Costel Avramescu (Măgireşti-Bacău)

Costel AVRĂMESCU s-a născut la 1O iunie 1956, în satul Şesuri, comuna Măgireşti, judeţul Bacău.
După absolvirea Liceului real-umanist din oraşul Moineşti, în anul 1975, a urmat cursurile Institutului de Marină „Mircea cel Bătrân” (azi, Academia Navală „Mircea cel Bătrân”) din Constanţa.
Şi-a perfecţionat continuu cariera militară, absolvind cursuri de specialitate şi de învăţare a limbilor străine, în ţară şi în străinătate: Facultatea de comandă şi stat major, Cursul postuniversitar de perfecţionare în conducerea marilor unităţi operative, Cursul postuniversitar de perfecţionare în conducerea strategică, Colegiul naţional de apărare, Cursul de limba rusă în cadrul Academiei Navale „Mircea cel Bătrân”, Cursul de limba engleză în cadrul Universităţii Naţionale de Apărare „Carol I”, Cursul de limba franceză în Canada etc.
În fructuoasa sa carieră militară activă, întinsă pe durata a 37 de ani (1975-2O12), a îndeplinit funcţii de mare răspundere în cadrul Ministerului Apărării Naţionale: comandant de navă, comandant de secţie de nave, comandant de unitate de nave, inspector pentru Forţele Navale Române în cadrul Inspectoratului General al Ministerului Apărării Naţionale, comandant al Şcolii Militare de Maiştri a Forţelor Navale „Amiral Ion Murgescu”, şef de stat major al Comandamentului Operaţional Întrunit „Mareşal Alexandru Averescu”, comandant al Centrului de Conducere Operaţională al Armatei.
A îndeplinit peste 4O de misiuni în străinătate, dintre care 2O în teatrele de operaţii din Irak şi Afganistan.
Este autor sau coautor a 14 cărţi cu tematică geopolitică şi militară.
A publicat peste 1OO de articole şi studii de specialitate cu tematică militară în cele mai prestigioase reviste de specialitate din ţară.
Cu multă frenezie, a venit în lumea fascinantă a literaturii dintr-o zonă extraliterară, după ieşirea la pensie (trecerea în rezervă).
Cu o arhitectură plurivalentă a textului şi un registru lingvistic marcat de o personalitate curajosă, într-un timp relativ scurt, a acumulat o activitate publicistică destul de importantă şi a obţinut numeroase premii la concursuri de creaţie interne şi internaţionale. În mod deosebit, universul autorului poartă pecetea meditativului într-o autentică estetică a reflexivităţii.
Cărţi de proză: Moara cu două vâltori (roman autobiografic);
Cărţi de eseuri: Martor printre clipe;
Cărţi de poezie: Dincolo de cuvinte, sufletul meu; Mare şi destin; Însemnări în jurnalul de bord; Fulgere de gând; Cosmogonie în derivă; Ora vieţii; Revelaţia gândului; Ecouri asimetrice, Între relativ şi absolut.

Poezii din volumul „Între relativ şi absolut”

Geneză (1)

Avem, azi, cea mai veche carte
– Sursă de spirit şi de legământ –
În care sunt corect înregistrate
Fapte de viaţă pe acest pământ.

La început, a existat Dumnezeu
– Creator de univers, stele şi soare –
Ne spune Biblia,-n cuvântul său,
Ca răspuns la originea vieţii primare.

După cea mai veche dintre teorii,
El a creat toate formele de viaţă;
Chiar esenţa umană a conştiinţei vii
A cărei prezenţă o pune în faţă.

Omul a fost zămislit din lut,
De Puterea Divină cu-al ei sărut;
Adam a fost întâiul suflet nenăscut,
Iar Eva, din a sa coastă,-a apărut.

Omul a fost creat să fie veşnic,
Nemurirea lui fiind condiţionată
De respectarea codului astral etic,
De scufundarea-n credinţa înaltă.

Cine suntem? Încotro mergem? De unde venim?
Trei întrebări la care încă mai căutăm răspuns.
Esenţa neamului omenesc o fi-n sfatul divin,
Din al său plan de finalitate, disjuns?

