Scriitorul Marin Toma (Dor-Mărunt),vă reaminteste datinile si obiceiurile lunii aprilie*

Datini, tradiții și obiceiuri în luna aprilie

Prier priește, dar și jupuiește

Prier înseamnă timp favorabil, prielnic atât pentru semănatul holdelor dar și pentru turmele de animale. Când vremea este înșelătoare, cu timp friguros și secetos pentru lucrările de primăvară, aprilie anunță sărăcie și se numește și ”Traistă-n băț”.

De fapt, în spiritualitatea populară se și spune că ”Prier priește, dar și jupuiește!”, aluzie la zilele capricioase, cu timp potrivnic lucrărilor de sezon. În această lună se continuă semănatul de primăvară, început în martie. Acum se închid țarinile, ceea ce înseamnă că oile și vitele nu mai au voie să pască libere iar pășunatul devălmaș este întrerupt pentru câteva luni, se formează turmele, se repară gardurile țarinilor, se tund oile înainte de a fi urcate la munte etc.

Se mai spune, despre luna aprilie, că este o lună capricioasă în care vremea va fi ori geroasă, ori călduroasă.

Totodată, în luna lui aprilie se fac prevestiri ale vremii ce va urma, astfel se nasc o parte din superstițiile acestei luni, și anume:

Dacă în luna lui Prier este vreme frumoasă și călduroasă, atunci luna mai va avea vreme rece, cu înghețuri;

Dacă la Prier este vreme posomorâtă și rece, atunci luna lui mai va avea vreme frumoasă și călduroasă;

Negura de la răsărit, din luna aprilie, e semn bun pentru anul în curs;

Dacă în aprilie tună și fulgeră, atunci nu există motive să ne temem de ger;

Vremea frumoasă din luna aprilie ne va aduce o vară furtunoasă, etc.

Sărbători în luna aprilie:

1 aprilie – ziua păcălitului;
9 aprilie 2017 – Intrarea Domnului în Ierusalim (Duminica Floriilor)
11 aprilie – sărbătoarea dinților;
16 aprilie 2017 – Învierea Domnului (Sfintele Paști);
21 aprilie 2017 – Izvorul Tămăduirii;
23 aprilie – Sfântul Mucenic Gheorghe;
Veseli de 1 aprilie – superstiții de 1 aprilie
Ziua Păcălelilor şi Ziua internațională a păsărilor. Dar pe noi ne interesează primul aspect. De unde vine? Cum se … manifestă? şi ce superstiții avem de 1 Aprilie?
Ziua de 1 Aprilie a fost întotdeauna un prilej de distracție şi cum e sănătos să râzi, ne bucurăm şi noi când avem prilejul. Se pare că originile acestei zile se regăsesc, ca multe alte obiceiuri, în schimbarea calendarului gregorian. Se spune că, odată cu această schimbare, mulți nu s-au putut obişnui cu noile date ale sărbătorilor. Și atunci, în timpul lui Carol al IX-lea, mulți neadaptați sărbătoreau Anul Nou la… 1 Aprilie! Cei ce sărbătoreau astfel erau numiți „nebuni de Aprilie”. Apoi obiceiul s-a perpetuat până-n zilele noastre, pierzându-şi semnificația inițială şi păstrând doar… ”nebunia”. Pentru că e o nebunie veselă şi plăcută!

Ziua Păcălelilor este un obicei foarte răspândit în întreaga lume: în Marea Britanie, Spania, Italia, Portugalia, Suedia, Norvegia, Franţa, în S.U.A., Germania şi… la noi. Cei păcăliţi erau porecliţi în Franţa „poisson d’Avril”, în Anglia „noddy”, în Scoţia „cuc de Aprilie”. Tot în Franţa, de 1 Aprilie se trimit felicitări cu peşti, bomboane-peşti, dar cel mai adesea se agaţă un peşte de hârtie, pe spatele păcălitului.

Superstiţia spune că păcăleala de 1 Aprilie trebuie făcută până la ora 12:00, cele după această oră, se zice că aduc ghinion. Tot o superstiţie spune că în ziua de 1 Aprilie nu se fac căsătorii, pentru că: ori acestea nu durează, se destramă, ori soţul va fi „sub papuc”. La noi, se spune că dacă nu păcăleşti pe nimeni de 1 Aprilie, tot anul până la celălalt 1 Aprilie vei fi tu cel păcălit. Tot anul? Nu-i cam mult? Dar dacă aşa zice superstiţia, să ne grăbim să păcălim pe cineva. Pardon: ce vă spunem mai jos nu-i păcăleală.

Acest obicei n-a fost lăsat să treacă nici de mass-media, fără să-l … celebreze. Vă dăm mai jos câteva păcăleli nostime datorate mass-media. În anul 1983 ”Associated Press” anunţa ca „întemeietor” al păcălelilor de 1 Aprilie pe … împăratul Constantin, care, zicea respectiva agenţie de presă, pe 1 Aprilie şi-a pus măscăriciul să fie împărat pentru o zi. Păcăleală sau nu, lucrul ar fi fost posibil. În 1986, „Le Parisiene” lăsa francezii uluiţi cu anunţul că celebrul Tour Eiffel va fi dezmembrat! Ce mai păcăleală! În 1955 „Irish Times” anunţa că cei de la Disneyland negociază cu guvernul rus aducerea lui Lenin în parcul de distracţii cu acelaşi nume. Bună glumă! Iar alta şi mai bună: în 1998 un ziar din Alabama anunţa, foarte serios, rotunjirea constantei Pi (3,14…) la … 3 rotund-rotunjor. Că gluma e bună!

Se fac şi glume on-line: de 1 Aprilie în nu-ştiu-care an, Google a pus pe jar multe inimi însingurate, odată cu oferirea unui serviciu, aşa-zis nou, cu denumirea „Google Romance”, unde tot omul ar fi putut găsi perechea potrivită. Sigur că păcăleală a avut destui amatori …

Sărbătoarea Floriilor – tradiții și obiceiuri
Intrarea Domnului în Ierusalim sau Floriile este prima sărbătoare cu dată schimbătoare din calendarul anului bisericesc. Totodată, Floriile deschid ciclul sărbătorilor pascale, care se încheie la Înălțarea Domnului.

În ziua de Florii există obiceiul de a merge la Biserică cu ramuri de salcie înmugurite, pentru a fi sfințite de către preot.

Conform tradiției creștine, obiceiul ne amintește de intrarea triumfală a Domnului în Ierusalim, înainte de Patimi, când a fost întâmpinat de mulțime cu ramuri de măslin și crenguțe de palmier sau flori.

Crenguțele de salcie vor fi împărțite credincioșilor ce au participat la slujba de Florii. Aceștia vor lua crenguțele acasă și le vor pune la geamuri, la uși și la porți pentru a le apăra casele de rele și necazuri.

