot, așa că, cu picioarele înainte și sprijinit în brațe, mă dau jos din pat. E drept,
din pat nu am numai amintiri plăcute: paiele din strujac¹ nu sunt tocmai moi și-și faccuib purecii, care te
pișcă dureros. De aceea, vara, dormeam cu tata în podul șurii pe fân. Aerul curat mă cufunda într-un
somn odihnitor, tulburat numai de zgomotul concasoarelor care zdrobeau între fălci bucăți mari de piatră,
dar m-am obișnuit… Pernele, din puf de gâscă, sunt moi, dar deseori m-am sufocat și cu ultimele puteri
în brațe abia am reușit să mă eliberez.

¹ strujac= husă din pânză de cânepă

Fuga pe geam

În cameră nu e nimeni și mi-e urât singur, așa că mă îndrept spre ușă, ca să ies afară, dar ușa e închisă.
Mama e la spital – mai mult acolo a stat, mulți ani. Tata e miner la cariera de piatră – acel perete uriaș
de stâncă, până în vârful dealului (Osoi) și când împușcăturile mușca din stâncă o ploaie de pietre plutesc până departe, iar casa se clatină de parcă cineva ar vrea s-o scoată, precum pomii, din rădăcină, cu gemurile trepidând, gata să se spargă.
Mă întorc, supărat, să inspectez camera ca să-mi găsesc ceva cu ce să mă joc, ca să treacă timpul: două
paturi de-o parte și alta a camerei, soba din cărămidă cu plită pentru gătit în colț, dulapul maroniu închis în celălalt colț și, între paturi, sub fereastră, masa și lavița¹ lungă din lemn, podele din scînduri pe jos. Între pat și sobă se află podișorul² și deschid ușile de jos. Aici ar trebui să fie alimente, dar cam …bate vântul: doar o oală cu lapte, ceva clisă³ și pâine, nimic din ce aș fi poftit, așa că renunț…
Fereastra avea un geam mic, din partea de sus, deschis; cam mic, doar eu aș putea trece, dar cum?
Mă urc pe spătarul laviței și mă ridic în mâini, sus, gata să sparg, cu picioarele în ridicare, geamul din
partea de jos. M-am rotit, precum un șarpe, ca să cad cu picioarele înainte și nu în cap – că atâta mă
ducea mintea – și, din atîrnat în mâini, îmi dau drumul jos în grădina proaspăt săpată. M-a cam zdruncinat contactul cu pământul, dar am scăpat teafăr.
Gândul mi-era doar la joacă, așa că toată ziua m-am jucat cu prietenii mei, Valer și Florica Pogani’.
Ajuns acasă, tata a tras o sperietură zdravănă și, cînd m-a găsit, mi-a arătat nuiaua din pod…

¹ laviță [reg.]= banchetă
² podișor [reg.]= dulap în partea inferioară și vitrină deasupra.
³ clisă [reg.] = slănină

M-am făcut marinar

Ce fericit eram când venea bunicul, Nechita, acasă!
Deși părea un om nesuferit, asprit de grelele încercări la care l-a supus soarta, care l-au făcut inflexibil în convingeri și dominator, eu îi simțeam bunătatea mascată, prin felul cum îmi vorbea și afecțiunea pe care simțeam că mi-o poartă. Multe știa să facă sau să spună ca să-mi capteze atenția și entuziasmul.
Cel mai mult îmi plăcea să mă joc, însoțit de bunicul, la pârâiașul ce ce tăia ulița și curtea noastră, între casă și șură, cu apă limpede, sărind peste pietre parcă grăbit de cineva ca să ajungă cât mai repede în Crișul Repede.
Eram stăpânul pârâiașului, dar eram darnic cu animalele din gospodărie cînd veneau ca să se adape: vaca, Porumba, mai bătrână cu două zile ca mine, cu vițelul ei, oile și mieii, găinile și rațele, fiindcă puteam să le cunosc și să ne împrietenim.
Bunicul îmi ținea mereu imaginația trează; îmi făcea bărcuțe din hârtie și le priveam fascinat cum plutesc. Îmi povestea despre vapoarele care străbat uriașe mări și oceane.
Dintr-o bucată de scândură, cu un băț înfipt la mijloc – catarugul – și două mai mici, înfipte la capete, cu fire de ață și bucăți de pânză – parâmele și velele – , mi-a construit o corabie. Ce bucuros eram când o puneam să plutească pe pârâiaș și eu eram marinarul cel mai destoinic!