Aşa ne scrie Divinul agenda,
De la geneză pân′ la mormânt,
Dar şi evoluţia îşi pune amprenta,
Deşi hazardu′-are ultimul cuvânt.

Chiar dacă această teorie nu-i fundamentată
– Ca multe alte teorii emise –
Ea ar putea fi veridic declarată,
Având acelaşi număr de premise.

Geneză (2)

Există mii de mituri despre originea vieţii-n lume;
Cu mici diferenţe, în ele, găsind teme comune.
De-a lungul timpului, au fost păreri diverse
Care-au iscat un lanţ întreg de controverse.

Sfidând credinţele şi explicând viaţa natural,
„Evoluţionismul” a fost pentru noi un câştig real;
Făr-a-se folosi de puteri, de zei şi de forţe supranaturale,
Numai doar de procese şi fenomene naturale.

Reprezentarea unei creaţii separate a omului de animal,
În miturile-arhaice, era un fapt aproape banal.
Dar, după mult timp, au apărut şi alte teorii
Conform cărora specia umană este înrudită cu-alte specii.

Erasmus, bunicul lui Darwin, supranumit „cel bun”,
Arăta că toate fiinţele cu sânge cald au un strămoş comun.
După multe călătorii peste munţi, peste mări şi peste ţări,
Varietatea speciilor descoperite a crescut mult peste estimări.

Viaţa era mult mai competitivă şi violentă decât părea,
Iar extincţia a jucat un rol major în discuţia despre ea.
În analize despre evoluţionism, ca un câştig bun,
A apărut conceptul de „descendent comun”.

Charles Darwin, în a sa teorie,
– De oamenii de ştiinţă acceptată –
Cum a evoluat lumea vie,
În mod ştiinţific, ne-arată.

Unele idei ale lui Darwin au fost respinse,
În urma cercetărilor extinse;
Multe goluri au fost completate,
Prin dovezi aduse de posteritate.

Neştiindu-se cum funcţionează reproducerea,
Descoperirea ADN-ului a iluminat evoluţia;
El reprezintă cheia de catedrală,
Începând cu lumea ancestrală.

Aceste teorii sunt doar o treaptă;
Celelalte încă mai aşteaptă.
Ele explică doar cum evoluează lumea
Şi nu dau indicii despre apariţia sa.

Doar o minune ne-ar putea lumina!

Geneză (3)

Însăşi ideea de mit implică o creaţie;
Nu vă închipuiţi că este doar imaginaţie.
Mulţumită isprăvilor fiinţelor supranaturale,
Găsim explicaţii la fenomeme vitale.

Fiecare mit reprezenta adevărul absolut
Pentru societatea în care-a fost conceput.
Şi orice om care cotesta a sa explicaţie,
Uşor, putea fi acuzat de erezie.

Multe dovezi susţin o teorie de rang
Cu numele de „cosmologia Big-Bang”.
Ea mută problema din zona mitologiei,
Purtând-o discret spre cea a ştiinţei.

Conform acestei perspective
Cu incidenţe proiective,
Universul a început ca o entitate foarte plăpândă
Care s-a extins rapid şi continuă să se extindă.

„Atomul primitiv” – un univers super-compact –
S-a descompus subit şi-a explodat,
Creând instantaneu acel mediu divers
Care-a dus la formrea materiei din Univers.

Începutul lumii poate fi datat
Înainte ca timpul şi spaţiul să fi existat.
Energia şi materia au explodat în vid,
Făcând timpul şi spaţiu valid.

Apoi, Universul s-a răcit şi-a apărut inflaţia
– Proces rapid şi violent ce i-a sporit reputaţia –
Permiţând obiectelor cosmice să se formeze
Şi gravitaţiei să le interacţioneze.

Treptat, totu′-a evoluat,
Roiuri de galaxii s-au înfiinţat,
Apropiindu-se, în mod repetat,
De ceea ce astăzi ni-i dat.