În unele zone ale țării, oamenii de la sate se încing cu ramurile de salcie, peste mijloc, deoarece se spune că acest ritual îi apără de boli și îi face mai robuști. Exista și obiceiul ca părinții sa-și lovească copiii cu nuielușa de salcie, când veneau de la biserică. Credeau că așa vor crește sănătoși și înțelepți.

Oamenii le puneau și pe pomii fructiferi, pentru a-i ajuta să rodească. Exista credința că abia acum pomii prind putere să rodească. De aceea, nu se plantau pomi înainte de Florii, de teama ca aceștia să nu rămână fără rod.

În ziua de Florii, stupii erau împodobiți cu ramurile de salcie sfințite, ca albinele să se bucure de binecuvântarea divină. În unele sate, mâțișorii erau aruncați în curte când începea să bată grindina. Însă, ramurile de salcie aveau în principal menirea de a-i feri pe oameni de duhurile necurate, sau erau utilizate și în scopuri terapeutice, oamenii înghițeau mâțișori de pe ramura de salcie, pentru a fi feriți de diferite boli.

Un alt obicei, întâlnit în ziua de Florii, este acela de a trece pe la mormintele rudelor pentru a le agăța de cruci crenguțele de salcie, astfel aceștia vor ști că Paștele se apropie.

Tot în ziua de Florii, șnurul de mărțișor se va agăța într-un copac înmugurit sau înflorit pentru a avea sănătate și belșug în anul ce urmează.

Există în unele zone ale țării și obiceiul ca fetele singure să-și pună busuioc sub pernă, în acest fel vor deveni mai frumoase și mai dorite de flăcăi, pentru a se putea mărita în acel an.

Sărbătoarea de Florii aduce cu ea și “dezlegarea la pește”, cei care țin post având voie să mănânce preparate din pește în această zi.

În jurul sărbătorii de Florii s-au creat și o serie de superstiții, unele mai vechi, altele mai noi și depinzând de fiecare regiune a țării.

– Cel care se împărtășește de Florii are mari șanse să i se împlinească orice dorință își va pune când se apropie de preot.

– Acum se aerisesc hainele și zestrea.

– Legendele spun ca oamenii care nu serbează ziua lui Lazăr se vor umple de pistrui ca jidanii.

– În același timp, dacă cineva îndrăznește să se spele pe cap chiar în ziua de Florii, fără apa descântată și sfințită, riscă să albească.

– Se dau câteva ramuri de salcie la vite ca să mănânce, iar livezile și viile sunt împodobite ca să dea roade bogate.

– Tradiția mai spune că așa cum va fi vremea de Florii, așa va fi și în prima zi de Paști. Și de cele mai multe ori, așa a fost.

Totodată, ziua de Florii este prilej de sărbătoare pentru cei cu nume de flori, deoarece își serbează onomastica.

Obiceiul Lazaritelor

 

Înainte de a intra în Ierusalim, Hristos l-a înviat pe Lazăr. Învierea lui Lazăr este simbolul învierii viitoare a neamului omenesc.

În popor se crede că Lazăr era un fecior tânăr, fratele fetei care s-a căsătorit cu Dragobete, Cap de Primăvară. Potrivit tradiției, într-o sâmbătă Lazăr a plecat cu oile la păscut, lăsând-o pe mama sa să facă plăcinte. Urcând întru-un copac să ia muguri pentru animale, își aduce aminte de plăcinte. Se grăbește să coboare, cade și moare.

Potrivit legendei că Lazăr ar fi murit de dorul plăcintelor, exista obiceiul ca în această sâmbătă, femeile de la țară să facă ofranda de pomenire a morților împărțind plăcinte de post.

Profesorul Ion Ghinoiu afirma că în ajunul sau sâmbăta Floriilor, se efectua un ceremonial complex, numit Lazarita, care era structurat după modelul colindelor. Ion Ghinoiu afirma că Lazarita era un ceremonial la care participau numai fetele. „Una din fete, numita Lazarita, se îmbrăca în mireasă și colinda împreună în fața ferestrelor caselor unde au fost primite.

Lazarita se plimba cu pași domoli, înainte și înapoi, în cercul format de colindătoarele care povestesc, pe o melodie simpla, drama lui Lazăr sau Lazarica: plecarea lui Lazăr de acasă cu oile, urcarea în copac pentru a da animalelor frunza, moartea neașteptată prin căderea din copac, căutarea și găsirea trupului neînsuflețit de către surioarele lui, aducerea acasă, scăldatul ritual în lapte dulce, îmbrăcarea mortului cu frunze de nuc, aruncarea scaldei mortului pe sub nuci”.

 

Sărbătoarea dinților

    Ziua de 11 aprilie este dedicată Sfântului Antipa, despre care oamenii din popor cred că vindecă durerile de dinți și măsele. Sfântul Antipa s-a rugat pentru cei care îi vor face pomenire să fie feriți de patimi și de alte boli, între care și nesuferita durere a dinților.

Săptămâna Mare (Săptămâna Patimilor)

Săptămâna mare, numită și săptămâna patimilor, este reprezentată de ultima săptămână din postul Sfintelor Paște. Totodată, săptămâna mare este săptămâna deniilor, toate zilele acestei săptămâni fiind considerate, încă de la începuturile creștinismului, mărețe și sfinte și chiar din seara de Florii, se citesc deniile, slujbe de priveghere care se săvârșesc doar în săptămânile a cincea și a șaptea ale Postului Paștelor.

Luni, se citește, mai înainte de toate, istoria lui Iosif cel preafrumos, patriarhul din Vechiul Testament în care Biserica a văzut preînchipuirea lui Hristos. Tot în timpul deniei de luni se face pomenirea smochinului neroditor, smochinul blestemat de Iisus înaintea intrării în Ierusalim.

Ca obiceiuri și superstiții, în Lunea Mare, femeile încep curățenia de Paște. Se scoate totul afară, se aerisește casa ca să iasă toate relele de peste iarnă, se văruiește și se spală totul. “Să nu te prindă Paștele în necurățenie, că te blesteamă casa!”

Marți, ziua a doua a Sfintei Săptămâni, denumită și Marțea Seacă este dedicată predicii de pe Muntele Măslinilor, când Iisus a anticipat distrugerea marelui Templu, dar și propriile patimi, cu doar trei zile înainte de a fi judecat. Credincioșii sunt îndemnați la priveghere, să fie, cu alte cuvinte, pregătiți, în orice clipă să-l întâmpine pe Iisus.

În Marțea Seacă, există superstiția conform căreia țăranii trebuie să se spele ritualic pentru a seca bolile. Centrându-se pe termenul generic al săptămânii (a seca, secare, secat), ziua este caracterizată de practici magice ambivalente, ce utilizează atât magia negativă (interdicții pentru a nu stârni golul, secul, nenorocul), cât și pe cea pozitivă (scăldatul ritualic, pentru a seca bolile).