Moara pe apă

– Neneee ¹!
– Bună, nepoate!
Bucuros de revedere, mă ia în brațe și eu îl înlănțui pe după gât. Simt brațele puternice ale cioplitorului în piatră.
– Ce mai faci, nene?
– Ce să fac?, uite am mai cioplit niște pietre uriașe pentru bolta tunelului de la Cojocna și am venit acasă ca să mă odihnesc și să vă văd, că mi-a fost dor de voi.
Mă uit la mândrețe de bărbat: bine clădit, pe față cu câteva brazde, cu puțin păr pe cap și acela alb, dar n-ai spune că e la cumpăna dintre anii șaptezeci și optzeci.
– Vii să ne jucăm la părău ²?
Și n-am mers degeaba; nene mi-a oferit o nouă surpriză: a tăiat o nuia dintr-o răchită, ceva mai groasă ca un creion și mai scurtă decât lățimea părăului, apoi dintr-o ramă de brad uscată, de la stupii nașei, a tăiat în două bucăți (palete) o latură și le-a crestat la mijloc, cât să se împreuneze la aceeași lățime. A crestat nuiaua, la mijloc, pe o lungime cât să intre două palete din brad și a introdus o paletă, apoi a crestat pe mijlocul părții opuse și a introdus a doua paletă. Trăgând paletele, una spre alta, s-au împreunat în crestături. Așa a ieșit o roată de moară cu patru palete și o axă. Din două crengi, tăiate în formă de Y, a făcut doi suporți pe care i-a împlântat de o aprte și de alta a părăului și a așezat axa roții (nuiaua) pe ele, cu paletele afundate puțin în apă și, surpriză!, roata a început să se învârtă aruncînd stropi de apă în jur.
– Ei, nepoate, îți place moara?
Priveam fascinat, fericit, concentrat pe studierea minunii întâmplate și nu înțelegeam ce spune. O opream cu mâna, dar de o lăsam se încăpățâna să se învârtă. Mi-am imaginat că am coborât nuiaua din pod ca s-o pun la o treabă folositoare, să nu mă mai amenințe.
Așa am ajuns mare meșter morar și mi-am construit și alte mori pe apă.

¹ nene [reg.]= bunic
² părău [reg.]= pârâu

Magicianul

Neastâmpărul m-a dat jos din pat şi am ţâşnit afară..
– Bună dimineaţa, bunicule!
– Bună dimineaţa, nepoate!
Tare mi-era drag de el, dar şi eu îi eram şi în fiecare seară, când mergeam la el în cameră, îmi povestea aventurile lui: de bucătar la curtea imperială de la Viena, despre războiul la care a participat, de prizonieratul în Siberia ….Îmi spunea că acestea sunt departe, departe!…Nu prea pricepeam atunci decât frânturi din cele povestite, dar îl credeam, că şi pe mine tare mă mai dureau picioarele când mergeam până la bunica ce locuia lângă Biserică. Dar satul era mare!
Spunea că ştie cinci limbi străine, dar eu nu am auzit nici un aminal sau pasăre din curte ca să vorbească. Nu pricepeam cum se înţelege bunicul cu ele!
Bunicul bătea cu ciocanul într-un cuţit strîmb, cu o coadă de lemn, lungă.
– Ce este aceasta?
– Este o coasă.
– De ce baţi în coasă, n-ai altă treabă de făcut? Porumba plânge de foame în poiată (grajd, adică). Nu-i dai ceva ca să mănânce? Mi-era necaz că eram prea mic şi nu puteam să-i dau eu.
– De aceea bat coasa, ca să o ascuţesc, apoi o să-i tai, adică o să-i cosesc, nişte iarbă şi buruieni din grădină. M-a buimăcit.
– Cum să baţi în coasă ca să taie?
– Ca să înţelegi, hai şi priveşte: Am aici ileul acesta din lemn, cu un picior înfipt în pământ şi în ileu am înfipt piciorul acestei mici nicovale din oţel. Aşez coasa pe capul bombat al nicovalei şi bat în gura coasei, cu vîrful ciocanului, pînă se subţiuază ca tăişul unui cuţit. În timp ce povestea a şi făcut ceea ce spunea..A tot bătut pe coasă, de la un capăt la altul. Ei, acum luăm arcerul (o bucată de piatră zgrumţuroasă), îl înmuiem în apa din tocul ce atârnă la brâu şi mîngîiem puţin gura coasei. Plimbând coasa prin iarbă, a făcut o cărare şi iarba era adunată într-un şir. Din când în când mai mângîia coasa, ca să nu se supere.
Priveam fascinat cum fâşâia coasa prin iarbă, iar aceasta parcă făcea o plecăciune în faţa mestrului, apoi, vrăjită cu coasa magică, se dădea deoparte din faţa lui. Abia aşteptam ca să cresc şi să mă fac şi eu un magician, ca bunicul.

