Victor Cilincă (Galaţi)*Prozator,Dramaturg*

Moto: „Mai bine dorul decât grija”
LOGODNICUL locotenentului francez

Piesă bufă contemporană şi niţel romantică în două acte

de Victor Cilincă
PERSONAJE:
* Lavinia Papadopol, alintată de mama „Love”, în sfârşit ajutor de bibliotecară – 26 spre 16 ani, cât pare
* Dinica Pastramagiu, fostă Papadopol, mama ei unică, specialistă în atragerea fondurilor străine, PR la un partid, fostă activistă – 55 ani
* Didel Pastramagiu, băutor, tatăl vitreg al Lovei, unul dintre taţi (zis, după demneaei soaţa, ce credeţi?, „Dinică”, poreclit aşa dinainte de căsătorie, după numele Dinicăi) – 66 ani „bătuţi pe muchii”
* Bunica Eraclia Papadopol, numită de Didel, ginere-său, „baba Alzheimera” sau „madam Alzheimer” – şi-a uitat şi vârsta, şi alte lucruri
* Titi Peisăgel, agent asigurări de viaţă, doctorand la Ceva şi mare cititor – 24 de ani
* Mmmmitică zis „Zurgălăi”, bărbat de serviciu la bloc, un tip fără regrete (n-a „văzut” încă fericirea, dar nici tristeţea), fără supărare, fără şcoală
* Insistentul – ca tot românul, „bun la toate”

DECOR UNIC
Trei pereţi: cel din stânga, oblic pe scenă, cu uşa de la intrare, cel din fundul scenei, cu fereastră-vitrină şi calorifer dedesubt, cel din dreapta, tot oblic, cu o uşă de interior. O bibliotecă uriaşă cu o singură carte pe un raft. La rampă, un balcon de bloc cu faţada spre public (poate purta un steag al UE), până la care urcă niscai trepte dinspre interiorul scenei, pe care nu le vedem însă. O măsuţă cu telefon fix. Un scaun pe care stă mai tot timpul telefonul, scaun uşor de mutat şi de transformat: lejer, i se pot ridica sprijinitori, se poate întinde, i se poate rabata spătarul, devenind astfel fotoliu, şezlong, taburet etc. (În actul 2, dispare scaunul şi apare o canapea şi două taburete) Un vas de flori fără flori, înalt, cu fundul greu ca un hopa-Mitică. Un tablou mare cu fructe dolofane şi bostani luminaţi de Haloween, care e schimbat de toată lumea, când intră, de pe un perete pe altul.
ACTUL 1

Scena 1
Mmmmitică
Intră prin stânga Mmmitică, mergând cu pas sigur, privind parcă spre cer, dar se loveşte de scaun.
MMMMITICĂ: Ce bou sunt! Doar eu l-am pus în drum, de ce n-am ocolit? Sau am ocolit? Mă molipsesc şi eu de boala uitării, de la coana Eraclia, săraca… Chiar, să mă ramolesc aşa de tânăr? (spre sală) Aşa c-aţi râs? Păi, e de râs când îl doare pe unu´ şi nu te doare pe tine! Mai bine v-aţi gândi că deja aţi pierdut banii: uite, piesa a şi început şi încă nu s-a întâmplat nimic! Mai staţi? (ridică din umeri) Treaba voastră!
O ia spre dreapta, în pas sigur, dar cam ţeapăn. În drum, atinge cu pămătuful de şters praful vasul înalt de flori fără flori, scaunul, apoi se mai întoarce o dată spre sală, înainte de a ieşi, un pic prea ţeapăn.
MMMMTICĂ (ameninţător): Chiar nu-i nimic de râs, da?!
Iese prin dreapta, trântind, nervos, uşa.

Scena 2
Bunica Eraclia, apoi Dinicu
Telefonul fix de pe scaun sună în draci. Intră bunica Eraclia. Se uită la telefon lung, ca la o curiozitate, ca la o invenţie nouă. În sfârşit, ridică precaut telefonul, ţinându-l spânzurat, de fir, de parcă ar fi ud, şi încercând să audă şi să vorbească fără să-l pună la ureche.
BUNICA: Alo? Am sunat… eu cumva? Nu? Aţi sunat dumneavoastră? Vreţi adică… cu Dionisia Pastramagiu? Nu, n-am auzit în viaţa mea de numele ăsta… A, staţi puţin, poate-i fiică-mea! Ma pauvre fillette, s-o fi măritat între timp. Da, noi îi zicem ei Dinica, Didinica… De la Dionisia, cred. Dar… Pastramagiu? Ce nume de peysan! L-o fi luat de la ouvrierul cu care, da, acum parcă-mi amintesc şi eu, s-a măritat, sau a fost la înmormântarea lui?… Da. Dacă s-or fi luat, atunci abia s-au luat… Să tot fie… Patruzeci de ani? (strigă) Băiete, cum te cheamă?
DINICĂ (din off): Didel, mamă, Didel, iar ai uitat? Şi nu-mi mai spune „băiete”, că nu sunt servitorul dumitale, da!
BUNICA: Nu, băiete, nu la prenumele tău mă refeream: după numele de familie pe care încerc să ţi-l tot uit, cum naiba-ţi spune?
DINICĂ (din off): Pastramagiu, bre! (mai încet, dar auzim; ea nu aude) Bunicuţa Alzheimera iar face conversaţie. Chiar e dusă, ori face mişto de mine baba? Acu´ o fi vorbind singură sau ce?
BUNICA: Să ştii că te aud cum mă bombăni, bombon de cochon ce-mi eşti!
DINICĂ (din off): Na, că mă face, cu gingăşie, caca de porc! (tare) Înjură-mă, bre, naţional, adică-n limba locului: în engleză! Nu în franţuzeasca pe care-ai apucat-o dumneata la pensionu´ matale! Dacă într-adevăr te-au dat la pension şi nu la vreo casă de corecţie…
BUNICA (la telefon): Ah, merde! Am şi aflat, madame: Pastramagiu îl cheamă pe nepricopsit; probabil că aşa o cheamă acum şi pe nefericita aia de fiică-mea… Dar ce-a făcut? Iar a copiat la şcoală? Sau o fi zis ceva urât despre cheferistul acela… despre Ghiorghiu-Dej? A, nu mai poate fi elevă la şaizeci şi de ani? Sigur că da, aveţi perfectamente dreptate, dar eu… ăăă, mă mai iau cu treaba şi, ştiţi, mai uit şi eu fleacurile… Bine că nu mi-am uitat educaţia solidă de la „Notre Dame de Sion”! Nu se mai învaţă astăzi în România gherghef şi maniere elegante şi franceză ca d´antan! Această expresiune e anume din marele şi picantul Villon, dar nu cred să fi fost şi pe vremea dumitale Villon… (ascultă) Aha! Deci, resume: să înţeleg că trebuie neapărat, dar NEAPĂRAT să vă sune fiica mea Pastramagiu-merde, ca să schimbaţi radical ce i-aţi spus înainte… (mârâiturile din telefon sunt mai înalte) Înţeleg… Adică înţeleg că nu înţeleg, dar nu trebuie să intru eu în treburile ei, doar să-i fac pachetul pentru şcoală, să-i calc fundiţele…. Aveţi iar dreptate, ar fi greu să poarte fundiţe la şaizeci şi de ani cât o mai avea, că nici eu nu mai sunt aşa de tânără, vă daţi seama… Dar cum să ţin eu minte exact câţi ani are când n-am văzut-o, cred, de… de… de dimineaţă? Sau de ieri? Sau de anul trecut…. Ceva pe-acolo. Am înţeles, o s-o vizitaţi ulterior şi-o să-i spuneţi chiar ei exact, să nu încurc eu cumva ceva întrucâtva pe ici pe acolo, acum doar să-i spun neapărat, NEAPĂRAT că aţi telefonat dumneavoastră şi să stea liniştită. Ei, cine poate să stea liniştit în zilele noastre? Nuuu? Nu veniţi încoace? (strigă) Strigaţi mai tare, nu vă aud! Ei, prea tare, nu sunt complet surdă! Adică să vă viziteze, ea, la clinică? Aşa. A uitat să ia ceva, am priceput. A, aţi uitat să-i daţi ce trebuia. Cum, i-aţi dat ceva greşit? Un diagnostic greşit… Ei, nimeni nu-i perfect. Ha, acum e perfect, am înţeles exactemment: adică aţi dat diagnosticul alteia în locul diagnosticului care trebuia? Aşa păţesc şi eu la conservele de peşte, că au fosfor şi iau pentru memorie: greşesc uneori şi în loc de hering în sos tomat iau din celălalt, cu… cu… cum îi spune? Brocoli, da, brocoli. Sau tofu? Sau nu? A, spuneţi că să-i spun pe scurt, că e de bine… (aparteu) O fi de bine pentru ea, cine naiba ştie cum o fi pentru noi ăştia, pensionarii vechi, săracii? (tare) Da, nu vă supăraţi, repet tare ca să ţin minte exactemment! Aşa, am înţeles, fetiţa noastră n-are nimic. A, nu fetiţa noastră, fetiţa ei… Ailaltă, cu care s-au încurcat actele, era pe ducă, săraca, nu Lavinia noastră. Lavinia e bine? Vai, cât mă bucur! E singura din familie care nu seamănă cu noi. Când spui „Frumoasă ţară, păcat că-i locuită!”, nu te poţi referi la ea, ci la noi. La „alde noi”, cum zice fiică-mea, măritată, aud acum, Pastramagiu… Şi ce-a avut şi n-a avut Lavinia? Înţeleg perfect: doar că nu puteţi vorbi la telefon, să nu ne înregistreze careva în stenogramă… Ei, bine, la revedere. Mă scuzaţi că v-am deranjat la telefon. A fost mon plaisir… Cum? Nu, n-aţi vorbit degeaba, dar nu pot să vă dau acum pe altcineva şi nu înţeleg de ce – chiar mă supăr, nu-mi puteţi spune mie de ce aţi telefonat? Ei, bref, am să caut totuşi pe altcineva, dacă vreţi să vă mai pierdeţi timpul la aparat cu vreo persoană din casa asta, să vă întreţineţi, bien sur… (lasă telefonul atârnând).
Intră din dreapta Dinică, săpunit pe un obraz şi, înainte de a ieşi prin stânga, se opreşte puţin.
DINICĂ: Parc-am auzit voci, mamă-soacră, iar eu nu aud voci, ca ALŢII! Întrebau de mine? (ca pentru copii) A întrebat careva de Pas-tra-ma-giu Di-del? Ne-a căutat cineva? A spus careva că urmează să-mi aducă nişte bani?
BUNICA: Da, sigur… Da? Nu! Sau nu, nu prea cred. Da´… parcă a sunat totuşi cineva…
DINICĂ: La uşă?
BUNICA: Ba mai degrabă la calorifer. Sau nu se sună la calorifer?
DINICĂ: La calorifer se bate, atunci când ţipă prea tare nevastă-mea la mine – se bate în ţeavă! Dar dacă bătea şi acum cineva în ţeavă, aş fi auzit şi eu. Doar telefonul nu-l aud, că l-ai dat încet, „ca să te auzi”.
BUNICA: Oare? Eu? Eu l-am dat? Adică… mă pricep? Chiar mă întrebam de ce nu sună şi acum. Se vede că am totuşi esprit technique, n´est-ce pas?
DINICĂ: Înseamnă că ai vorbit cu cineva, să nu fie dracului ceva important, poate m-au sunat băieţii să ieşim şi noi ca băieţii, la câteva berici. N-a spus careva cuvântul magic „bere”, mamaie? (printre dinţi, încet) Ufff, madam Alzheimer! (tare) Chiar, deja nu-ţi mai aminteşti? Măcar, era bărbat, sau femeie?
BUNICA: Cred că nici, nici… Poate însă că am sunat chiar eu, mai degrabă… Ori or fi bătut clopotele de la Episcopie… Da, mai degrabă…
DINICĂ: Să sperăm că n-a sunat nimeni, nici la telefon, nici la uşă. Şi că nu ne căuta careva ca să ne salveze – să ne evacueze din calea Potopului. Sau să te aresteze pe dumneata pentru depăşirea limitei de vârstă. Că de la arest n-ai ţine minte să ne mai vii înapoi…
BUNICA: Hm, miroase parcă a ceva…
DINICĂ: N-am nimic pe aragaz! Ei, cam toate lucrurile miros, sună sau lucesc, dacă nu cumva bat singure la uşă sau nu uită cine-a sunat…
BUNICA: Ba cred că-i de la ciorapi.
DINICP: Atunci, schimbă-i!
BUNICA: Nu ai mei, ai tăi. Ar trebui uneori să te mai speli pe picioare, că prea îmi amintesc de umblătoarea din casa lui taică-tău. Nici ziare nu avea în closetul acela turcesc: o groapă, cabină putredă fără uşi! Şi foloseaţi, puah, coceni!
DINICĂ: Şi frunze de brusture – vara. Ce memorie socială la cucoană! N-o să uite vreodată că tata era originar de la ţară! Dar era popă şi ţi-a plăcut că avea cine să te îngroape într-o zi cu slujbă pe gratis. Ai fi vrut şi-un doctor în familie, dar eu am fost numai´ doftor în ştiinţe exacte… Ei, şi ce, a ce vrei să miroase o pereche de picioare, a trandafir? Nu, exact chiar a picioare trebuie să miroase!
BUNICA: Mon Dieu, da´ de ce trebuie să miroase AŞA?
DINICĂ (plictisit): Pentru că, draga noastră mamaie nesfârşit de vie, ambele picioare sunt înfipte exact în cur, de acolo vin ele şi ies spre lume şi ne duc departe – cum naiba vrei deci matale să miroase a levănţică? A lavandă? A Coco-Chanel?
BUNICA: Vizigotule! Acesta-i vocabular de gentleman?! Merde!
Dinică iese pe uşa din stânga.
BUNICA: Parcă trebuia să fac totuşi ceva, sau să spun ceva… Să chem pe cineva… Dar nu e nimeni aici ca să chem, acesta a plecat. Sau trebuia ceva schimbat? Sau s-a schimbat ceva… Or fi schimbat ăştia din greşeală Guvernul, că înadins nu le iese pasienţa… De parcă ar fi vreo diferenţă între guverne, de la Decebal încoace: pleac-ai noştri, vin ai noştri!
Bunica Eraclia iese.