Geneză (4)

În lume, sunt foarte multe teorii
Despre originea lumii şi-a vieţii;
De inspiraţie laică sau divină,
Niciuna dintre ele nu-i deplină.

Astăzi, multe dintre ele par
Hilare şi cu conţinut bizar.
La orizont, una nouă se-arată,
Din toate, cea mai controversată:

Cea a „Designului inteligent”,
Care este susţinută mai fervent
De tabăra scepticilor cu har creativ,
Cu-al lor spirit curios, inovativ.

Firi altruiste, ei au încercat
S-aline conflictul ideologic iscat
Între creaţionişti şi evoluţionişti
Şi-au scos o variantă de snobişti.

Filozofi, teologi şi oameni de ştiinţă,
Toţi în cor au găsit de cuviinţă
Că Universul şi-ale sale vietăţi
Zidite-au fost pe legi de priorităţi.

După ei, orice vietate sau mineral
Este construit în mod funcţional.
Cu-o doză variabilă de inteligenţă,
Conţine şi produce informaţii de existenţă.

Orice structură biologică ireductibilă
Este o formă primară posibilă,
Durată de forţe inteligente credibile,
Având la bază mutaţii impredictibile.

Controversată sau privită cu decenţă,
Această teorie iscă, totuşi, reticenţă.
Analizaţi-o măcar din curiozitate!
Ar putea să merite un bob-dreptate!

Gând metempsihotic

Privesc cu neputinţă-n zare;
E-atâta molcomire-n ramuri,
Încât se-aud şi razele de soare
Izbindu-se arzând în geamuri.

Vibrează inima-mi în piept;
Un glas străin îmi murmură şoptind
Un cântec ce mă-ndeamnă să aştept
Un dor pribeag. De unde-o fi venind?

Cei ce-au plecat fără de vreme,
Cu soare zăpuşind în neştiute patimi,
Se-ntorc, din când în când, făr′-a se teme
De noile schimbări din vechile lor datini.

Au încă patimi nestăvilite-n sânge
Şi sânge încă tânăr clocotind în corp,
Iar viaţa lor netrăită plânge;
Nimic din trupul lor nu-i mort!

Ei vor prin noi să mai trăiască,
Chiar izgoniţi din cuibul veşniciei,
Sămânţa lor să mai rodească
În suflet de copil sortit veciei!

Vei şti tu, suflet veşnic aşteptat,
În ce piept vei cânta cândva,
Pe harfe de-ntuneric, dorul sugrumat
Şi bucuria frânt′-a vieţii ăsteia?

Ambiguitatea timpului

Îndeobşte, cu toţii, ne-am obişnuit
Că orice pe lume are-nceput şi sfârşit.
Deşi, multe descoperiri au fost făcute,
Universu′-ascunde, încă, necunoscute.

De unde vine Timpul oare?
Cine şi cu ce viteză îl pune-n mişcare?
Toate întrebările care s-au pus,
Pân′-acum, nu şi-au găsit răspuns.

Timpul este anonimul menit să nu pregete
De-a ne aluneca continuu printre degete,
Luând cu el întreaga noastră existenţă,
Fără cel mai mic gând de reticenţă.

Trecerea lui e percepută diferit
De către fiecare individ.
Timpul psihologic nu-i la fel de obiectiv
Precum cel fizic, dar mai revendicativ.

Între două puncte fixe, timpul marcat
Depinde de contextu′-n care-i măsurat.
Deformarea lui prin mişcare spaţială
Se numeşte efect de dilatare temporală.

Un frate-geamăn, în cosmos, de-ar călători,
La revenire, altfel de lume-ar găsi:
Părinţii săi, în lumea celor drepţi;
Al său frate-pereche, la vârsta de-nţelepţi!

Gravitaţia dilată timpul. În lipsă de mişcare,
El curge mai încet, cu cât este mai mare.
La apropierea de-o gaură neagră,
Devine mai greoi pân′ se reneagă.

În interiorul găurii negre, sunt alte relaţii:
Eternitatea, timpul fără de timpi, spaţiul fără de spaţii.
Trecut, prezent şi viitor sunt doar etichete menite
A ne pune ordine-n vieţile trăite.