Praștia

Umblam teleleu, adică pierzând vremea pe uliță și nu-mi găseam nici o „ocupație”. Luasem multe lecții de la nuiaua din pod, așa că, deși tentațiile erau mari, trebuia să fiu cuminte. Dar, nu știu cum se făcea, mereu trebuia să mai iau câte o lecție. Of, că multe trebuie să înveți în viață!
Bunicul repara gardul de nuiele, pe unde l-au stricat vacile care s-au întins ca să mănânce din frunzele de pe tulpinele de porumb. Adia un vânticel și mă uitam , mirat, cum se învârteau niște frunze și fire de praf. L-am chemat pe bunicul ca să-mi explice de ce se învârt, pentru că de obicei vîntul purta frunzele sau praful într-o singură direcție.
– Ei, nepoate, mi-a spus el, la noi nu sunt tornade, dar, departe, departe, pe o apă fără capăt, ridică, nu frunze ca aici, ci munți de apă sau chiar și case de pe uscat. Aceasta-i doar ca o jucărie de a ta.
Vecinul, Tavi, cu câțiva ani mai mare, s-a apropiat de mine trăgând cu un fel de jucărie cu care arunca pietricele.
– Ce-i asta?, l-am întrebat.
– Este o praștie.
– Și ce faci cu ea?
– Mă joc, trăgând după păsări.
– Mi-o arăți și mie?
– Da, cum să nu! Am tăiat tulpina dintr-o tufă și două crengi ca două coarne. De coarne am prins un elastic. Întinzând elasticul, în care am pus o pietricică, când îi dau drumul o aruncă acolo unde am țintit. A făcut un semn pe gard și a tras cu praștia, încercând să nimerească.
În mărul din curte, o pasăre tocmai ciocănea făcând mare gălăgie. Ce-o fi stricând acolo?, mă întrebam și mă gândeam că și ea ar trebui să fie pedepsită cu nuiaua din pod. De ce să fiu numai eu cel pedepsit?
– Poți să alungi pasărea aceea din măr?
– Cum să nu!? A întins elasticul și i-a dat drumul. A nimerit-o și, într-un țipăt sfâșietor, a căzut în iarbă.
Bunicul a auzit țipătul și a alergat într-un suflet, bănuind că iar am făcut vre-o poznă.
– Ce-ați făcut?, ne-a întrebat.
– Am scăpat de pasărea aceea care ne strica mărul, i-am răspuns cu satisfacție.
– Ceva mai rău nici că puteați să faceți. Biata pasăre! V-au pișcat vreodată purecii, țânțarii sau furnicile?
Am înclinat din cap, că da.
– Și v-a plăcut?
– Nu!, am răspuns amândoi.
– Și a trebuit ca să vă ungeți, ca să vă treacă durerea?
Iar am dat din cap, a afirmare.
– Dar vă plac merele, nu-i așa?
– Da!, am răspuns iar amândoi.
– Ei, aflați că și pe măr îl mănâncă aceste gângănii și altele, iar această pasăre este doctoral lui și-l curăță de ele. Altminteri, mărul s-ar usca și nu ar mai face mere. Păsările sun doctorii pădurilor și ai livezilor de pomi fructiferi.
Rușinați, nu știam cum să ne ascundem…noi de noi. Mai bine cobora nuiaua din pod înainte ca să facem crima!, ne spuneam în gînd.
A căutat pasărea prin iarbă și a cercetat-o. Curioși, am studiat-o și noi. Avea o minunăție de penaj, frumos colorat. Pasărea a început să se miște și să dea din aripi. Bunicul a eliberat-o și s-a înălțat, dispărând în pădure.
– A avut noroc!, doar ați amețit-o.
Am răsuflat ușurat. Mi-am dat seama că armele fac numai rău și că păsările sunt folositoare și trebuie ocrotite.