Scena 3
Bunica, Lavinia
Intră Lavinia, pe gânduri, cu o carte sub braţ. Când o vede pe bătrână, se luminează. Se apropie şi o pupă pe obraz. Bunica o reţine ca s-o îmbrăţişeze pe săturate.
BUNICA: Off, ma fillette, ce dor mi-a fost de tine! Cu oamenii ăştia de piatră şi cu suflete de viplă, ca dinţii falşi, parcă înnebunesc de tot!
LAVINIA: Vai, bunică Eraclia, cum poţi să spui aşa ceva?! E drept că lumea asta a înnebunit de tot, dar tu mă iubeşti în continuare!
BUNICA: Lavinia, crede că asta-i singura-singurica mea nebunie normală! Adevărul e că am prea mulţi ani!
LAVINIA: Să te ţină Dumnezeu, că e aer de respirat pentru toată lumea, pentru cei buni, ba şi pentru cei răi…
BUNICA: Păi, asta-i: când nu mai poţi să faci bine, trăieşti degeaba! Iar eu uit din zi în zi tot mai multe!
LAVINIA: Să te uite şi ghinionul! Ia, stai jos, că tot ai stat în picioarele noastre atâţia ani şi ne-ai crescut pe toţi!
BUNICA: Pe aşa-zisul tău tată, pe intitulatul Pastramagiu, nu l-am crescut eu! Şi tot fără caracter e – idem cu maică-ta. Dar măcar maică-ta Dinica – aşa-i zice, nu? – e mama ta pe bune, că mamele-s sigure… taţii, nu. Că tare mulţi taţi ţi-a mai dat şi Dinica mea! Şi unul n-a rămas! Ba au murit de moarte bună, ba au reuşit să scape cu fuga…
LAVINIA: Asta mă mai îngrijorează şi pe mine: cât o rezista să mai stea, că a trecut ceva de când s-a întors tatăl acesta ultimul, Pastramagiu, cum îi spui tu…
BUNICA: Dar aşa îl cheamă! Mi-au spus, dragă şi la telefon! Şi mi-au spus ceva important şi despre tine!
LAVINIA: M-ai făcut curioasă!
BUNICA: Să nu rămâi aşa, că eu am uitat ce mi-au spus! Dar cred că de bine…
LAVINIA: O fi de la bibliotecă…
BUNICA: Iar ai uitat să duci cărţile înapoi? Să nu te amendeze cumva!
LAVINIA: Nu, eu lucrez acum la bibliotecă. Bine că am găsit şi postul acesta amărât, că peste tot mi se reproşa că am două facultăţi şi că sunt prea calificată pentru ce voiau ei…
BUNICA: Orice muncă e onorabilă, dacă o îndeplineşti cu onoare. Chiar şi ca pensionar, ai nişte îndatoriri faţă de alţii: să le observi meritele, să se simtă şi ei băgaţi în seamă, că doar ei aduc banii în casă…
LAVINIA: Draga de tine! Dar ia zi, nu m-a căutat nimeni?
BUNICA: Parcă mai ştiu? O fi bătut careva în calorifer?
LAVINIA: Ei, asta-i acum, numai la calorifer nu m-au sunat, că la telefon mă sună şefa toată ziua când sunt şi eu în libere, să tot vin şi să ţin locul vreunei verişoare de-a ei…