În ziua de miercuri a Săptămânii Mari, denia îl pomenește pe Iuda, apostolul devenit vânzător, care se gândește să-l trădeze pe Învățător, dar și pe Maria, femeia desfrânată devenită mărturisitoare, care-i spală picioarele lui Iisus cu lacrimile ei pline de căință și îl unge cu mir.

În anumite zone, există obiceiul ca miercuri seara, când soarele asfințește, copiii să meargă cu colindul, la sfârșit primind ouă pentru a le roși.

Joi sau Joia Mare, în această seară este rânduită Denia celor 12 Evanghelii. Ne sunt amintite patru momente grele: spălarea picioarelor apostolilor de către Hristos, Cina la care Iisus i-a strâns în jurul său pe Apostoli şi la care s-a instituit Taina Împărtăşaniei (Euharistia), rugăciunea din grădina Ghetsimani şi prinderea Domnului de către cei ce voiau să-l ucidă.

Ca obiceiuri și tradiții, în cele mai multe locuri, Joia Mare este ziua în care se roșesc ouăle. Tot în Joia Mare se ține post cu mâncare uscată, la biserici nu se mai trag clopotele, ci doar se bate toaca, iar creştinii care s-au spovedit se împărtăşesc.

În Joia Mare, există superstiția conform căreia fetele obişnuiesc ca, în timpul slujbei, să facă pe o sfoară câte un nod, după fiecare evanghelie, apoi îşi pun sfoara sub pernă ca să-şi viseze alesul.

În Vinerea Mare, numită și Vinerea Neagră, cea mai tristă dintre tristele zile ale pătimirii Domnului, rememorăm aducerea la judecată, batjocorirea, schingiuirea, răstignirea, moartea și îngroparea lui Iisus. Seara, rememorând momentul aşezării Mântuitorului în mormânt, în biserici se oficiază Denia Prohodului, cortegiul de credincioşi, în frunte cu preoţii, dă ocol bisericii de trei ori, după care, cu toții, trec pe sub Sfântul Aer (Epitaf), o pânză pe care se află imprimată icoana înmormântării. Totodată, conform datinii, credincioșii care se întorc de la Biserică, aduc acasă lumina Prohodului, a punerii Domnului Iisus în mormânt și înconjoară casa ținând în mână lumânarea aprinsă.

În ziua Vinerii Mari, tradiția ne mai spune că este bine să se țină post negru. În același timp credincioșii, care nu pot, totuși, posti negru, nu trebuie să mănânce urzici, iar în mâncare nu se pune oțet, deoarce lui Iisus i s-a dat să bea oțet după ce a fost biciuit.

Alte superstiții ale Vinerii Mari ar fi următoarele: dacă va ploua în Vinerea Mare, anul va fi unul mănos; dacă te scufunzi în apă rece de trei ori în Vinerea Mare, vei fi sănătos tot anul; femeile nu au voie să coase, să țese, nu coc pâine sau altele asemenea, fiindcă este mare pericol de boală și spirite rele.

Sâmbăta Paştelui, ultima zi a Săptămânii Mari, este ziua în care trupul Mântuitorului Iisus s-a odihnit în mormânt, este zi de reculegere, credincioșii se pregătesc pentru marea veghe. Seara, în bisericile ortodoxe se aprind luminile, anunţând că se apropie Învierea. Sâmbăta Mare este ziua îngropării Domnului cu trupul și a pogorârii Lui la iad, de unde a slobozit neamul omenesc.

În ziua Sâmbetei Mari, conform tradiției străvechi, femeile se spală pe cap, se piaptănă, se îmbracă în haine curate, se închină și se roagă la icoane, apoi se apucă de plămădit. Pot termina, însă, toate treburile casei. Ca o superstiție, în cuptor, vasele trebuie puse doar cu mâna dreaptă, iar numărul tăvilor în care se face cozonacul sau pasca trebuie să fie cu soţ, altfel pot apărea necazuri în anul care urmează.

În miez de noapte, în biserici se oficiază slujba Sfintelor Paşti. Sunt sfințite pasca, ouăle roşii şi celelalte bucate, pentru că postul a luat sfârşit. Credincioşii iau Lumină din Lumină, spun „Hristos a înviat!“ şi răspund „Adevărat a înviat!“, formule cu care se salută apoi timp de 40 de zile, până la Înălţare.

Ca obiceiuri românești și tradiții, în Săptămâna Mare, e bine ca toţi credincioşii să ierte şi să se împace cu toţi cei cu care au fost în duşmănie.

Simbolul Mielului de Paște

Mielul de Paşte este simbolul Domnului Iisus Hristos, care s-a jertfit pentru oameni şi pentru iertarea păcatelor acestora şi a murit pe cruce precum un miel nevinovat.

Tăierea mieilor de Paște, ca tradiţie, datează din secolul VII.

În prezent, carnea de miel a devenit nelipsită de pe mesele de Paşte ale tuturor creştinilor.

Ouăle roșii, simbolul Învierii Domnului
De ce se înroșesc ouăle de Paște și de ce au devenit simbolul învierii lui Hristos?

Tradiția populară conservă mai multe legende care explică de ce ouăle roșii sunt simbolul Învierii lui Hristos. Cea mai răspândită dintre ele spune că Maica Domnului, care venise să-și plângă fiul răstignit, a adus un coș de ouă celor care-l chinuiau, însă aceștia au râs și nu au luat în seamă darul adus. Îndurerată, Maica Domnului a așezat lângă cruce coșul cu ouă iar acestea s-au înroșit de la sângele ce curgea din rănile Mântuitorului. Atunci Isus Hristos, văzând ouăle înroșite, a spus celor de față: “De acum înainte să faceți și voi ouă roșii și împestrițate întru aducerea aminte de răstignirea mea, după cum am făcut și eu astăzi”.

Culoarea roșie reprezintă, astfel, sângele lui Isus Hristos care s-a scurs pe cruce pentru mântuirea lumii.

În dimineața zilei de Paște, când creștinii merg la biserică obișnuiesc să aibă la ei câte un ou roșu, iar după terminarea slujbei si după ce s-au împărtășit vor ciocni împreună cu familia, în timp ce rostesc bine-cunoscuta formulă “Hristos a Înviat”, la care se răspunde cu “Adevărat a Înviat”.

Conform tradiției, oul roșu de Paște are puteri miraculoase, de vindecare și de îndepărtare a răului, fiind purtător de sănătate, frumusețe, vigoare și spor.