Secretul

Înfierbântați de la bătutul țurcii, alergînd cât mai tare pentru a aduce țurca la locul de bătaie, cu mare ambiție de a câștiga, într-un târziu am observat că în apropiere, pe malul Crișului, bunicul se lupta cu niște stânci mari din piatră de culoare neagră. Obosit, am abandonat jocul și curiozitatea m-ampins să văd ce face acolo.
– De ce spargi pietrele, bunicule?
– Secret, nepoate!, dar, dacă ești curios, stai și învață. Piatra are secretele ei și trebuie să-i găsești „slăbiciunea” ca s-o poți sparge. Vezi, ea este alcătuită din felii unite. Între felii fac un mic locaș cu spițul – ca un cui uriaș – bătut de ciocan. În locaș, pun un ic (pană) și-l lovesc puternic cu ciocanul acesta uriaș numit baros.
Și, minune, blocul de piatră s-a desfăcut în două bucăți!
– Bravo, bunicule!, am spus eu – aplaudând.
Eram entuziasmat de uimitoarele învățăminte din meseria bunicului și mi-am spus că totuși cea mai interesantă meserie e aceea de sculptor, adică de cioplitor în piatră, așa că am fost numai ochi și urechi la tot ce făcea. A curs multă apă pe Criș până am descoperit secretul bunicului. De vreți să-l aflați, ascultați povestea…în versuri:

Bunicul (Cioplitorul)

Motto:
Îmi aduc aminte când bunicul
Mi-a pus în mână ciocanul,
Dalta, icul şi şpiţul….

– Ai crescut mărişor, măi nepoate,
Și acum le poţi pricepe pe toate,
Iar pe mine mă lasă puterile
Și greu mai mânuiesc uneltele.

Am să te învăţ acum şi pe tine,
Ca să preiei meseria de la mine:
Cu aceste scule, onorabile,
Am făcut construcţii durabile,

Cioplind piatra pentru palate regale,
Pentru tuneluri şi drumuri naţionale,
Apoi întinde mâna şi-mi arată,
Încântat, un bloc uriaş de piatră.

Aici o cruce sfântă-i cuprinsă
Și din bloc trebuie desprinsă ;
Cu şpiţu-n piatră, loc la ic se face,
Și , izbind-o, în bucăţi o desface,

Apoi începe munca adevărată:
– Îmi spune zâmbind – Îndată,
Cu dalta, chipul se desprinde
Din piatra ce încătuşat îl cuprinde.

Sunt tânăr şi fără de răbdare:
– Unde o fi chipul în piatră, oare?
Dar îi admir răbdarea fără măsură
Ce o are pentru a mea învăţătură.

– Cu ciocanul, dalta se bate usor,
Bucăţi mici sărind din locul lor –
Muncă de Sisif, piatra e tare
Şi se- opune cu înverșunare.

Astfel, pentru a mea învăţare,
A dăltuit suprema lucrare:
Crucea de veci, strajă la mormânt
Până va veni iar Domnul pe Pământ

Cînd soarta și-a luat “tainul”,
Eu am completat doar anul,
….. ultima dorinţă…lumească.
(Dumnezeu să-l odihnească!)

MdRaesculum 2009/r 2011

PS.
Bunicule, îţi cer acum iertare
Că am pus sculele de-o parte
Şi am pus în mâna o carte,
Dar îţi păstrez o vie amintire!