Scena 4
Bunica, Lavinia, Dinică
Intră Dinicu, cu ambii obraji curaţi, cu un ziar şi cu telefonul mobil în mână. Se aude cum uşa se trânteşte în urma lui.
LAVINIA: Bună, papa!
DINICĂ: Ei, s-a întors fiica noastră risipitoare! Pe unde tot umbli toată ziua?
LAVINIA: Desigur, la serviciu, că încă nu s-a inventat jobul unde să te plătească întreg pentru doar o oră de muncă!
DINICĂ: Apropo de plată: îndatorează-mă, rogu-te, cu numai o sută de lei, am o urgenţă. Bunică-ta ţine la ciorap!
BUNICA: Cel puţin ai mei nu put!
LAVINIA: Ei, bunică, nu fi caustică!
DINICĂ: O vezi cum e?! Zică că nu ţine minte, da´ răutăţile nu le uită decenii la rând! Aş vrea e să am memoria ei!
BUNICA: Da, să ţii minte măcar să dai şi înapoi când cerşeşti bani, mon petit!
LAVINIA: Ei, hai, faceţi în sfârşit pace, oameni buni! (îi şopteşte ceva lui, strecurându-i în buzunar câteva bancnote scoase din poşetă)
DINICĂ: Pace? Păi, cine-a început? Ar trebui să se poarte cu mine frumos, dat fiind că am rămas singurul soţ disponibil a lui madam Dinică. Iar dumneaei nevastă-mea se îndreaptă şi ea spre o vârstă în care nu mai poţi să te căsătoreşti din dragoste, ci doar la Imobiliare…
LAVINIA: Cam aşa e… Ei, dacă nu m-a căutat nimeni, mă duc eu să caut pe cineva. Mă întorc.
BUNICA: O să fiu şi eu pe-aici când te-ntorci, dacă nu mor cumva între timp…
LAVINIA: Puşchea pe limbă!
Lavinia o sărută pe Bunica şi iese prin stânga, făcându-i lui din mână. Bunica iese şi ea, prin uşa din dreapta.
DINICĂ (sieşi): Baba Alzheimer uită! Uite, uită să mierlească şi să ne lase! Să ne lase ceva… Uite, hârca naibii are două cavouri întregi şi degeaba, că doar nu locuieşte în ele, stă pe capu´ nostru! Unul ar putea să-l vândă – i l-aş vinde eu; sigur, cu filodormă… Dar ea cică nu mai ştie care e a lui bărbată-său şi care e al părinţilor. Poate să-şi mute foarte bine părinţii (face o demonstraţie cu braţele) cu ginerele lor, că doar nu s-or certa şi acolo unde sunt, dedesupt! Vin banii vii şi nu mai ţine mausoleul ăla degeaba! Cât mărmuroi, bre, doar pentru trei persoane plecate demult cu alte treburi!