S-ar zice, în vechea tradiție, că aruncarea la întâmplare sau la gunoi, a cojilor de ouă roşii este interzisă. Acestea se aruncă într-o apă curgătoare, anunţându-se astfel că, la o săptămână după Paştele creștinilor, va veni şi Paştele blajinilor. În anumite regiuni ale ţării, ouăle roşii sau cojile lor se folosesc şi ca simbol al fertilităţii şi din această cauză, se pun la rădăcina pomilor fructiferi sau a florilor.

Spre deosebire de alte ţări ale Europei, unde obiceiul s-a restrâns, la români acesta a luat amploare, ouăle fiind vopsite nu numai în roşu, ci şi în multe alte culori şi mergând până la valoarea de artă prin tehnică, materiale, simbolica motivelor şi perfecțiunea realizării.

Dar oul, simbol al fecundității și al formei aproape desăvârșite, era folosit și de alte popoare, în ritualurile lor de sărbători. Popoarele Asiei și Europei, care serbau Anul Nou la echinocțiul de primăvară, ofereau în dar, prietenilor și vecinilor, ouă roșii. Acest obicei, mult practicat în Italia, Spania, Franța, Rusia și chiar în Persia, s-a transmis creștinilor de la păgâni. Și romanii se zice că foloseau ouăle roșii la sărbătoarea lui Janus. La perși, egipteni, greci și gali oul era emblema universului, opera divinității supreme. La creștini se credea că el îl reprezintă pe Creator, care creează tot și conține în sine totul. La romani este nelipsit în ultimele zile ale Postului Mare, fiind consumat de Paște, după ce este sfințit și toată familia ciocnește ouă. În dimineața primei zile de Paște, e obiceiul în Bucovina, de a te spăla cu ou roșu și cu bani, ca să ai fața roșie ca oul și să fii bogat tot anul.

Ouăle colorate în alte culori (galben, verde, albastru) vestesc bucuria primăverii. Cele colorate în negru simbolizează chinul și durerea pe care le-a suferit Hristos pe cruce dar, dacă vrem să vorbim despre arta populară în privința ornării ouălor de Paște, trebuie să ne referim la încondeiatul ouălor. Ouăle închistrite sunt simbolul Mântuitorului, care a ieșit din mormânt și a înviat, precum puiul din găoace. În Bucovina (și nu numai) ele se numesc si „ouă muncite”, dedicând strădania de a le face frumoase patimilor pe care le-a suferit Hristos pentru lume. Tehnica diferă în funcție de zonă, timp, creatorul popular. Cea mai răspândită și mai renumită tradiție a încondeiatului ouălor este în Bucovina. Mai întâi, aici se încondeiau ouă crude, apoi fierte, iar azi se închistresc ouă golite de conținut. Instrumentul cu care se „scriu” ouăle se numește chisiță (un vârf ascuțit de tablă de aramă, fixat într-o măciulie a unui băț plat). Tehnica tradițională spune că la încondeiat se mișcă oul, iar nu instrumentul. Acum se mai folosește si penița, în cazul încondeierii ouălor cu tuș.

Tehnicile sunt diferite. Cea mai apropiată de tradiție este încondeierea prin acoperirea succesivă cu ceară, apoi scufundarea oului în diferite băi de vopsea: întâi galben, apoi roșu, verde, albastru, negru.

În ornarea ouălor se folosesc motive geometrice, fitomorfe sau zoomorfe. Dintre ele amintim romburi, triunghiuri, zig-zag-uri, puncte, frunza de stejar, bradul, floarea de măceș, grâul, coarnele berbecului, peștele, cerbul (coarnele cerbului), steaua magilor, cărarea (calea) rătăcită, cârligul ciobanului, crucea Paștelui, etc. Mai nou se întâlnesc icoane pictate pe ouă sau în interiorul oului. Tot un motiv tradițional îl constituie încondeierea cu încrețeli (motive ornamentale) de pe cămășile populare.

Se mai întâlnesc și alte motive: șarpele, grebla, furca, cioboțica cucului, hora, cloșca cu pui, coada rândunicii, laba gâștei, colțul porcului, strugurele, cireșica, floarea păștii, fierul plugului, cheptenul, frâul, ferestruica, etc., prezente, mai nou, în zona Branului. Dar se mai încondeiază ouî și în Vrancea, în Oltenia, etc.

În ziua de azi se întâlnesc și alte tehnici: încondeierea cu ceară colorată, cu ceară arsă, cu tușuri, etc. La urmă, ouălor li se dă luciu cu lac.

În cultura populară actuală, ouăle împistrite sunt, mai mult, obiecte de artă. Este o adevărată industrie a încondeierii ouălor, care constituie mândria Paștelui bucovinean. Ele sunt vândute și peste hotare (mai ales cele din Bucovina), fiind deosebit de apreciate și de străini. Însă tradiția general ținută de români este înroșirea ouălor, care este o adevărată marcă identitară și o îndeletnicire specială a fiecărei gospodine pentru Joia Mare.

Ce simbolizează lumânarea din noaptea de Înviere

Una dintre cele mai importante sărbători creştin-ortodoxe, sărbătoarea Învierii Domnului sau Sfintele Paşti este, pe cât de importantă, pe atât de plină de semnificaţii şi simboluri.

Lumânarea din noaptea de înviere reprezintă simbolul Învierii lui Hristos, al biruinţei Binelui asupra Răului şi al vieţii asupra morţii.

În noaptea de sâmbătă spre duminică, credincioşii merg la biserică pentru a primi lumina Lui Hristos, astfel fiecare îşi pregăteşte, din timp, o lumânare pe care o va aprinde din lumina adusă de preot de pe masa Sfântului Altar. Această lumânare va rămâne aprinsă tot timpul săvârșirii Sfintei Învieri, după care fiecare om se întoarce acasă cu lumina aprinsă.

Mulți oameni păstrează restul de lumânare şi la necaz, boală, supărare sau vreme de furtună o aprind pentru a-i ajuta.

Obiceiuri de Sfintele Paști

Ciclul pascal

Cea mai mare sărbătoare a creștinilor, Învierea Domnului, este prilejul, pentru români, de a trăi clipe de bucurie sfântă, dar și de a sărbători în cadrul comunității.

Paștele, cum denumesc romanii sărbătoarea Învierii, își are etimologia în cuvântul ebraic pesah – trecere. Paștele evreilor marca trecerea poporului ales prin Marea Roșie, din robia Egiptului, în pământul făgăduinței, Canaan. Paștele creștinilor este, în primul rând, sărbătoarea Învierii Domnului, după al cărui model vor învia toți creștinii.

Sărbătoarea Paștelui antrenează un întreg ciclu de sărbători și evenimente, care fac să se individualizeze, clar, în calendarul românilor, momentul pascal. Acesta cuprinde mai multe sărbători, de la intrarea în Postul Mare până la Pogorârea Duhului Sfânt (Rusaliile), adică perioadele numite, în termeni bisericești, a Triodului și a Penticostarului.