La-ncîlcit de cânepă

Într-o zi, cu vecinul, Sandu, hoinăream pe uliță și ne-am abătut pe platoul din apropierea satului, pe Dâmb. Ne-a tăiat calea un lan de cânepă, înaltă cât doi ca noi. Ce tentație, de a ne avânta prin această „pădure”, de a inventa un nou joc!
Și… ne-a dus capul: pe coate și pe genunchi, scoțând tot felul de sunete de plăcere, am croit cărări prin cânepă, iar când ne întâlneam mârâiam, a amenințare și, în hohote de râs, ne despărțeam pe alte cărări croite. Cineva ne-a văzut și ne-a pârât la părinți.
Inconștienți, am făcut pagubă unei familii sărace și am fost buni de plătit daune, iar eu am văzut o mână întinsă spre nuiaua din pod.

Nuci, cu bucluc

Vara a încărcat pomii cu fructe, dar tomna stătea la pândă și punea ruginiul pe frunze. Fructele coapte ne făceau cu ochiul și nu ne lăsam prea mul așteptați.
Într-o zi, vecinul, Aurel, cu câțiva ani mai mare, m-a chemat ca să ne înfruptăm cu niște nuci. Am sărit gardurile câtorva grădini și ne-am urcat în nucul Oniuchii (Sofia Oniuchii era sora bunicului). Prin capătul nostru de sat erau puțini nuci și acesta era cel mai apropiat.
Am adunat câte o grămăjoară de nuci, jos în iarbă și ne-am pus pe degustat. Erau nemaipomenit de bune; gura parcă ne era o moară!
Între casă și nuc era un lan de porumb și credeam că nu putem fi văzuți. La un momentdat, Aurel mi-a făcut un semn discret, ca s-o tulim și el a plecat, dar eu mă credeam în siguranță. De-odată, o ureche a început să mă tragă în sus și m-a condus până acasă.
Și iar am văzut mâna întinsă spre nuiaua din pod!

Tratament inutil

Find în creștere, eram cam subțirel și părinții, îngrijorați, m-au dus la un consult medical și, în urma analizelor, mi s-a prescris un tratament cu vitamina B12 – injecții – pentru rahitism.
O!, ce frică-mi era de acul acela! și m-am hotărât ca să mă eschivez de la a mai fi înțepat. De dimineață am dispărut de acasă și am hoinărit prin pădure, ca să nu pot fi găsit.
Pădurea, cu fagi drepți și înalți, cu triluri de păsărele și iepurași care alergau speriați, mă fermeca. Studiam vizuinele vulpilor și introduceam un băț ca să le dibui, dar aveau multe galerii și se refugiau în alte cotloane sau o zbugheau prin pădure.
În afară de frunze și jir, nu aveam nimic de mâncat și foamea își înfingea dureros ghearele în stomac, așa că seara, când fantomele puneau stăpânire pe pădure și frica îmi punea picioarele la spinare, mă furișam acasă, flămând ca un lup, și dădeam iama prin oale. Mare greșeală! Mi se arăta
nuiaua din pod și eram însfăcat și dus la moașa care mă supunea supliciului.
Soțul moașei, Ambrozie, era refugiat din Grecia…
Făcând un arc peste timp, până dincolo de a doua jumătate anilor șaptezeci , pe când eram student la Timișoara, – dintre inculții de la Mecanică, cum ne spunea o studentă de la Filologie, clienta barurilor – abonat fiind la Biblioteca Județeană, în brațe cu cinci cărți (pentru două săptămâni, în ritmul meu de „înfulecat” încă de mic ) ca să mi le înregistreze, în jurul meu a început o conferință. Abia atunci am sesizat că erau cam zece-cincisprezece persoane acolo pentru alt scop. Nimerisem în ziua de 6 Martie.
Conferința a fost susținută de un tânăr profesor de la catedra de Istorie din Universitatea Timișoara. După ce a prezentat cele întâmplate la 6 Martie 1945, ne-a dat o informație care m-a șocat: După ultima mare conflagrație mondială, în Grecia au pus mâna pe putere comuniștii. Englezii au făcut un troc cu sovieticii: le oferă România în schimbul Greciei. Dacă mai trăiești, sau nu, tot respectul meu, domnule profesor! În acele vremuri a avut curajul să spună adevărul, dar de ce nu se spune azi nimic? De ce? Armata engleză a năvălit peste greci și le-au schimbat regimul. 400.000 de greci au emigrat în România.
Punânnd cap la cap informațiile, așa se explică de ce la tratativele de la Paris, din 1947, reprezentanții României băteau la porți închise: doar cehii și ukrainienii ne-au susținut, englezii și (frații lor) americanii spunând: discutați cu sovieticii!; eram demult vânduți!
M-am încăpățânat să repet figura, dar de fiecare dată seara sfârșeam prin a cădea în mâinile Inchiziției. Ce să vă spun?, tratamentul compensa numai o parte foamea răbdată în acele zile, așa că am slăbit și mai tare.