Scena 5
Dinică, Mmmmitică
Mută scaunul, de parcă ar regla tirul unui tun. Aude zumzetul din telefonul fix de pe măsuţă, Dinicu se uită la ceasul de la mână, ridicând sprâncenele, ridică aparatul şi răspunde atent.
DINICĂ: Alo? Nu, nu e nimeni aici! Asta nu-i, doamnă, replică din „Enigma Otiliei”, e din realitate! Eu? Nu contează, doamnă, eu sunt acum singur, minor şi n-am voie să vorbesc cu femei străine la telefon! Nu, cu nicio femeie, doamnă! (între timp formează un număr pe telefonul mobil) Staţi aşa! Sau nu staţi, pa! (la telefonul mobil) A, iubire mică, bine că-mi răspunzi măcar acum la telefon! Aşa-i, chiar vorbeam c-o altă doamnă pe fix, dar nu fi geloasă: jur că n-am sunat-o eu! Crezi că vorbesc cu… cine? Cu… nevasta?! Da´ de unde ştii tu c-aş fi eu însurat?! A, „la vârsta mea”? Păi ce, am aşa o vârstă grozavă?! Scuze, doar să înjur niţel pe cineva la geam… (la fix) Cocoană, eşti nebună? Nu mai striga ca nebuna la teatru că te aude persoana cu care vorbesc de plăcere! Da, vorbesc în viaţa reală cu altcineva real şi am sunat-o eu, da, aşa că am tot interesul să vorbesc eu cu ea, nu eu cu mata! Nu-nţelegi că nu vorbesc cu femei care mă sună ele? Nu, nu mi-s misogin, bre, hă-hă, adică, nu mi s-o gini nimic pe femei, pur şi simplu am nevastă geloasă. Nu, nu-i aici, că ţi-o dădeam la telefon să-ţi confirme ea că-i geloasă ca un popă pe dascăl dotat, cu voce – voi, femeile, pactizaţi imediat când n-aveţi bărbaţi de împărţit! Hai, pa, că nici nu te cunosc! Cum, „e important”? O să fie important când o să vină nevastă-mea sau baba acasă. Ei, „baba”, adică soacră-mea, madam Alzheimer, cum îi zic eu şi nu se supără, că uită imediat cum i-am zis eu… Ele, doar ele, numai dumnealor, mă-nţelegi?, au voie să vorbească cu femei în casa asta, eu nu! (întinde firul, ajunge la bibliotecă, deschide un sertar şi, după ziare mototolite, scoate o sticluţă de duşcă; se şi serveşte) Ştii ceva, poţi să fii şi doctoră şi orice, şi cosmonaut principal, şi ucigaş în serie – o să stai mătăluţă, dac-ai chef, în telefon, până vine altineva mai potrivit. Dacă vine… Eu nu-vor-besc, da? Nu, nu vorbesc! Gata, „Panta rhei”, vorba chinezului – adică „Totul pute”! Pa! (la mobil) Mă scuzi, iubire diafană, vorbeam puţin pe geam. Nu, nu, iubire mică, adică mare, enormă, yală ce-mi eşti, adică una din iele, din zâne, din zânuţe, nu, nu poţi să mă suni, Doamne-fereşte, pe vreun telefon fix, n-auzi că n-am? Ce, mă verifici adică?! Ia vezi! Nu, n-am telefon fix, ţi s-o fi părut că sună ceva a telefon fix când am vorbit noi ieri. N-am fix, n-am nici casă fixă, nici rulotă fixă, nici nevastă fixă, niciun fix să am copii, n-am fix nici oreion, n-am măcar o soacră-două-acolo… Şi nici câine, buldog, buldozer, fox, pechinez, pechistanez-ceva – doar d-aia ţi-am şi propus să ne vedem prima oară la tine (aparteu) Pariez că n-o să fie ş-a doua oară, dacă şi asta mă interoghează din prima! Da´ cum s-o fi prins că-s însurat? Se simte în glas, sau are şi asta miros special, de la distanţă? (se aud vorbe, bla-bla-uri, din telefonul fix şi spune la mobil) Stai niţel să-njur duios pe alcineva, să mă descarc şi eu! Toată ziua am fost mieros, mi-ajunge! (la telefonul fix) Aşteptaţi, aşteptaţi dracului, că o veni el, ea, cineva, careva! (aparteu) Aşteaptă, femeie, dacă ai lovele de plătit impulsuri din astea, impulsii, mde, plăteşte… (la mobil) Scuze-scuze îngereaso, iertare-iertare elfişor, îndurare-îndurare zânuţo, pup mânuţica raza mea limpede, dulceaţa mea, mierea mea îndulcită, îndulcitor chimic scump! (se urcă în balcon, se uită în sală şi devine îngrijorat) Uite, te las, vine poşta! Sun mai târziu, da? Sigur, nu vine poşta acasă la mine, că, da, ţi-am şi spus, n-am nici casă unde să fiu deranjat, sunt un bărbat care trebuie ajutat, dacă mă iubeşti cum te ştiu! Aşa că factoriţa… ăăă, factorul îmi aduce scrisorile-n stradă! Nu, nu fi geloasă, că n-am factoriţă blondă, am un factor chel! Lasă-mă cu factorul, n-ai vrea să-l cunoşti: e plictisitor! Te pup intermediar şi mai vorbim când e liber la tine! Vorbesc serios! (bagă telefonul în buzunar, enervat) Na, că mi l-a închis în nas! Auzi, mie!
Intră, prin stânga, Mmmmitică, cu două sacoşe mari, pline cu ceva, iar Dinică, deranjat că are martori, vorbeşte mai încet. Cu o mână, mută puţin scaunul, astfel încât Mmmmitică să nu-l rateze. Omul se împiedică şi cade urât. Rămâne pe jos.
DINICĂ: Măi, dai peste mobile să le strici sau ce?! Vezi că nevastă-mea-i jos: acum urcă, vede pagubele şi te concediază brutal! Păi ce, sunt scaunele tale, să-ţi pese adică cât ne costă un scaun?! Ce faci pe jos? (râde) Ce, eşti chior?
MMMMITICĂ: R-r-ruşine să daţi în ce-ce-cel c-c-căzut! S-s-s-să nu aveţi pretenţie la un orb ca-ca m-m-mine, domnu´ P-p-pastramagiu, că mai dau şi io p-alături, ca-ca or-bul. (NOTA AUTORULUI: Aşa-i că vă surprinde? Special nu am scris, la lista personajelor, că Mmmmitică e orb, ca să aveţi aceeaşi surpriză odată cu spectatorul!) Nu ştiu cine naiba o fi mutat scaunu´ de unde-l pusesem, într-o parte: doar ştiam că vin cu greutate, grăbit…
DINICĂ: S-o fi mutat de la sine, Mmmmitică. Ştii, Pământul se învârteşte, mai avem pe undeva şi migraţia aia a continentelor, mai migrează şi moldovenii către UE şi se lasă UE de atâta greutate în plus…. Mă rog, nu uita mâine să schimbi pungile de gunoi la tomberoane! Şi VEZI că vorbesc la telefoane!
MMMITICĂ: C-cum să VĂD? Cum s-să vadă un o-orb? Ce nu-mi p-p-place e că şi dumneavoastră fa-fa-faceţi mi-mi-mişto de mine şi-mi spuneţi M-m-m-mitică…
DINICĂ: Păi dacă aşa spui chiar tu? Uite, te întreb acum, cum te cheamă, M-m-m-mitică?
MMMMITICĂ: M-m-m-mitică… Da´ aşa îmi spun io şi numai când s-s-sunt emoţionat ori furios, ori des-des-dezamăgit – dumneata poţi spune corect, că nu eşti cu ha, cu ha, cu handicap. H-hai că-mi revin!
DINICĂ: Orice cap cu handi-capul lui, bre!
MMMMITICĂ: VĂD io că vă place taaare să mai şu-şu-şiguiţi! M-m-mai pricep şi eu câte ceva şi cu învârtitu´ Pământului, şi cu mi-mi-migraţiile astea, că nu degeaba m-a luat tata cu el, de m—m-mic, om de serviciu la şcoală: mai trăgeam cu urechea şi pe la ore… Oi fi io f-f-fără şcoală, oi fi io orb, dar îs destul de cu, cu, cult, pentru că nu-mi pierd vremea citind: ascult p-p-pe alţii mai dăştepţi ca mine! Dumnezeu ne-a dat două urechi şi doar o g-g-gură tocma´ pentru ca să ascultăm de două ori mai mult decât să vorbim ca neroz-z-z-zii! (Se ridică şi bâjbâie până găseşte scaunul şi îl aşează, milimetric, pe locul vechi. Dinică îl ridică însă fără zgomot şi îl mută, rânjind. Dar Mmmmitică îl adulmecă şi se întoarce spre scaun.) Ei, v-v-vedeţi? Ei, dumneavoastră VEDEŢI! Sigur, sigur că l-am găsit! (vorbeşte vesel, cursiv) Mi-a trecut emoţia, de cine-o să mai faceţi mi-mi-şto, a-ai?! Îl găsesc eu, scaunul, şi după miros, chiar dacă-i de lemn şi nu-mi vorbeşte! Dacă stăteaţi pe el, scârţâia el cumva şi vă identificam eu: vorbea, cum s-ar zice…
DINICĂ: Băi, M-m-m-mitică, de ce-ţi mai zice lumea şi Mitică Zurgălăi?
MMMMITICĂ: De invidie, în tot cazu´: le e ciudă că mă descurc ca unu´ viu. Voiam să spun ca unul văzător. Mă pizmuiesc şi inventează cum că m-aş cam lovi dă vitrine, dă scaune, dă coşuri dă nuiele, că, ştiu io, calc naibii pe mâţe, că, ce mai fac zgomote ca cânele, care cânele nu prinde şoareci din cauză de clopoţei…
DINICĂ: Aia-i pisica!
MMMMITICĂ: Ce-i cu pisica?
DINICA: Pisica nu prinde şoareci dacă are clopoţei – câinele nu prinde şoareci, nici cu clopoţei, nici fără…
MMMMITICĂ: A, da, ştiu: pisica – blăniţă moale, coadă-n sus… N-am prea „văzut” de mult pisicuţe în bloc, sau se feresc ele, să nu le calc… Deşi io sunt alert – când eram mic, tata, care era şi el bărbat de serviciu, da´ la şcoală, îmi lega întâi picioarele cu şireturi dă ale lui, ca să fac aceleaşi mişcări, să deprind lumea…
DINICĂ: „Şi că când făcea el mişcări mai bruşte, făceam şi io şi se cheamă atunci că preciz că tata dădea cu picioru´ într-o beată pisică”. Mi-ai mai povestit, M-m-m-mitică! (îi plasează din nou scaunul în drum, dar Mmmmitică, ajuns chiar în faţa obiectului, simte, opreşte brusc şi ocoleşte, de data aceasta cu gesturi de orb)
MMMMITICĂ (nervos): A-d-d-dică io vă plictisec, nu?, că vă zic dă-dă-dă pi-pi-pisici?! P-p-p-păi câini n-am pi-pipăit, decât până la dinţi, nici nu ştiu dacă ăia au ei coadă, d-d-d-dacă au dracului clo-clopoţei!
DINICĂ: Numai unii şerpi au clopoţei, dar şi aşa ei tot prind şoareci! Prind chiar şi oameni! Pisicile nu, n-au clopoţei! Deşi ar trebui să aibă! Ca şi nevestele! (urcă în balcon şi se uită în sală: nu „vede” ce căuta) Să le auzi adică atunci când vin pe nepusă masă… (se uită spre uşa de intrare; aşteaptă) Acum, nu că mă bag, da´ voi orbii, ăia orbi din naştere, chiar nu vedeţi lumina? O… auziţi, sau ce naiba? Nu că m-ar interesa în mod special, întreb şi eu că sunt curioşi băieţii şi, la o berică, le mai zic şi eu curiozităţile mapamondului…
MMMMITICĂ: Nu ştiu, că n-am auzit-o niciodată. Lumina nu sună. E ca când ai o pată pe obraz, când ca o molie care te gâdilă frumos, sfios, când ca ceva cald, ca o pisicuţă mică, miiiică, pe mână… Lumina e diferită şi după zilele săptămânii, contează şi ce sfânt e afară în ziua aia, dacă de exemplu eşti în concediu, în doliu, dacă ai musafiri… Numai uneori e tăcută, şi înţeleg că e noapte şi se tace. Sau sfârâie de la drosere… Trebuie să şi guşti lumina asta, că o poţi simţi pe buze, ca un praf de scorţişoară… Ştiţi cum e scorţişoara aia? Alteori, e amara, cum e migdalele… Ştiţi cum e migdalele astea? Dumneavoastră le şi vedeţi…
DINICĂ: Ştiu cum sunt migdalele ASTEA: au exact parfum de cianură, numai că n-am gustat niciodată. Cianură. Şi nici… hm. Soare. Asta ar mai lipsi, să halim raze. Statul abia aşteaptă să ne bage TVA şi pe aşa ceva!
MMMMITICĂ: Dumneavoastră vedeţi şi prin geamuri, nu-i aşa? Io de-o pildă nu pot pipăi nimic prin geam… Doar că e rece şi alunecos, ca unii oameni… Dar SE PARE că şi dincolo de geam poţi să pipăi lumea… Eu nu ştiu: de când a murit tata şi m-am angajat bărbat de serviciu la bloc, nici n-am mai ieşit!
DINICĂ: Mmmmitică, da´ nu te deranjează că te consideră lumea handicapat?
MMMMITICĂ: Păi, pot să pipăi mai bine decât văzătorii, am nasul mai bun decât dumneavoastră, care nici ciorapii nu ştiţi când îi aveţi pe picior, iar despre urechi aş putea spune că io am urechi bune ca de măgar, dar nu ştiu cum aude măgarul şi nici măgar n-am pipăit încă. Doar odată, unul din plastilină, făcut de o nepoată la grădiniţă, şi am dedus că au ceva lung…
DINICĂ: Să-ţi spun drept, n-am văzut de mult un măgar. Ştiu de pe Discovery că aude şi în spate şi că-şi întoarce urechile ca mânerul flaşnetei…
MMMITICĂ: Ei, măcar vedeţi la televizor. Ştiu foarte bine că la televizor vezi ce nu poţi pipăi… Iar mata vezi mai bine de la distanţă decât aud eu plăcile mele muzicale când e meci la etajul patru. La ăia nici nu fac curat, că m-ar tulbura cu meciuri, cu manele, se mai şi ceartă… Fac curat la ghenă dimineaţa, când e linişte, aud „spârci!” şi numai´ dacă pun piciorul pe o lacrimă!
DINICĂ: Da´ eu am auzit că faci curat şi la băiatul ăla de sub noi.
MMMMITICĂ: Da, că-i filotim, îmi face senvişuri, îmi dă Cola, îmi pune film şi mi-l povesteşte: îmi spune exact de ce e muzica aşa, mai serioasă, ori mai veselioară după cum e acţiunea, ce înseamnă zgomotele ca de cavou noaptea sau de clipocit, sau ca de râs… Îmi plac filmele cu râs înregistrat, că aşa sunt şi eu în rând cu lumea: râd când râd şi alţii, ăi de la televizor, poate şi ăi din casă; în cor, cum s-ar spune… El îmi citeşte şi ce scrie din ce zic ăia în altă limbă la filme. Iar eu îi explic zgomotele pe care nu le înţelege el sau îi scapă, atent numai´ la ce vede…
DINICĂ: Vezi de scapă mai bine tu, Mmmmitică!… Am auzit eu nişte lucruri despre băiatul ăla…
MMMITICĂ: Cum adică? Ce lucruri?
DINICĂ: Ei, „ce lucruri?”! Ia, tu numai să fii atent, că nu-i a bună când doi se văd zilnic împreună şi-s şi de acelaşi sex… Le ies vorbe, dacă nu cumva e adevărat şi atunci, mă rog, să nu facem discriminare, că e voie de la UE…
MMMMITICĂ: Curios… Da´ matale nu te întâlneşti zilnic cu aceleaşi sexe tot bărbăteşti, la berică?
DINICĂ: Nu fi obraznic! Eu mi-s eu, tu eşti tu!
MMMITIVĂ: Şi oricum, nu ne „vedem” zilnic: eu nu-l văd niciodată – numai´ îl aud!
DINICĂ: Uite cum o ia nerodul ad literam! Ştii care sunt primele simptome la SIDA?
MMMMITICĂ: Greaţă, febră?
DINICĂ: Nu – o durere ascuţită în josu´ spinării şi… o răsuflare fierbinte în ceafă!
MMMMITICĂ: Aha, n-am auzit…
DINICĂ: Aşa că, ai grijă cât de aproape… „îl auzi” pe ăsta – bine că nu vă pipăiţi, Doamne-păzeşte!
MMMITICĂ: Cred io că ştiu unde bateţi, da´ vorbiţi cu păcat! Eu nu fac masaj clandestin, că nu ştiu cum se face!
Mitică iese prin dreapta, nervos.