Suntem înconjuraţi de procese care-au direcţie-n timp:
Oamenii îmbătrânesc, focul se-aprinde, arde, multe se sting.
La mijloc, se află o lege-a naturii din veci:
„Căldura părăseşte corpurile calde şi intră-n cele reci”.

Ce se-ntâmpla înainte s-apară timpul?
Acesta-i misterul ce ne bântuie gândul.
Potrivit unor teorii mai avântate,
N-ar fi un singur Bing Bang, ci o infinitate.

Timpul nu are început şi sfârşit,
Fiindcă univesul nu s-a desăvârşit.
El se află într-o eternă mişcare
De extindere şi contractare.

Dacă o cantitate uriaşă de energie, am fi avut,
Săgeata timpului putea fi aruncată spre trecut.
Astfel, am putea depăşi viteza luminii,
Iar oamenii şi-ar putea vizita ipostaza junimii.

Timpul este o noţiune fundamentală de bază
Pe care nimeni, încă, n-o explicitează.
Ce este el cu adevărat?
Pân′-acum, nimeni n-a aflat.

Cât va mai dura? Va fi oare de-ajuns
Să-i găsim întrebării răspuns?
Eu cred că timpul se măsoară cu ceasul astral
Care, altcuiva, nu nouă, îi este vasal.

Şi uite aşa, anotimp după anotimp,
Ne scurgem prin marele TIMP!

Cercul încolţit

Două tipuri de linii guvernează această misterioasă lume:
Toate creaţiile lui Dumnezeu sunt făcute din linii curbe line;
Linia dreaptă a inventat-o omul – o binevenită ficţiune –
În încercarea de-a înţelege şi măsura creaţiile divine.

Linia curbă generează entităţi irepetabile pe-ntinsul zării,
Iar forma ei geometrică perfectă o reprezintă cercul,
Pe când linia dreaptă germinează tentaţia uniformizării
Şi propune, mimetic, ca formă perfectă, pătratul.

O posibilă formulă divină a creaţiei ne-arată cu elocinţă
Că, în mod misterios, între Pământ şi Lună, e-un raport sfânt:
Orbita descrisă de Lună-n jurul Terrei are aceeaşi circumferinţă
Ca pătratul în care poate fi înscrisă planeta Pământ.

Într-o zi, am încercat să împrietenesc un cerc cu-n pătrat,
Inspirat de „canoanele proporţiilor” după modelul lui Da Vinci consacrat.
Considerând că omul reprezintă o versiune miniaturală a Universului,
Am încercat să confirm printr-un exemplu personal teoria lui.

O parte a acestei aserţiuni este la-ndemâna oricui de verificat:
Ca şi Universul, aceleaşi elemente le-adună şi trupul uman.
Dar la partea de proporţii şi simetrii, m-am împiedicat:
Aş putea fi un microcosmos, dar nu sunt nici pe departe, un vitruvian.

Gând suspendat de cerul cuvântului

Adevărul este doar în amintiri şi, uneori, în gând;
Rătăcit în labirintul nerostit al părerilor suferinde,
Are şi el umbrele lui ce nu pot fi luminate-n cuvânt.
Oricât am vrea, veritatea nu-ncape-ntreagă-n cuvinte!

Atunci când călimara sufletului este încărcată cu sevă îngerească
Şi fiecare fir de nisip, cu sudoarea alergătorului, este fecundat,
Cuvintele au mai mult decât o viaţă umană pământească:
Se nasc, se-avântă cu candoarea pruncilor şi mor mai greu sau niciodat′.

Făr′-aceste nestemate, lumea ar fi un pre(-)text purtat de vânt;
În zborul nostru, între lutul sfânt şi-aducerile-aminte,
N-am avea simboluri să punem aripi existenţei pe pământ.
Cum ar putea arăta universul nostru fără cuvinte!?