O brenuță
Toropiți de căldură, împreună cu Tanu Bili’, vecinul cu câțiva ani mai mare, ne-am dus la scăldat în Crișul Repede și am ales un loc de pe Luncă unde apa era liniștită, într-un golfuleț, și destul de caldă ca să ne bălăcim fără grijă. Am încercat să învăț taina înotului și m-am descurcat binișor pentru un începător. Am ieșit din apă și ne-am întins pe iarbă, la soare…
De la Coltăuț, aflat ceva mai departe, în amonte, l-am auzit pe vecinul, Aurelu Văsălichi’, strigând: fugiți, mă, că vine unda! Aurel era pe o cărăruie de pe peretele stîncos, la câțiva metri deasupra apei, și putea vedea dincolo de cotul Coltăuțului. În timp ce striga, rotea deasupra capului undița ca să-și întărească afirmația.
Pe cer nu era nici urmă de nor, așa că nu ne venea să credem, dar frica ne-a intrat în oase: am luat hainele în brațe, am traversat râul și am urcat pe albia unui pârâiaș din apropiere până la cărarea de pe dealul Podișoare, cu intenția de a merge acasă în siguranță.
Pesemne că s-au „rupt” norii peste Vlădeasa și au năvălit puhoaiele în visătoarea vale a Săcuieului, făcând-o să crească precum un zmeu cu șapte capete și pornind furioasă, într-un urlet înfricoșător, spre aval.
De pe deal, priveam fascinat cum înghițeau uscatul capetele de șarpe și purtând în cârcă tot ce a întâlnit în cale: trunchiuri de copaci, cotețe, ba și un aparat de radio, semn că a făcut vizite nepoftite prin curți și case.
După ce a trecut puhoiul, Crișul s-a mai liniștit puțin, dar era destul de mare încă și de culoare maronie, iar în aprpierea casei noastre mijlocul albiei s-a dezgolit și a apărut o insulă.
Au venit la mine Ghița și Nicu Cibuțî și mi-au propus ca să merg cu ei la pescuit. Eu nu am mai fost niciodată și nici nu aveam undiță, dar s-au oferit să mă ajute.
Am luat o bâtă lungă și dreapta din alun și i-am legat de capăt un fir de iță de la războiul de țesut.
Ei au făcut nodul pescăresc pe un cârlig, lung cât unghia, cu un fir de naylon lung de trei palme, apoi au înnodat firul de ață cu cel de naylon, cu ochiuri pescărești. Am luat râme într-o cutie și am traversat cu mare emoție un braț al Crișului cu apa doar până la genunchi, dar cu pietre alunecoase, însă marea dorință de a pescui m-a ajutat ca să-mi înving teama.
Ne-am instalat pe insulă, am pus momeala în cârlig și am aruncat-o în râu. Deodată ața a început să se miște și, emoționat peste măsură, am scos firul din apă. Surpriză: am scos un pește și am început să țopăi și să strig, fericit: – O brenuță, o brenuță! S-au bucurat și prietenii.
Am mai prins două brene, apoi s-a petrecut o minune: în timp ce roteam undița pe deasupra capului, pentru ca peștele să aterizeze pe uscat, prin aer mai „zbura” și al doile pește, deci am prins doi pești cu un cârlig. Nu mi-am putut explica atunci, dar se pare că în deplasarea vârfului de cârlig, ieșit din buza peștelui, ar fi agățat și al doilea pește. S-au minunat și prietenii.
Ajuns acasă, tata nu prea a fost încântat că am riscat traversarea râului, dar plăcându-i mult carnea de pește a întins mâna , în glumă, spre nuiaua din pod și a spus: de data asta a fost cuminte!