Scena 6
Dinică, Titi
Sonerie de uşă. Dinică merge spre uşă, însă îi sună mobilul.
DINICĂ (la telefon): Aha, frumuseţe frumuşică, ţi s-a făcut în sfârşit dor? Da, am terminat cu poştaşul! (Se aude încă mârâitul din telefonul fix, lăsat să penduleze. Sonerie din nou la uşă. Dinică şi merge, vorbind la mobil, spre uşă. Deschide şi se întoarce, vorbind, râzând. În spate, timid, intră Titi şi se opreşte în prag. Dinică îşi aminteşte că a deschis şi se întoarce, întrebându-l pe tânăr din priviri.)
TITI: Bună ziua.
DINICĂ: Ştirea asta-i veche din zori. Altceva?
TITI: Aici şade duduia Lavinia?
DINICĂ: Depinde…
TITI; Cum adică?
DINICĂ (la telefon): Nuuu, dragă, mă pisălogeşte unu´. Un cerşetor, dar n-am mărunţi… Nu, nu pot să-l dau afară că sunt şi eu afară. Un moment! (către Titi) Depinde: dacă ai venit să laşi sau să ieşi…
TITI: Aha.
DINICĂ: Aha, laşi, sau aha, ieşi?
TITI; Şi aşa şi-aşa: am să-i las o carte… Am mai fost, dar nu se întorsese… Şi nici la bibliotecă nu e…
DINICĂ: Ce, eşti SRI s-o controlezi pe unde umblă?! Uite, eu nici n-o întreb! Deci i-ai adus cărţi, DOAR nişte cărţi… N-ar fi mare lucru… mai avem cărţi… Una! Are la ea în cameră, dar nu ne plictiseşte şi pe noi! Credeam că ai vreo datorie la mititica de fiică-mea, că la nevastă-mea nu cred, nu pari profanator de morminte. Deci la fiică-mea şi c-ai venit, băiat cinstit, s-o returnezi la termen.
TITI: Păi, de fapt, e chiar datorie, de onoare chiar: e cartea pe care am întârziat s-o duc la bibliotecă, iar Lavinia s-a oferit faţă de directoare să bată pe la uşi, când e vreo carte mai rară…
DINICĂ (interesat): Aha – scumpă! Foarte scumpă, scumpa de ea!
TITI: Ei, nici chiar aşa, nu-i ediţie rară, nu e vreun incunabil, Doammne-fereşte, dar e ultima la titlul acesta şi autorul chiar merită…
DINICĂ: Bun atunci, mi-a făcut plăcere. Mai pofteşte… Când nu suntem!
TITI: De fapt, e preţioasă şi pentru Lavinia: ea are numai volumul doi şi nu ştie cum începe…
DINICĂ: Rahat! Toate cărţile încep la fel, finalu-i important!
TITI: Iar eu am numai volumul unu şi nu ştiu cum se sfârşeşte…
DINICĂ: Se va sfârşi rău, dacă mă mai ţii, domnu´… domnu´?
TITI: Titi. Titi Peisagel. Lavinia a spus să i-o înmânez personal…
DINICĂ: Peisagel? Hai că strămoşii tăi chiar au avut haz! (interes) Auzi? I-ai spus, mi se pare, Lavinia?
TITI: Ştiu şi că e alintată acasă Love, dar nu-mi permit…
DINICĂ: Cine nu-şi permite, nu câştigă, băiete! Femeile sunt cetăţi care aşteaptă, chiar aşteaptă să fie cucerite: au ziduri groase, dar şi porţi mititele, prin spate, complet date-n lături, vraişte… (la telefon) Hai, mămicuţule, că vorbim iute imediat! (lui Titi) Bref: e oarece-ceva între voi?
TITI (se roşeşte la ipoteză): Păi, ea avea speranţă să recupereze volumul unu, să-l citească şi abia apoi să-l ducă bibliotecii…
DINICĂ: Şi eu AM ÎNCEPUT să cumpăr o carte poliţistă, dar mă mai gândesc, că vremurile sunt aspre, medicamentele costă…
TITI: Regret că sunteţi bolnav!
DINICĂ: Nu regreta, că nu sunt! Dar aş putea fi, nu? Şi atunci tot mi-ar trebui bani, exact ca acum. Aşa că încă n-am cumpărat cartea, dar nici la bibliotecă nu mă înjosesc să mă duc, ca ăia fără lovele. Şi chiar m-aşi simţi furat să trebuiască să o şi duc înapoi!
TITI: A, Lavinia numai că nu plânge când se pierde o carte, chiar dacă insul respectiv îi plăteşte valoarea majorat… Ea vorbeşte aşa de tandru despre cartea aceea dusă de tot, despre traducere, despre copertă, despre calitatea tiparului, de parcă i-ar fi decedat cineva din familie, Doamne-fereşte!
DINICĂ: Da, Doamne-fereşte! (o cruce mică) Ei, fetişoara asta a noastră e prea sensibilă, înţelegi? Chiar mai sensibilă decât mine, dacă se poate aşa ceva! E un fel de animal de companie al Speranţei. Se joacă adică Speranţa asta cu ea când are chef de joacă, dar uită să-i dea apă, să-i dea de mâncare… dacă înţelegi mata metafora mea… Şi, când are chef să doarmă, îi dă madam Speranţa asta un şut în cur bietului animal de companie… Auzi, zici că o cunoşti binişor spre bine sau undeva pe-acolo pe fiică-mea… Nu mă îndatorezi pe loc cu… DOAR o sută de lei? Împrumut, desigur – că ţi-i dă ea, mititica, când o lua şi dânsa leafa…
TITI: Păi… e… e mai mult decât rata mea… împrumutul meu la bancă… nu ştiu…
DINICĂ (încet): Insolvabil! (tare) Aha, deduc deci că nu-i ceva serios între tine şi ea.
TITI: Păăăi, v-am spus, am venit doar să-i restitui o carte… Nu ei, bibliotecii de fapt…
DINICĂ: Dacă-mi… restitui – glumeam – dacă-mi dai, dar cu împrumut, domnule… 50 de lei? Lavinia ţi-i dă la sigur! Că-i condiţională. De parcă ar fi a mea!
TITI (jenat): Poftiţi! (întinde o bancnotă scoasă de la piept) Dar… nu sunteţi rudă cu ea?
DINICĂ: Ba da. Sunt tată ei oficial. Tatăl ei vitreg, dar nu mă port ca aia care a vrut să-i facă felul Albei ca Zăpada: între noi e afecţiune!