Niciodată, nu vom putea spăla gândurile de-amintirile trecutului,
Dar încercăm să le poetizăm pân′-la ultimul cuvânt de pe tuşă
Şi să le jertfim pe roata pătrată de la marea cotitură a timpului
Pentru ecoul tăcerii din patimă şi-o minusculă ulcică de cenuşă.

Liniştea ca o furtună

Tot auzim că ni se pregăteşte-o-ntâmplare,
De parcă cineva se joacă dinadins cu foc
Să ne viscolească sângele-n aşteptare
Şi să ne-nchidă cuvântul în pretinsul joc.

Să nu ne punem niciodată întrebarea: când?
Să ne dea un răspuns, nimenea nu-i dator,
Căci altarele lumii se pot prăbuşi oricând
Şi timpul poate sucomba într-un stop respirator.

Să nu ne punem niciodată întrebarea: unde?
Chiar dacă există-n lume un loc mai oropsit,
Prăbuşirea altarelor ar putea începe de oriunde,
Căci nimenea nu va cerceta ţinutul pentru pedepsit.

Să nu ne punem niciodată întrebarea: cum?
Împotriva tuturor dovezilor nu există scăpare,
Căci prăbuşirea altarelor va avea loc oricum
Prin apocalipsă, implozie, explozie sau… altă cale.

Aici, hermeneutica nu are raţiune de-aplicare,
Iar întrebarea: de ce? o punem fără justificare;
Cum n-ai pe cine întreba ce-i place ori nu-i place,
Să crezi că-i mai simpatic şi interesant când tace.

Nu încerca să afli la toate-aceste întrebări răspuns!
Un regizor intergalactic va trimite veşnicia în apus.
Cu sau fără avertisment, cu rost sau fără niciun rost,
Într-un hazard, va decide: GATA! Pân′-aici a fost!

Sau va îndrepta spre noi alt soare mult mai strălucitor
Şi va da un nou decret: Punct şi de la capătul următor!

Exerciţiu de imaginaţie

Vrăjită lume, nesfârşită-n spaţiu şi timp!
Gândul neumplut învăluie Calea Lactee.
Îmi aşez nedumerirea-ntr-un nou anotimp;
Îmi dă târcoale o cosmogonică idee.

Mi-e greu să cuprind infinitul ceresc,
Neputinţa îmi devorează cu sârg neuronii,
Privirile înfiorate de-ntrebări nu depăşesc
Ţarcul cu gardul ridicat de razele lunii.

Păreri de neputinţă trec peste mine, seci,
Cu roata timpului fără chip, nemilos, infidel;
Un simplu călător printre veacurile reci,
Între răsărit şi apus, la fel de misterios ca şi el.

Am aşteptat toamna ca, la adăopostul acestui anotimp,
Să-i zăresc chipul în fruntea clipelor necruţătoarei caravane;
Urmărind frunzele ce cad neputincioase în faţa marelui timp,
N-am văzut nici măcar o urmă arsă pe-arămiile cadrane.

Nici mintea mea n-a reuşit să-l străpungă,
Nu mi-a lăsat amintirilor nicio privire;
Nici măcar gândul nu poate să-l ajungă,
Aleargă ca un tren fără stăpân, în neştire.

Răsărit prin naştere şi luminat sub spectrul morţii,
Cu zilele întinse pe o sfoară verde în vegetaţie,
Timpul mă joacă în exerciţiul incontrolabil al sorţii;
Eu îl joc într-un exerciţiu nevinovat de imaginaţie.

În regnul vieţii, de la sămânţă la rădăcină,
Am găsit răspunsuri directe, uneori, induse,
Imprimate pe trup, în suflet sau pe retină,
De multe ori, chiar şi la-ntrebări nepuse.

Dar, în furtunoasele pasiuni de sub feericul cer,
Timpul continuă să rămână un mare mister!

Curiozitate inocentă

Într-o bună zi, deranjat de-o-ntrebare nejustificată, vădit maliţioasă,
Am încercat să aflu de ce oamenii pun, uneori, întrebări prefăcute,
Manifestând, în mod ridicol şi supărător, o curiozitate nesăţioasă
De-a afla orice lucru, cu excepţia acelora care merită cu-adevărat ştiute.