Lupte

Din primăvară până toamna târziu se scoteau vacile la păscut, iar paza lor revenea copiilor, mai mici sau mai mari, care erau în sat. Dealurile satului erau împărțite în două (o convenție din moși-strămoși): în țarină, adică locul unde se cultiva sau se cosea iarba și imaș – locul pentru pășunatul (păscutul) animalelor. Anual se inversau aceste locuri. Mai erau și zonele comunale, cu păduri ( în unele era interzis pășunatul) sau câmp pentru pășunat.
Cu traista cu merinde în spate, am mers și eu să îngrijesc de vaca noastră, Porumba.
Primăvara, la prima ieșire la pășunat, după ce iarna au stat închise în grajd, vacile dădeau un spectacol halucinant: se luptau între ele, ca la un concurs, până ce se stabileau ierarhiile. Puneau capul jos și fornăiau pe nas , a amenințare, apoi se repezeau una spre alta și se loveau cap în cap (se auzea o bubuitură puternică și nu odată își mai rupeau câte un corn!), apoi se împingeau până una o împingea pe cealaltă, reușind să o întoarcă într-o parte și să-și piardă controlul, ocazie cu care îi mai aplica și o lovitură cu un corn din lateral, iar învinsa se putea alege cu o rană serioasă.

Șeful

Porumba noastră rar a fost învinsă. S-a luptat și cu doi boi – singurii din sat – și i-a învins. Era însă foarte isteață și dacă nu eram atent se strecura spre țarină spărgând gardurile din spini împrejmuitoare, și curajoasă: Într-o zi stăteam pe cărare în fața ei cu o bâtă zdravănă în mână, ca s-o împiedic de a pătrunde în țarină. A închis ochii și s-a repezit spre mine ca să mă înlăture din cale. Așa va să zică, mi-am spus, lasă că-ți arăt eu cine-i șeful! și m-am dat în lateral (că m-ar fi spulberat) și, ridicând bâta cu amândouă mâinile, cu toată puterea am lovit-o peste bot. S-a oprit și a ridicat capul spre cer; nu știu dacă în rugăciune sau înjurându-mă…cum îi venea la gură, dar s-a întors „frumușel”.
Ei, figura nu a mai repetat-o niciodată, a recunoscut că eu sunt șeful.

Orice învăț are și dezvăț

Tata pleca devreme de acasă și de cum se crăpa de ziuă era cu coasa în brazdă, la cosit pe deal, apoi mergea la lucrul lui, de minerit, iar eu rămâneam singur. Mama iar a avut ghinionul ca să fie “oaspete” la spital.
Ugerul vacii promitea să umple un șuștar* dar nu mai era nimeni prin preajmă, așa că m-am hotărât să rezolv eu această problemă spinoasă. Mă fascina cum țâșnea laptele cald, făcând spume în șuștar și stam deseori să privesc, așa că am învățat tehnica. Abia strecurat, era un deliciu și mă alegeam cu o mustață albă.
Cu apa caldă din șuștar am spălat ugerul. Nu prea era încântată Porumba, obișnuită a fi mulsă doar de mama sau de tata și am văzut că se agită, dar am încercat s-o liniștesc cu vorbe blânde… Stăteam aplecat, cu șuștarul într-o mână și cu cealaltă am apucat o țâță, strângând de partea de sus ca să se adune laptele în partea de jos, apoi strângeam coborînd mâna în jos și laptele țîșnea în jet puternic.
Deodată, m-a lovit o copită în burtă și șuștarul a sărit departe. M-am uitat la Porumba, ce parcă spunea: – Asta-i răsplata mea pentru lovitura aceea cumplită peste bot, șefule!
Am rămas blocat așa îndoit, cu o durere insuportabilă. M-am prins cu mâinile de genunchi și m-am împins ca să mă îndrept, apoi am fugit afară urlând de durere.
Bag-sama, pe domeniul ei Porumba nu accepta pe altcineva de șef, așa că a trebuit să o aprob și să mă dezvăț de la muls. Nuiaua din pod e o simplă mângâiere, față de lovitura de baros primită!

* șuștar [reg] = găleată pentru muls

Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*


Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.