Scena 7
Dinică, Titi, Insistentul, Dinica
Sună cineva la uşă. Dinică vrea să-i închidă uşa în nas, dar tânărul care intră hotărât i se aşează în cale: Insistentul. Insistentul are o mapă cu hârtii, ecuson în piept, ochelari de intelectuali (de decor) care îl jenează când priveşte, cercetează discret toate ungherele, se uită la fereastră.
INSISTENTUL: Bună ziua, vă salut! (Titi i se pare mai fraier şi i se adresează deci lui) Pot să vă reţin un moment? Doar un momenţel!
TITI: Păi, eu…
DINICĂ: Ce-i moşule? (apelativ golănesc, desigur, căci Insistentul e tinerel) EU sunt gazda, deci cu mine vorbeşti! Ce ne-ai adus? Ai vreo datorie la noi?
INSISTENTUL: Cu toţii avem datorii cetăţeneşti! Lucrez deci voluntar pentru fundaţia „Inima lui Iov”, suntem săraci dar miloşi: strângem ajutoare băneşti pentru…
DINICĂ: Şi noi! Strângem ajutoare băneşti cum ar veni pentru noi, moşule! Sănătate! Ne-a făcut plăcere! (îl împinge, omul însă se lasă greu)
INSISTENTUL: Nici nu m-aţi lăsat să vă spun! Daţi, nu daţi – măcar ascultaţi! (încearcă să se uite tot la Titi, în mod vizibil mai accesibil) Strângem bani pentru salvarea unei fetiţe grav bolnave de inimă! E caz grav, incurabil, aveţi milă!
DINICĂ: Păi, dacă-i incurabil, de ce naiba dracului să ne mai blocăm fondurile degeaba, ei?! Ce bipu´ meu?!
INSISTENTUL: Nu vă cer o avere! Oricât daţi e bine primit!
DINICĂ: Adică şi dacă nu dau nimic e bine primit! Hai, că şi noi avem bolnava noastră de inimă, în familie, aţi putea strânge voi bani şi pentru noi! Hei, băiete (lui Titi), ajută-mă să-l scot pe ăsta, că s-a înşurubat! (Titi ajută şi strecoară o bancnotă, desigur, mică, în buzunarul Insistentului, discret, să nu-l vadă nici acesta)
INSISTENTUL: Da´ un frigider la mâna a doua nu vreţi? Pomană curată!
DINICĂ: Pomană? Atunci lasă-ni-l la uşă, că-l luăm noi! Nu ne mai deranja! A-fa-ră! Mmmmitică, vino şi tu să împingi! Pe unde dracu´ umblă orbu´ ăsta exact când ai mai multă nevoie de el?! De, „prinde orbu´, scoate-i dioptriile!” (După o mică dar grea luptă, la care Titi participă fără convingere şi doar îndemnat repetat de gazdă, cu „dă-i!” şi „împinge, aşa!”, duşmanul este învins şi dat afară, uşa încuiată. Dinică se apleacă şi culege mapa Insistentului, scăpată în încăierare. Deschide scurt uşa, cât să o arunce după intrus, după ce se asigură că nu-i valoroasă şi încuie la loc.) Ha, vinilin! Nici măcar din piele, că o rechiziţionam şi o foloseam! De ce naiba nu ne lasă statul ca să folosim arme de vânătoare împotriva ăstora şi a comis-voiajorilor?
TITI: Ei, trag şi ei, săracii, pentru o cauză nobilă… Sau pentru o bucăţică de pâine…
DINICĂ: Sau ca să vadă cum şi ce e prin case şi să vină să fure când e lumina stinsă! Las´ că-i ştiu eu pe ăştia, care-o fac pe sfinţii, da´ le iese codiţa prin tur! Şi ăsta-i vreun pui de father-fucker! Vin ca milogii, de ce nu muncesc şi ei ca mine, dom´le?! (îşi bagă mâna în buzunarul pantalonilor, dă de banii milogiţi de la Titi, le scoate colţul ca să-i admire şi se mai luminează)
TITI: Nu vă supăraţi, dar spuneaţi… Doamna e cumva bolnavă de inimă? Sau ziceaţi doar aşa, ca să scăpaţi de om?
DINICĂ: Nu doamna, ci domnişoara… Ce, Lavina nu ţi-a spus? (ţâţâie grav, fals compătimitor) E grav, băiete! N-o fi venit vorba, ca să-ţi spuie chiar ea… E bolnavă, săraca, iar noi o protejăm cât putem, să nu se enerveze, să nu facă efort… Eu unul trebuie să ies mereu, că-mi face rău când o văd aşa, fragilă, şi să n-am ce-i face…
Intră Dinica, vorbind la telefonul ei mobil şi cu alte două în cealaltă mână. Sună al patrulea în poşetă, îl scoate, vorbeşte la amândouă un mâr-mâr ceva, apoi închide unul şi-l strecoară în poşetă, continuând să vorbească la celălalt
DINICĂ (la mobilul lui, acum în şoaptă): Paaa, dulceaţă! Închid acu´, că-mi vine alt factor! Cum? Şi eu mă întreb… E un furnizor de ceva – da, tot în stradă sunt, nu ţi-am zis că sunt în stradă şi nu pot vorbi tare, că deranjez adică traficu´?! Da, afaceri, mititico, nu-mi vine nicio amantă, nicio nevastă, n-am nevastă, Doamne-fereşte! Nici măcar nu se glumeşte cu asta! (acoperă telefonul şi spune Dinicăi) Pupici voioşi, nevestică! (din nou la mobil, făcând semn din degete lui Titi să se care, cu gest de marchiză care concediază servitorii) Sunt şi eu un mic mare om de afaceri-acolo şi îmi vine, îţi zic, un furnizor! (aparteu) Un furnizor de necazuri – cine m-a pus să accept să mă ceară Dinica mea în căsătorie în tinereţea aia a mea de prost făcut grămadă?! (spre Titi, dar, retoric, spre întreg Universul) Dar nimeni nu poate bănui din timp cât de mult îi poate trăi iubita devenită nevasta… Şi pe vremea aia nevastă-mea chiar avea nişte… (la mobil) Te pup în continuare, dulce iubită prezentă şi viitoare. (Dinicăi, tare, acoperind cu palma telefonul) Te pup dulce şi dezinteresat încă o dată, nevastă! (la mobil) Pup-pup-pup, pa-pa-pa, bye-bye-bye! (Închide mobilul. Uşurat) Auf Wiedershen, tâmpito!
DINICA (îşi pupă soţul pe obraz, vorbind la mobil, îndulcind vorba, de parcă l-ar săruta pe cel de la telefon): Daaaa, domnu´ Pupăză, e vorba de o sută de mii. Euroi, sigur, nu vorbim în lei, că pentru noi nu există aşa ceva! Ştiţi ce diferenţă este între un leu şi un euro? De… (zici că socoteşte!) aproape un euro, hă-hă-hă. Nu, nu-i pe bune, e banc, hîă-hă! Deci, primim o sută de mii. Un fleac, sigur, dar intră, nu-i dăm. Proiectul e ca şi scris, seamănă cu ăla din toamnă… (lui Dinică) Bună, Dinicule, vorbeai? (ea nu ascultă răspunsul lui şi el se strâmbă spre interlocutorul nevăzut – se vede că prea „o ţine”)
DINICĂ: „Dinicu”, cine naiba dracului mai rămâne, ca mine, cu numele, cu renumele, cu porecla după nevastă?! Nici nu mă luase – de fapt, ea m-a pus s-o iau, că dumneaei e autoritară (vorbeşte tare, că poate îl aude şi cel de la telefon) şi lumea îmi şi zicea „domnu´ Dinică” în sus, nu „domnu´ Pastramagiu” în jos, doar pentru că ea era domnişoara Dinica! A fost căsătorie… cu premeditare! (lui Titi, sincer) Ştia ea de ce mă invită acasă, că ea avea apartament pe vremea aia, ca şi pe asta, avea şi Pepsi-Cola, că nu se găsea pe vremea comuniştilor decât cu Pile, Cunoştinţe, Relaţii – PCR! Avea acasă şi cutiuţe de ness adevărat, „Globo” parcă, când noi fierbeam nechezol… Ştii ce se punea despre nechezol, ha-ha: că ţi-o face ca de cal – nu tot atât de lungă, ci tot atât de neagră… Mă scuzi! Sigur, nu mă ascund: nevastă-mea era activistă, lua trufandale de la cantina Partidului, iar noi fierbeam năut în loc de cafea! Atunci când găseam şi năutul acela… Era nebunatică… S-ar fi mulţumit dumneaei şi c-una d-aia artificială, numai studii superioare să aibă, că ea suferea, ca activistă, că promovase politic – ca şi acu´, cu ăştia – , da´ canci studii! Ei, până la urmă, a fost şi bine: ştii, „În doi rezolvi mai bine problemele!” … (Titi îl aprobă politicos) Pe care nu le-ai avea însă dacă ai rămâne dracului singur! (îi sună lui telefonul mobil) A, bună măi Alecule, ce faci? Cam ce să fac şi eu?, bine. Aşa se spune, nu? „Bine”, să moară mama mamii mă-sii duşmanilor de ciudă… Nu, nu pot să ies chiar acu´… A, dai tu o bere? Tu, măi? Tuuuu?! Ei, aşa da, aş ieşi… Dar… numai una? Atunci nu mă deranjez…
DINICA (a lăsat mobilul pe scaun şi se caută în poşetă, vorbind de fapt fără mobil): Cred c-o să ridicăm salariile şi la partid, cu toţi banii ăştia europeni care ne tot penetrează din toate părţile. Păi, de ce suntem noi aci? Aşa, exact ca să absorbim frumos fonduri UE la firme prietene de partid. Să avem din ce ne cumpăra, hă-hă-hă, şi noi un biet Ferrari, un Lamborghini mititel-acolo… (îl zăreşte pe încurcatul Titi, care nu se îndură să plece) Dumitale nu eşti cumva de la presă?
DINICĂ (aparteu): De ce e nevastă-mea atât de acră? Ori s-a copt prea mult şi-a dat din dulce-n acru fermentat, ori am cules-o prea devreme, înainte să se coacă…
TITI (ei): Cine, eu?
DINICA: Nu, mătuşa Jozefina, împărăteasa! Păi sigur că dumitale! Eşti cu presa, paparazzi, anchetator d-ăia?
TITI: Nuuuu, nu mă pricep. Eu scriu, dar nu la ziar…
DINICA: Faci plângeri, denunţuri? Sau scrii facturi-ceva, că noi nu plătim de lunea, ca să nu plătim pe urmă toată săptămâna!
DINICĂ: Superstiţie! Oricum nu plătim deloc!
TITI: Nu, scriu romane! De fapt… am început un roman… De fapt, mâine mai dezvolt puţin întâia pagină… Ştiţi, contează mult cum începi.
DINICA: Pe mine mă interesează sfârşitul: ce naiba vrei?
TITI: Am venit la duduia Lavinia…
DINICA (tresare, sare agitată, îl agaţă pe băiat de revere şi-l aruncă în scaun, peste telefon) La fata mea?! Stai dumitale aici, că vorbim noi acuşea! Musai să vorbim, da?! Aşteaptă!!! (la telefon) Aşteaptă, şefu´, o ţârucă, că arde ceva!
DINICĂ (tot la telefon): Atunci, prietene cu buzunar nefericit, mai stau puţin la locul meu de muncă, adică pe lângă sfânta mea nevestică, că n-am primit încă pensia! Şi oricum trebuie să dau din pensia asta făcăluită pentru datoriile ălea… Ufff! (încet, la rampă, arătând spre Dinica de parcă interlocutorul ar şi vedea) A venit… vrăjitoarea. Henrrrieta Potter, Merlina, înţelegi tu… O fac eu să ne finanţeze berica, am eu ac de cojocul ei vrăjit, de mătura ei! Am ac aproape întotdeauna… Hai, pa! Ne vedem la prânz. Acolo. Cu cine ştim. Pa. Pa. Ciao! Sayonara! Nu, nu te-am înjurat, prietene! (a închis) Zgârciobu´ dracu´! Numai d-ăştia eu am parte, să le dau bere şi ţigări moca, iar ei, nici măcar un degetar de vodcă!
DINICA (îşi dă seama că vorbea în gol, îl scoală pe Titi, aşezat pe scaun ca să nu stea în drum, şi se apleacă caraghios asupra telefonului aşezat comod pe scaun, până atunci sub Titi): Da, îmi pierdusem puţim glasul… Da, am ajuns şi acasă. Nu, niciun deranj pentru telefon, am un soţ cum n-au mulţi, adică multe, – (sieşi) n-ar mai avea! – , unul îngăduitor, blajin, bun de pus la rane…(încet, sieşi) dacă îi suceşti mai întâi gâtul sau îi crăpi capu´ cu tigaia de clătite!
DINICĂ: Clătite? Acum, mi-o fi foame? E drept, n-am mâncat şi vreau să-mi parchez mai târziu şi o bere-două deasupra la nimic. Şi asta nu mi-a scăpat niciun leu de ieri! Când eram eu tare-n bani, din „pufuleţ”, „guguştel” şi „puiuleţ” nu mă scotea – acum, de când eu stau pe pensie – că am şi eu şaizeci şi şase de ani bătuţi pe muchii – şi dumneaei stă pe Europa, cu curu´ pă fonduri europene adică, m-am mai „îngrăşat”, se vede: nu mă scoate din „ţap beţiv”, „porc bătrân”, „măgar vicios” (ce-o fi aia, la numai´ cinci beri per zi?!), chiar „mare bou”, de parcă boul n-ar fi oricum mare… (El formează un număr şi-i sună ei un mobil. Amândoi vorbesc apoi unul cu altul, trecând unul pe lângă altul, fără să se privească, rotindu-se.) Iubi! Prinţesa mea euroregională! M-auzi puţin-putincuţ şi pe mine?
DINICA (la celălalt mobil): Daaa, domnu´ Pupăză. A, staţi că mă sună nu ştiu care dracu´ pe altul… Da?
DINICĂ: Iubire, pereche veşnică, bun-venit acasă!
DINICA: Mersi! A, da, sunt acasă. Şi ce naiba vrei, că prea eşti mieros, cu vocea la patru ace?
DINICĂ: Un zâmbet, o coada-ochiului… Ştii că sunt şi floricele de coada-ochiului?
DINICA: Să fie şi de coada-cozii de cal, şi de pop corn, şi de floare-de-ciocan, mie zi-mi precis ce vrei, că ard de treabă!
DINICĂ: Doar suspinam de dorul tău şi…
DINICA: CÂT?
DINICĂ: Mult, enorm, suspinam masiv!
DINICA: Nu, măi dragă, cât… CÂŢI?
DINICĂ: Cât vrei tu… peste o sută, că cu mai puţin nu supravieţuiesc nici până la casa scării blocului. Să-ţi zic un banc, cică: „Moşule, câţi ani ai?” „Ha, am ajuns suta – îmi daţi diplomă? Că am o sută, bre!…” „Ei, şi ce mai e suta în vremea asta a noastră?!”
DINICA: Bine. Să-mi notez să râd deseară, mai relaxat. După aia mi-l explici tu… Hai, ia cincizeci de-aici, că pe-urmă te matoleşti prea pregnant şi ştii dumneata cum e comporţi la aşa momente festive. Ia banii, da´ să nu dea dracu´ să mă superi iar cu dosaru´ ăla! Pa, am treabă! (închide) Scuze, scuuuuze, domnu´ preşedinte. Am vorbit cu cineva, da´ nu contează cu cine, un nimeni!
DINICĂ: Ticăloasa! Auzi, „un nimeni”! Când eu eram şef şi ea laborantă, o fredonam! Apoi, pe când eu eram erou martir cu cheia ruptă-n broască la revoluţie taman în buda CC-ului, dumneaei se ascundea în munţi, ca fostă activistă! Dosarul meu de urmărit, acela grosu´ de la Securitate, a propulsat-o-n partid acum… Dosarul unui „nimeni”?! (formează iar) Preţuito? Iubito? Nevestico?
DINICA: Acu´ ce naiba mai vrei? Nuuuu, domnu´ Pupăză, vorbeam cu cineva care mă pisează şi mă pisează de dau cu el de pereţi! Ce dracu´ mai vrei acu´, Didel?!
DINICĂ: Păi, iubire maximă, ziceai că-mi dai ălea… două sute.
DINICA: Numai un pic, măi Pupăză… Numai un pic, domnu´ Didel, uite… (caută cu o mână în poşetă) Două? Am zis eu „două”? Na, că-ţi ajunge şi una, ştii ce vremuri grele trăim! (îi aruncă suta pe jos şi el se repede, se apleacă şi exclamă cu ochii la imaginea tipărită pe bancnotă: „Proasto, te-am dublat! Caragiale, I love you!”) Deci două sute de mii, domnu´ preşedinte Pupăză, aşa rămâne…
Dinică fuge spre dreapta şi iese din scenă. Se întoarce cu haina, urcă în balcon şi scoate degetul „afară”, să simtă vremea. Din telefonul fix se aud bla-bla-uri. Dă să iasă prin stânga, dar ea îl sună pe mobil, în timp ce vorbeşte şi cu Pupăză.
DINICA: Didel? Didel? Di-del!
DINICĂ: Daaa, dulceaţă, m-ai sunat?
DINICA: Vorbeşte cineva ca prostu´, singur, la telefonul nostru, ăla fix?
DINICĂ: Da´ cui îi pasă? Tu ai două sute de mii de euroi, eu am doar o sută de lei…
DINICA: Bine atunci. Să nu uiţi să vii AZI acasă!
DINICĂ: N-am luat telefonul la mine, ca să vezi ce uituc sunt. (Închide însă telefonul şi îl bagă în buzunar. Iese.) Să fii demnă pe unde te porţi! Fă-ţi treaba mare şi nu te opri, vino cât mai târziu!