Ziua Învierii Domnului, cunoscuta și sub numele de Paști începe, din punct de vedere liturgic, în noaptea dinainte; la miezul nopții, când se spune ca mormântul s-a deschis și a înviat Hristos. Chiar dacă românii participă în număr destul de mic la Sfânta Liturghie din această noapte sfântă, ei vin la Slujba Învierii, pentru a lua lumină. Apoi se duc pe la casele lor, revenind, dimineața, la biserică, în locurile unde se sfințește pasca și prinoasele.

În biserică este obiceiul ca, în această noapte, să se sfințească pâinea numita paști, fie sub formă de anafură sau anafură amestecată cu vin (în Vestul țării). În Bucovina, aceasta pâine, sub formă de prescuri, o aduc la biserică femeile, în Vinerea Mare, când se slujește Sfântul Maslu, iar în zona Banatului o aduce o singură familie, în Marea Joi, ca milostenie pentru o rudă decedată în anul care a trecut, împreună cu vin și vase.

În Moldova mai ales, dar și în alte zone ale țării, femeile pregătesc din grâu pasca. Ea se frământă din faină curată de grâu, la care se adaugă lapte, uneori și ouă. Pasca are formă rotundă pentru ca, în popor, se crede ca scutecele lui Hristos au fost rotunde. Pe margini se pune un colac împletit în trei, iar la mijloc se face o cruce din aluat, simbolizând crucea pe care a fost răstignit Hristos. Între împletituri se pune brânză sărată sau dulce, frământată cu ou și stafide. Pasca se împodobește cu ornamente din aluat – flori, spirale, frunze, etc. În anumite regiuni ale țării, ea este un aluat simplu, ornamentat și cu cruce; aluat de pâine sau de cozonac. Înainte de a se face pasca, femeile „se grijesc, se spală pe cap, se piaptană, îmbracă straie curate, fac rugăciuni și apoi se apucă de plămădit”. Și faza coacerii este ritualizată: „când pun în cuptor, fac cruce cu lopata sus, pe tuspatru pereți și apoi la gura cuptorului, zicând: Cruce-n casa, / Cruce-n masa, / Cruce-n tuspatru / cornuri de casă”.

Legat de mielul pe care îl consumă românii de Paște în vremurile noastre, putem spune că preparatul tradițional, drobul, s-a impus întâi în lumea urbană românească, apoi, prin imitație și în cea rurală, ca un nou aliment, cu gust distinct, care a început sa aibă un consum specializat, ritual. Pregătirea drobului presupune utilizarea unui întreg arsenal de mirodenii, – sare, piper, enibahar, tarhon, pătrunjel, mărar.

Drobul a devenit, prin excelență, alimentul care se identificî, în actualitate, aproape complet, – la fel ca pasca și ouăle roșii – cu sărbătorile Paștelui. „Tăierea mielului la Paște nu este altceva decât jertfa anuală a zeului din religiile precreștine.”, spune Ion Ghinoiu (Varstele timpului, p. 166). Sau, am spune noi, are acest corespondent în religiile păgâne, suferind o resemnificare în creștinism. Mielul este însă, mai cu seamă, semnul „blândeții, al simplității, inocentei și purității. E unul dintre simbolurile Mântuitorului Hristos

La biserică pasca este dusă într-un coș anume pregătit pentru Paște. După sfințirea din dimineața primei zile de Paște, pasca dobândește puteri purificatoare, asemeni anafurei. Ea este sfințită și se consumă imediat după anafură. Tot în coșul care se duce la sfințit, femeile pun cârnați, ouă roșii și împistrite, colaci, brânză, slănină, drob, usturoi, sare, prăjituri și alte alimente. Acestor alimente, sfințite, li se atribuie puteri vindecătoare.

În unele locuri se spune că, cine mănâncă ouă în ziua de Paști va fi ușor peste an. În trecut albușul de ou roșu sfințit se usca, se pisa și se sufla în ochii bolnavi de albeață, ai vitelor și oamenilor. Cu slănina se ungeau rănile sau vreun picior scrântit. De asemenea, pentru friguri, omul se afuma cu slănină și tămâie puse pe o lespede. Slănina, consumată ca atare, se spunea ca are proprietăți tămăduitoare pentru oameni și vite. Hreanul sfințit se păstra în pământ, crezându-se ca el curățește apa fântânilor, vindecă de boli și friguri. Dacă cineva îl consumă când vine de la biserică, se spune că va fi iute și sănătos tot anul.

Sarea era folosită la sfințirea fântânilor, iar azi e pusă în mâncare. Cuișoarele se spunea că sunt bune pentru dureri de măsele, iar cu făina se freca ochiul vitei bolnave de albeață. Despre usturoiul sfințit se spunea ca nu se strică, dar folosea și la alungarea strigoilor sau pentru tămăduirea celor bolnavi de vătămătură.

Puteri deosebite i se atribuie și lumânării de la Înviere, care este păstrată șapte ani și aprinsă în caz de grindină, furtuni, sau mari primejdii. Noaptea Învierii este deosebită, ea simbolizând noaptea luminii, a izbăvirii omului din iad, din păcat și din moarte. Spun sfinții că întreaga omenire va învia după modelul Învierii lui Hristos .

De aceea, în zilele noastre, Învierea este privita ca o sărbătoare a luminii. Seara sau la miezul nopții, când oamenii merg la slujba Învierii, aprind lumânări la mormintele celor morți din neamul lor. În Bucovina e obiceiul ca, în noaptea Învierii, să se lase luminile aprinse în toată casa și în curte, ca să fie luminată gospodăria, în cinstea luminii pe care a adus-o Hristos în lume, prin Învierea Sa.

Mulțimile participă, în toată țara, la Slujba Învierii. În unele locuri (Moldova, Bucovina) la miezul nopții, când se spune ca s-a deschis mormântul și a înviat Hristos, se aud împușcături și pocnituri. După unii etnologi, acestea s-ar face pentru alungarea spiritelor rele, dar în acest moment ele nu au nimic de-a face, în acest context, decât cu învierea din mormânt a lui Hristos; vestesc deschiderea mormântului Domnului.

În unele locuri era obiceiul ca, în noaptea Învierii, să se aprindă, pe dealuri, „focurile de veghe”. În jurul lor, oamenii istoriseau întâmplări din viața lui Hristos. Flăcăii săreau peste aceste focuri, pentru ca vrăjitoarele și fermecătoarele să nu aibă putere asupra lor. În zilele noastre, ele se mai fac, sporadic, prin curțile bisericilor, ca oamenii să prindă și momentul Învierii.

Din acest moment salutul obișnuit este înlocuit cu cel de „Hristos a-nviat”, la care se răspunde „Adevărat a-nviat”, salut păstrat pana la Înălțarea Domnului. Este o formă de mărturisire a Învierii și a credinței creștine.