Aşa, am aflat că, încă de la facerea lumii, ne-am ales cu-acest „folos” ,
Când Adam a fost „înduplecat” de Eva vrăjită de-ale şarpelui şoapte.
Împinşi de curiozitate, au vrut să vadă ce era-n lumea de jos
Şi-atunci au început să sufere de frig, de obscuritate, de boli şi de moarte.

Într-o toamnă târzie, un ţăran trudea-n amurg la ultima coasă.
Cu o prezenţă morgană, se-apropie de el o bătrânică adusă de spate;
Îndemnându-l, îi ia coasa din mână, fixându-l cu-o privire sfioasă,
Iar el o urmeaz-n tăcere, fără teamă, mai mult din curiozitate.

Oamenii dobândesc cunoştinţe proporţional cu propria curiozitate,
Îşi definesc şi-şi asumă libertatea din beneficiul acestei relaţii:
Pe unii, îi împinge să descopere America sau alte constelaţii;
Pe alţii, s-asculte la diverse uşi, făcându-şi din asta o „necesitate”.

Sunt şi eu o curiozitate care se plimbă prin lumea aceasta fără limite
Şi mă-ntreb adesea: de ce-mi pun această întrebare despre curiozitate?
Probabil, pentru a semnala stupoarea paralizantă a interogaţiei gratuite,
Dintr-o inocentă curiozitate. Şi sper să n-o luaţi drept crimă de lezmajestate.

Cu bune şi cu rele, un licăr mărunt ne-a fost viaţa lăsată:
Să murim de curiozitate sau să trăim în liniştea decenţei!
Chiar dacă este inocentă, de cele mai multe ori, deplasată,
N-aş vrea să dispară curiozitatea şi să lase loc indiferenţei.

Atât cei care pleacă, cât şi cei care plecarea-şi amână,
O fac din curiozitate, mai mult sau mai puţin probabilistică;
Căci prezenţa fiecăruia nu-i destinată să rămână
Decât un simplu titlu sau subiect de curiozitate statistică!

Fulgere de gând în umbra nopţii

Noaptea poartă o trenă de perle-n voal de nacru;
Rătăcesc printre flăcări de mister şi statui de piatră;
Învăluit în lumina lunii ce varsă un fraged licăr sacru,
Încerc să decriptez cum s-a desăvârşit a vieţii vatră.

Îmi lipesc tâmplele de duritatea şi răceala din stele,
Străduindu-mă să-nvăţ cum să-mi petrec viaţa-întrebare;
Mă bântuie minunea care păstrează distanţa dintre ele
Şi ceea ce-a vrut dintotdeauna să ne spună misteriosul soare!

În ce scop au fost cioplite acele o mie de enigmatice statui,
Concepute pentru „a merge”, de către locuitorii pe pe Rapa Nui?
Pe care drum s-or fi deplasat şi, mai ales, cum,
De la carierele de piatră la locu′-n care se găsesc acum?

Am vizitat, nu demult, valea înfierbântatului Egipt
Care m-apasă cu dezinvoltură, într-un mod dominator;
Mă-ntreb în ce computer sideral, în ce papirus, în ce manuscipt
Este îmbălsămată taina nedezlegat′-a Sfynxului împilator?

Cu hămesitul cal antigravitaţional, am cercetat lunii sfera,
Dar n-am găsit nici acolo răspunsuri la-ntrebările de pe Terra.
Când vom ajunge la stele, poate descopoerim acolo
Secretul universului şi-al vieţii de-aici şi de dincolo?

Pân-atunci, clipele-mi curg după un ritual prestabilit;
Pentru marele Univers, rămân un partener imaginativ,
Cred în imperfecţiunea creată de perfectul infinit;
În rest, răşina vieţii rămâne rafinată-n mister cognitiv.

În aşteparea cheii care deschide uşa pentru care nu s-a făcut,
Oare ne îndreptăm spre viitor sau ne-ndepărtăm de trecut!?!

Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*


Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.