Scena 8
Dinica, Titi
Titi se foieşte, neliniştit. Dinica închide telefonul, îi dă ocol băiatului, îl măsoară.
DINICA: Zici c-ai venit… la fiică-mea? Ei? Eşti?…
TITI (ştie deja lecţia): Sunt aici ca să-i aduc o carte…
DINICA: Aşa sunteţi toţi la început: aduceţi. Apoi, ne luaţi tot… Dacă tot era să-i aduci ceva, îi puteai aduce ceva mai scump. O carte mai are, chiar mai multe, chiar mai multe… Dar să ştii că Lavinia nu are nevoie de nimic! Orice primeşte, se cenzurează: trece pe la mine, văd dacă e potrivit, dacă n-o emoţionează…
TITI: Dar e mare, e majoră…
DINICA: Ei, asta-i problema, că e majoră. Da´ o fac eu să uite! Înţelegi dumitale cum stă chestia?
TITI: Atunci, nu i-o las… Deşi îi trebuie, că mi-a cerut-o, că-i pentru bibliotecă…
DINICĂ: Măi Mătrăgună, măi Curara, de ce mă otrăveşti? Zi că nu-i o carte cadou şi te iert!
TITI: Păi, nu-i! Ea, dumneaei, recuperează nişte cărţi pe lângă Biblioteca Municipală, unde mi-a spus că lucrează…
DINICA: Aha. Ajunge! Probleme de serviciu, înţeleg. Păi, lasă cartea aici şi fă paşi singurel…
TITI: Nu pot, că trebuie să mă scadă, totuşi…
DINICA: Atunci pa şi pusi, eu te scad de-acu´! La revedere, te conduc afară, să nu uiţi să pleci. Mă scuzi, dar viaţa m-a făcut directă, altfel ajungeam o nenorocită de bugetară!
Îl scoate pe Titi de „aripă”. Scena e goală. Telefonul fix mârâie.