La întoarcerea de la slujba de Înviere, creștinii pun într-un lighean un ou roșu și o monedă de argint, peste care toarnă apa neîncepută. Există apoi datina de a se spăla, dându-și fiecare cu oul roșu peste obraz și zicând: „Să fiu sănătos și obrazul să-mi fie roșu ca oul; toți să mă dorească și să mă aștepte, așa cum sunt așteptate ouăle roșii de Paști; să fiu iubit ca ouăle în zilele Paștilor.” Atunci când se da cu banul pe fata, se spune: „Să fiu mândru și curat ca argintul. Iar fetele zic: „să trec la joc din mână-n mână, ca și banul”, „să fiu ușoară ca și cojile de ouă, care trec plutind pe apă.” În unele sate, în lighean se pune și o crenguță de busuioc existând credința că, dacă te speli cu el, vei fi onorat ca busuiocul.

Familia creștină se așază apoi la masa pascală. După această masă, capul familiei ciocnește ouă cu soția și la formula tradițională: „Hristos a înviat!” adaugă: „Hai să ciocnim ouă, ca să ajungem și la anul Paști frumoase, iar după moarte să ne vedem iarăși în ceruri!” Apoi ciocnesc și ceilalți membri ai familiei. De obicei, cinstea de a ciocni oul mai întâi revine celui mai în vârstă. Se crede că, făcând acest lucru, membrii familiei se vor vedea și pe lumea cealaltă.

Se spune că în prima zi de Paști nu e bine să mănânci ouă roșii, pentru că tot anul „îți va mirosi gura ca oul clocit” sau că e bine să mănânci ouăle nesărate, căci altfel ți se vor roși mâinile. În ziua de Paște se spune că nu e bine să dormi, că-ți ia strigoiul anafura dintre dinți, o vinde diavolului și nu mai ai noroc în casă.

După credința populară, e bine să ții minte cu cine ai ciocnit oul prima dată pentru că, dacă din întâmplare te rătăcești printr-o pădure, trebuie să-ti amintești cu cine ai ciocnit oul de Paști și imediat găsești drumul. Băiatul, dacă vrea sa ciocnească oul cu o fată, îl încearcă să vadă dacă este tare, ciocnindu-l ușor de frunte. Fata încearcă oul băiatului în dinți.

În unele locuri, atât în Bucovina, cat și în Transilvania, există datina ca a doua zi de Paști să vină băieții la udat. După tradiționalul „Hristos a înviat, băiatul spune ca i-ar fi sete și scoate o ulcica cu apa pe care o varsă fie pe gatul fetei, fie pe fața ei, rostind: „Să-ți fie inima curată ca apa și ea să te ferească de orice boală.” Se mai practică în ziua de astăzi și udatul cu parfum, în loc de apă, prin părțile Transilvaniei și Banatului. Băiatul primește câteva ouă roșii și este invitat la masa pascală.

Joia de după Paști (din săptămâna luminată) mai este numită Joia necurată sau Joia rea. Împreună cu prima joie de după Rusalii, formează, în credința populară din Transilvania, Joile verzi, ținute încă de femei, care cred că, dacă muncesc de aceste sărbători, le va merge rău.

Săptămâna de după Paști (Săptămâna luminată) era ținută de femei aproape toată: marțea pentru boala cea rea, miercurea pentru tunete și trăsnete, joia pentru grindina, vinerea pentru rodirea pământului.

Cea mai mare sărbătoare din această săptămână este însă Izvorul Tămăduirii, ținută vineri. Sărbătoarea își are originea în a doua jumătate a primului mileniu creștin, pe la anul 450, când se spune că viitorul împărat Leon cel Mare a întâlnit prin pădure un orb, care i-a cerut apă. El a căutat și a găsit un izvor, cu apa căruia s-a vindecat orbul. Iar când a devenit împărat (așa cum îi prorocise Maica Domnului când căuta izvorul) a zidit o biserică lângă izvorul tămăduitor, la care s-au făcut multe vindecări și minuni. În prezent, sărbătoarea se tine în cinstea Maicii Domnului, considerată Izvorul tămăduirii, ca Cea care L-a născut pe Hristos Dumnezeu, de la care vine tot darul.

În această zi se face, în toate bisericile, aghiazma, pentru tămăduirea de boli. În trecut, se făceau procesiuni cu icoana Maicii Domnului la câmp, pentru ploaie. Era ziua cea mai propice pentru sfințirea izvoarelor și a fântânilor, considerate sacre în tradiția populară. În unele locuri se crede chiar că toate izvoarele sunt sfințite și tămăduitoare în această zi. În zona Dâmboviței este obiceiul să se stropească, cu această apă, casa, animalele, pasările și fântâna.

În unele locuri se făceau descântece pentru tămăduirea bolnavilor. Se lua un petic sau ciucure, ca semn de la bolnav. La revărsatul zorilor, se lua apa de la izvor, lăsându-se semnul luat. Se închina și se spunea „Maica Domnului, ajuta-mă” apoi se umpleau vasele. Cei bolnavi săreau în apă sau își udau părțile bolnave, în speranța că se vor însănătoși. Ritualul prevede ca, dacă te-ai depărtat de izvor, să nu vorbești cu nimeni. Iar dacă ești întrebat ceva, să răspunzi: „curând întrebași, curând sa fie leacul”.

În zilele noastre circulă și alte povestiri despre izvoarele tămăduitoare de la Dervent, Mânăstirea Izbuc din Banat și alte izvoare locale, la care se spune ca s-au tămăduit oameni. Ele sunt mai mult apropiate de biserici sau locuri în care se zice ca ar fi izvorât apa prin minune.

Duminica imediat următoare Învierii este numită Duminica Tomii, fiind ziua în care Hristos s-a arătat Apostolului Toma, care nu fusese cu ceilalți apostoli când li s-a arătat Domnul, și se îndoia de Învierea Mântuitorului. În popor se crede că raiul rămâne deschis de la Înviere până la această dată pentru sufletele aflate în iad. De asemenea, se crede ca cei ce mor în aceasta perioada merg în rai pentru ca, în acest interval, ușile raiului sunt deschise, iar ale iadului, închise. Despre cei ce se nasc în această perioadă, se spune ca vor avea noroc toată viața.

Dumininica Tomei se mai numește și Paștele mic. În această zi, prin sate, încă se mai fac hore. Mai demult, tinerii se legau frați „de sânge”, „pe datul mâinilor” sau „pe păr”.

În prima luni din a doua săptămână de după Paște se serbează Paștele Blajinilor, Paștele Morților, Paștele Rohmanilor sau Mătcălăul. Despre Blajini se crede că sunt ființe mitice, care locuiesc în Ostroavele Albe ale Apei Sâmbetei, se crede că ar fi copiii nebotezați, morți după naștere sau oamenii de demult, cu o credință mai curată decât a pământenilor.

