Rodica Fercana(Bistriţa)*Poeta primăverii*

PRIMĂVARĂ

Primăvară , primăvară
Copilă sprinţară
Cu tălpi goale tu alergi
Prin răzleţii de nămeţi .
Crusta cea de gheaţă
Cu ele calde o topeşti
Împrăştiind pâlcuri de ceaţă
Pled verde aşterni cât vezi
Şi din ochii-ţi jucăuşi
Laşi irişi prin tot locul ,
Înmiresmând văi şi lunci ,
Satindând noi frunze-n codru
Gâzuliţe , pretutindeni ,
Sărută corolele la flori ;
În pas regesc , de armindeni ,
Strigă aleasa , cerbi şi căpriori ,
Iar copiii găsesc şi ei
Loc de joacă , de hârjoană ,
Au lăsat cojoacele de miei
La naftalină , pe altă iarnă .
Întorc ţăranii pe ogoare
Brazde negre între răzoare
Şi în sânul pământului
Pun sămânţa belşugului .

MAI STAI…

Rămas bun, copilărie,
stea ce pălești învinsă
de atacul zorilor tinereții
sub legănarea
unui vânt sprințar.
Rămas bun, tinerețe,
cu aripi fâlfâind
între cărări de căutări.
Rămas bun, maturitate,
cu ancora
prinsă-n mantia
unui timp capricios.
Mai stai…senectute,
că mai am
multe să-ți spun,
de aceea,
în fiecare seară
las finalul povestirii
pentru a doua zi;
știi, vreau să țin
încă închisă
poarta clipei…
bunului rămas.

SCULPTORUL

Plânge-n praf granitul
Sub dalta artistului
Și așchii acoperă pământul
În griul covorului ,

Dar plânsul se aude
Din ce în ce mai rar
Când forma contur prinde
Sub al mâinilor har .

Și-apare trup de bacantă ,
Lucitor sub atingeri de daltă ,
Iar dansu-i , emoție vibrantă ,
E oprit în pasul ce saltă .

Strigătul lui , triumfător,
Răsună-n ecou repetat ;
Își lasă dalta visător
Pentru alt granit de sculptat .

SCHIORUL

Pe front,zilele lui februarie
Făceau tranșeele și mai reci.
Abatorul stupid ciopârțea din fiecare,
Aducând multora somn de veci.

Noaptea se așternea-nainte-i
Când Ionuț călca nămeții-nalți
Spre casa de la buza văii
A lui „taica Ion”,de el mereu ajutați

Soldați sub armia străină
Să treacă,în ascuns, munții Carpați
Scuturând asuprirea haină
Și s-ajungă între ai lor frați.

Cu lacrimi fierbinți ștergea schiurile noi
Purtate doar o dată de-al lui fecioraș
Căzut și el într-un străin zăvoi;
Dăruite acum,în ceas greu, altui ostaș.

Grăbit, Ionuț muntele-l urca;
În jur, împușcături tot mai aproape.
Glonțul, zăpada groasă o mușca
Când unu-l nimeri taman în spate.

Pe coamă,ajuns cu greu,el inspiră
Aerul tare, dar dulce al libertății.
Dincolo, în slalom se-avântă,
Însă, în faptul dimineții

O perdea de ceață îi veni
’Naintea ochilor slăbiți.
Într-un târziu el se trezi
Într-un spital cu mulți răniți.

Tumult de lacrimi porni a-i mângâia
Fața printre țepii îndesiți,
Bucuros că Domnul i-a-mplinit vrerea
De-a fi printre cei de-un neam și-n limbă uniți.

Aștepta să prindă noi puteri
Să se-avânte iar în luptă grea,
Să-și scoată frații din silnice poveri,
Cu ei, glia străbună de-a-o libera.

Comentariul unui sculptor- Radu Ivan : Frumoasă şi senibilă poezie, un balsam pe rana deschisă a artei, apă ne-ncepută de la altarul îngerilor, unde se botează Creaţia!

Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*


Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.