La acestă sărbătoare, se împart bucate pentru morți, cu credința că acum sufletele lor sunt slobode și se pot înfrupta din acestea. Celor ce nu împart se spune că le vor cere morții noaptea. Se făceau, în unele locuri, sărbători câmpenești, unde oamenii mâncau ouă roșii și încondeiate (ale căror coji se dădeau pe apa curgătoare) sau colaci. Sărbătoarea este mai puțin ținută în ziua de azi.

Tradiții și superstiții de Sfântul Gheorghe

Ziua de 23 aprilie, în calendarul ortodox, este marcată ca ziua Sfântului Gheorghe, o sărbătoare foarte importantă pentru creștin-ortodocși. Ca în mai toate sărbătorile creștine și în această zi sunt păstrate, mai ales la sate, o serie de tradiții, superstiții și obiceiuri.

Ca semn de sărbătoare, în ziua Sfântului Gheorghe, creștinii pun la porțile caselor crenguțe de fag, brazde cu iarbă verde sau smocuri de iarbă în stâlpii de susținere ai porților. Se spune, din bătrâni, că Sfântul Gheorghe, când vine, își leagă calul de un stâlp al porții și paște iarba.

Animalele, pentru a fi ferite de farmece, vrăjitorii și boli, sunt protejate cu crenguțe de leuștean puse la intrarea în grajduri.

Obiceiul de a pune crenguțe de fag și iarbă verde la porți are o dublă semnificație. Pe de o parte, simbolizează venirea primăverii, verdele reprezentând renașterea naturii și trezirea la viață a vegetației. Pe de altă parte, crenguțelor cu muguri le sunt asociate puteri nebănuite de ocrotire a pășunilor și fânețelor împotriva duhurilor rele.

Chiar și cei ai casei, pentru a fi protejați de junghiuri rele și boli necruțătoare, trec prin fumul și flăcările unui foc aprins, iar vitele și casele se afumă, la rândul lor cu tămâie.

În tradiția populară de Sfântul Gheorghe ard comorile pământului, ele putând fi văzute, iar cei care le caută nu trebuie să sufle niciun cuvânt pentru a le putea descoperi și ca nu cumva duhul comorii să-i amuțească.

Totodată, în noaptea de Sfântul Gheorghe, fetele nemăritate pot vedea chipul ursitulului oglindit într-un vas cu apă de izvor din care nu s-a băut, dacă stau goale între lumânări aprinse, așezate în formă de cruce.

O superstiție legată de Sfântul Gheorghe spune că în această zi, nu e bine să dormi, pentru că vei lua somnul mieilor și vei fi adormit tot anul.

Tot în ziua Sfântului Gheorghe, o altă superstiție spune că dacă te duci pe malul apei, stai culcat pe burtă și se întâmplă să vezi un pește, ai noroc tot anul.

Încă o superstiție spune că dacă în dimineața zilei de Sfântul Gheorghe, alergi înainte de a răsări soarele, o să fii sprinten și sănătos tot anul.

Ziua Sfântului Gheorghe nu aduce doar superstiții, ci și tradiții vechi, populare. Se spune că Sfântul Gheorghe este protectorul ciobanilor și i se acordă astfel o atenție sporită prin ritualuri speciale. Un astfel de ritual cere ca, în seara de ajun a Sfântului Gheorghe, ușile și ferestrele de la grajduri să fie unse cu usturoi, iar vitele să se afume cu tămâie. În fața ușilor se pune peste noapte o greblă cu dinții în sus pentru a alunga strigoii și duhurile rele.

De Sfântul Gheorghe se dau de pomană lapte, brânză și caș.

LEGENDE DE PRIMĂVARĂ
Culorile lumii în curcubeu

Cu mult timp în urmă, la începutul timpurilor, culorile lumii s-au certat. Fiecare dintre ele pretindea că era cea mai bună, cea mai frumoasă, cea mai importantă, cea mai folositoare și cea mai iubită de oameni.

VERDELE spune: ”Uitați-vă la iarbă, frunze, copaci. În mod evident vedeți și voi că sunt cea mai importantă culoare. Sunt culoarea vieții și a speranței. Uitați-vă în jur și o să vedeți că sunt peste tot”.

ALBASTRUL exclamă: ”Gândiți-vă la cer și la mare. Apa stă la baza vieții și fără mine nu ar exista cerul albastru. Fără mine nu ar exista nimic!”

GALBENUL râse: ”Eu sunt luminos și cald iar tu ești atât de serios! De fiecare dată când te uiți la o narcisă galbenă sau la o floarea-soarelui, zâmbești. Soarele, luna și stelele sunt galbene, frumusețea mea este atât de evidentă încât oricine mă vede, rămâne de-a dreptul uimit!”

PORTOCALIUL începu și el să se laude: ”Eu sunt culoarea mâncărurilor sănătoase ce dau putere. Morcovul, portocala și dovleacul au multe vitamine. Și atunci când portocaliul umple cerul, la răsărit sau la apus, frumusețea mea este atât de evidentă încât toți se opresc să mă privească cu admirație și uimire.”

Ei bine, ROȘUL începe să strige: ”Eu sunt conducătorul întregii vieți! Sângele este roșu și sângele înseamnă viață! Eu sunt culoarea pasiunii și a iubirii!”

VIOLETUL se ridică în picioare și vorbi, dând foarte mare importanță spuselor sale: ”Eu sunt culoarea imperială a regilor. Oamenii puternici întotdeauna m-au ales pe mine deoarece eu sunt culoarea puterii și a înțelepciunii.”

La sfârșit, cu o voce joasă și timidă, INDIGOUL spuse: ”Cu greu mă observați, însă, deși sunt tăcut, fără mine nu ați fi nimic. Aveți nevoie de mine pentru echilibru, contrast și pentru liniște interioară.”

Argumentele culorilor lumii au continuat, fiecare în parte lăudându-se, ridicându-se în slăvi și certându-se. Fiecare în parte considera că este perfecțiunea întruchipată.

În timp ce se certau din ce în ce mai tare, un fulger puternic lumină cerul. Începu să tune și să plouă cu găleata. Culorile tremurară de frică și se strânseră în brațe pentru a se liniști și a se proteja una pe alta. Apoi ploaia începu să vorbească: ”Voi culorilor, sunteți atât de nesăbuite! Vă certați care este cea mai bună, fiecare încercând să fie deasupra celorlalte. Nu înțelegeți că fiecare în parte a fost făcută cu un scop special, fiecare este unică și diferită? Luați-vă de mâini și urmați-mă!”

Făcând ce le spuse ploaia, culorile se apropiară și se luară de mâini. ”De acum încolo, zise ea, când plouă, fiecare dintre voi se va întinde de-a lungul cerului într-un superb semicerc colorat. Curcubeul va fi un semn al păcii și al speranței”.

Curcubeul este unul dintre cele mai fascinante fenomene optice, o întâlnire a razelor solare cu picăturile de ploaie. El este reprezentarea perfectă a principiului legii percepției luminii, conform calculelor lui Issac Newton, de la jumătatea secolului al XVII-lea. Lumina soarelui stă în interiorul picăturilor de ploaie care, la fel ca o oglindă, o trimit apoi către ochiul observatorului, sub forma diverselor culori care sunt refractate sub diferite unghiuri. Șapte sunt culorile dominante (deși el conține o infinitate de culori): roșu, portocaliu (oranj), galben, verde, albastru, indigo și violet. Pentru o reținere mai ușoară a ordinii culorilor din spectrul vizibil, se folosește acronimul ROGVAIV. Se manifestă prin apariția pe cer a unui spectru de forma unui arc colorat (când într-o parte a acestuia plouă iar în cealaltă Soarele strălucește). Privitorul trebuie să fie poziționat cu spatele la soare. Când observăm un curcubeu seara, acesta va ocupa poziția estică, în direcția în care este ploaia, iar în spate (spre vest) cerul este senin. Invers, curcubeul ”de dimineață” va apărea poziționat vestic către zona cu ploaie. Adeseori, deasupra curcubeului primar, poate fi văzut un al doilea curcubeu (secundar), având culorile poziționate invers.

În mitologia românească, curcubeul este divinizat ca atare în zonele cu ploi abundente și e un simbol al legăturii dintre cer și pământ, având semnificații variabile: zmeu, balaur, sorb (care soarbe apa mării sau a râurilor), dar și brâu cosmic (Brâul Pământului, Brâul Maicii Domnului).

PRIMĂVARA – PLANTE DE LEAC

Păpădia

La începutul lumii, Dumnezeu a trimis un înger la toate plantele ca acestea să spună cum vor să arate. Numai păpădia nu știa ce să-i spună îngerului, așa că el a mai lăsat-o o zi să se hotărască. În acea zi, păpădia rugându-se, a dat cu ochii de Soare și văzând cât e de frumos, s-a hotărât să arate ca el, să-i zică îngerului că vrea să fie galbenă și frumoasă ca Soarele. Apoi văzu Luna și se răzgândi, vroia să arate ca ea. Să fie albă, rotundă, frumoasă. Dar văzu și stelele și îi plăcură și acestea. Când veni iar îngerul la ea, nu știa ce să zică, vroia să fie ca soarele, ca luna și ca stelele, nu era hotărâtă. Așa că Dumnezeu i-a îndeplinit toate dorințele.

O altă legendă povestește că Zeul Vântului dinspre sud, etern îndrăgostit de flori, a văzut într-o zi prin poiene o tânără fată cu păr superb, lung și auriu. I-a plăcut mult, dar n-a îndrăznit niciodată să se apropie de ea, se mulțumea doar să o urmărească de la distanță, zile de-a rândul. La un moment dat, tânăra fată n-a mai apărut, iar în locul ei a venit o creatură ciudată, cu păr alb-cenușiu, ciufulit. Zeul a înțeles că fata frumoasă de care se îndrăgostise s-a întâlnit cu fratele lui, Zeul Vântului dinspre nord, care a suflat asupra ei și i-a distrus pletele superbe. Zeul Vântului dinspre sud a oftat atunci cu tristețe, iar părul fetei s-a desprins și s-a împrăștiat în toate direcțiile. De atunci n-a mai văzut-o niciodată. Legenda spună că în fiecare primăvară, când înfloresc păpădiile, Zeul Vântului dinspre sud suspină cu tristețe, în amintirea iubitei sale cu păr auriu…

Celții considerau că păpădia (Taraxacum officinale) este un remediu în cazul bolilor de inimă. De asemenea, era folosită pentru înlăturarea necazurilor provocate de zâne sau alte ființe magice.

Ghiocelul

Dintr-o legendă aflăm că atunci când Dumnezeu a terminat de făcut toate lucrurile și ființele de pe Pământ, i-a spus zăpezii să meargă la flori și să le ceară să îi dea puțină culoare. Toate florile au refuzat, cu excepția ghiocelului, care a dăruit zăpezii culoarea lui albă. Drept răsplată, ghiocelul a devenit cea dintâi floare care răsare după trecerea iernii. Datorită gingășiei sale, ghiocelul este apreciat pentru aspectul decorativ, precum și pentru încărcătura simbolistică, dar puțini știu că poate fi utilizat și ca plantă medicinală. Au valoare terapeutică atât bulbul, cât și florile și frunzele. Ghiocelul conține un alcaloid relativ toxic cu efect citostatic și tonic neuromuscular. Bulbii de ghiocei se folosesc în tratamentul cancerului, al paraliziilor și al asteniilor musculare, dar numai sub o îndrumare competentă. În medicina populară, sucul obținut din presarea plantei de ghiocel se utiliza pentru combaterea pistruilor.

Ghiocelul, în vis, semnifică puritatea, nevoia de perfecțiune, renașterea, speranța, noi oportunități după o perioadă lipsită de activitate. Înseamnă că ieși dintr-o zonă a întunericului, îndreptându-te către lumină.

Pelinul

În ziua de Arminden (1 mai), în Moldova, se organizează petreceri câmpenești, unde se mănâncă miel fript și se bea vin roșu, amestecat cu pelin, pentru schimbarea sângelui și apărarea oamenilor și vitelor de boli, în special de ciumă. Tot atunci se sărbătorește Ziua Pelinului, dedicată pelinului, plantă folosită frecvent în medicină și farmacopeea populară. De ziua lui, pelinul se poartă la pălărie, în sân și în buzunare, împodobește ferestrele și icoanele, se pune în așternutul patului, între case și pe podeaua lor. Oamenii credeau că își înnoiesc sângele și că vor fi sănătoși de-a lungul anului dacă în această zi vor bea vin amestecat cu pelin și dacă mestecă în dință frunze de pelin.

Pelinul recoltat în ziua de 1 mai este tămăduitor de boli și se păstrează ca plantă de leac de-a lungul întregului an. Prima utilizare a pelinului datează din Egiptul antic și este menționat în ”Ebers Papyrus”, 1550 î.Hr. grecii antici, de asemenea, au folosit frunzele pelinului înmuiate în vin pentru tratamente răcoritoare și vindecătoare. În plus, există dovezi privind existența unui vin aromat cu pelin ”absinthies oinos” în Grecia antică. Plantele amare sunt considerate adevărați catalizatori ai organismului. De obicei se suprapune cura de plante depurative cu cele amare, pentru ca dezintoxicarea să fie mai puternică.

3 Comments

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*


Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.