Scena 9
Bunica, Insistentul
Intră bunica Eraclia
BUNICA: Uite, vorbeşte cineva cu noi! (ridică receptorul) Daaaa? Cu cine doriţi? Ce domn? Poate aţi vorbit cu o voce de bărbat, dar nu văd nicio voce de bărbat aici. E o voce de femeie aici, cine-o fi. Semnănă cu mine, ar putea fi şi fie-mea, cum o fi chemând-o şi pe asta… A, aţi vorbit şi c-o voce în vârstă? Noi n-avem babe aici! Să fi vorbit totuşi cu mine? Da, am acelaşi accent cu persoana cu care-aţi vorbit? Se poate, nu mai ţin minte eu toate cele… Se poate… Şi ce v-am spus eu? V-am spus eu ceva important? A, mi-aţi transmis… sau persoanei în vârstă i-aţi transmis, că Dinica… Da… parcă-mi amintesc numele acesta…. Nu vi l-am spus eu cumva? Atunci o fi cineva, altcineva… Vă rog, sunaţi mai târziu, acum mă doare mâna de la ţinut telefonul… Bonsoir! Sau bonjour. Mulţumesc că mi-aţi răspuns la telefon, sper că nu v-am deranjat la ora aceasta târzie…. Sau prea devreme. Au revoir, madame sau mademoiselle!
Sună cineva la uşă. Ea ascultă lângă calorifer, apoi se prinde, la a treia sonerie, că e la uşă. Deschide şi intră Insistentul.
INSISTENTUL (sieşi): Am noroc, a plecat acela, nu mi s-a părut! (bunicii) Săru-mâna, mamaie! Mi-am uitat pixul aici, mai devreme.
BUNICA: A, dumneavoastră aţi fost? Am vorbit despre ceva ce trebuia să ţin minte.
INSISTENTUL: Om fi vorbit… Am venit să… am venit să… (îi umblă ochii) Să vă repar telefonul. (încet) Aş lua eu ceva din casă, că ăştia au, da´ mai bine viu la noapte, să nu ţipe naibii baba!
BUNICA: Ce bine că reparaţi drăcia! Poate-l faceţi să nu mai sune deloc, ne deranjează.
INSISTENTUL: Da, dar asta… costă! Cred însă că aveţi cu ce, aici pare o casă cu de toate. Poate pe undeva şi o căsuţă de bani în căsuţa liniştită cu telefon rău?…
BUNICA: Nu cred vă avem casă de bani… Ce să ţinem în ea? Deşi o tot aud pe asta, pe Dinica, vorbind de „mari fonduri europene”… cum le zice? „Supte”? „Deturnate”? Am uitat! A, nu, „atrase” se zice, „fonduri europene atrase”.
HIŢUL (sieşi): Păi, şi pe mine mă atrag… Că frigiderele nu mai merg, milă de copii cardiaci nu mai are nimeni azi, nu-ţi rămâne decât să te faci „tâmplar”. Adică să dai în tâmplă la ciocoi, să le iei banu´ şi să te cari din zonă! (discret, deschide puţin fereastra, se uită jos) E cam sus… Măcar s-o las întredeschisă! (tare) Cam sus ţineţi telefonu´ ista – vă costă câteva sute de franci să vi-l fac să nu vă meargă neam. Acu´, vi-l iau, îl duc la laboratorul firmei. Ceva acont? Bani, bre, biştari, lovele, pitaci…
BUNICA: Vă dă banii Dinica, dar nu cred să aibă ea tocmai lei, mereu vorbeşte de euro. Va trebui, cred, să schimbaţi… Ei, pe vremea mea, erau napoleoni, erau ruble de aur, erau lire, ţechini parcă, dar lumea era mai puţin rea. Iar telefoanele nu sunau aşa, peste tot şi când nu vrei… Ridicai aparatul şi cereai centralistei un nume, nici nu trebuia să ţii minte numerele pe de rost…
INSISTENTUL: Da, sigur… (încet) Cred că mai trăia Burebista pă vremea aia! (tare) Cocoană, nu-mi daţi nici măcar garanţie la măgăoaie? Dacă vă mutaţi până mâine, dispăreţi sau… Doamne-fereşte şi nu-mi iau banii?
BUNICA: Ce să vă dau? Nu vedeţi că n-am obiecte?
INSISTENTUL: Măcar să-mi spuneţi cât e ceasul…
BUNICA: Crez că eu ştiu?
INSISTENTUL: Uite, iau barem scaunul ăsta, că tot stă singurel. E mai bine, că vă veneau musafirii şi unii stăteau în picioare şi doar unul jos! (încet) Nu scot mare lucru pe el, da´ o să stau pe-o amintire… Să vedem la noapte, dacă doarme surda şi ăla nervosu´ o fi dus, poate sparg şi nişte sertare moi, că n-am scule de seif! Baba zice de euroi, o fi ceva! (tare) Săru-mâna! Să-mi ţineţi măcar uşa deschisă, să pot ieşi cu ăstea!
Ia, în trecere, şi cartea di raft, smulge telefonul din priză şi târâie scaunul. Ea îi deschide uşa, el pleacă.

Scena 10
Bunica, Lavinia
Lavinia intră, obosită
LAVINIA: Semăna cu scaunul nostru…
BUNICA: Păi, scaunele seamănă. Şi oamenii seamănă. Dar unele scaune n-au caracter. Sau oamenii?
LAVINIA: Cine m-a căutat?
BUNICA: Ştii că nu ştiu. Întreabă-mă şi tu ceva ce ştiu!
LAVINIA: Pe cine iubeşti tu cel mai mult în casa asta?
BUNICA (râde bătrâneşte): Pe Mitică? Păi, pe cine să iubesc eu, păcatele mele, dacă nu pe Lavinuţa mea? Ei, cum te simţi?
LAVINIA: Auzi? Să nu te iei după doctori, că ăştia te-ngroapă încă din timpul vieţii! (încet) Şi i-am spus mamei să nu difuzeze „ştirea”. În fond, „suspect” înseamnă încă puţin: inima mea bate şi bate şi bate… Doar că n-are pentru cine să bată aşa, mai special…
BUNICA: Ce-ai zis?
LAVINIA: Ziceam că poate-o să mă duc să mă odihnesc la mine-n cameră. Auzi? Dacă mă caută cineva, un tânăr cu o carte, să mă trezeşti! Sunt frântă după zilele astea, am şi citit astă-noapte…
BUNICA: A, un tânăr? Păi, pe vremea mea, când te căuta un tânăr, a doua oară te căuta ca să-ţi şi pună inelu-n deget. Îmi amintesc perfect! Ţin bine minte lucrurile mai vechi; de astăzi, de dimineaţă, de adineauri, mai uit însă, nu sunt aşa clară…
LAVINIA: Nu-i nimic, ţinem noi minte şi pentru tine – tu ai ţinut minte destul, trebuie să-ţi mai odihneşti gândurile, c-au trecut şi prin foamete, prin naţionalizare, cutremure, prin războaie, şi prin capitalism, şi prin comunism…
BUNICA: Hai, că nu-s eu chiar de pe vremea „Titanicului”!
LAVINIA: Sigur, sigur… Ei, pa!
BUNICA: Somn uşor! Eu am să urc la madame Trufalenco, să ne uităm la filme cu babe de pe vremuri…
LAVINIA (cască, se întinde): Atunci, pup-o şi pe ea!
BUNICA: Nu stric eu pupatul pe oricine! Sunt o Papadopol! Ca şi tine, după numele de fată al maică-tii. Pe care-o cheamă acum… cum naiba o cheamă? Slăninuţă? Mezel, parcă? Mezelic?
LAVINIA: Pastramagiu… Ei, s-o lăsăm pe mama, că are şi ea momentele ei bune. Şi e singura de aici care chiar munceşte pe bani!
BUNICA: Parcă banu-i totul?!
Lavinia iese prin dreapta, Bunica prin stânga.

Sfârşitul actului 1

ACTUL 2

Scena 1
Bunica, Titi
Bunica şi Titi stau pe o canapea şi se uită într-un album de fotografii. Au mai apărut şi două taburete.
BUNICA: Ei, chiar nu mai ştiu cine-s ăştia… Dar, recunoaşte, fotografia e foarte frumoasă…
TITI: I-aş spune chiar „piesă arheologică”, cu toată teama că v-aş jigni…
BUNICA: Poţi să-i spui unei babe că-i babă tânără? Hai că eşti simpatic! Eu nu arăt orişicui albumul de familie, tu îmi trezeşti încredere. A mai fost un băiat de ispravă, care ne-a luat telefonul…
TITI: Domnul zicea mai devreme că l-a furat!
BUNICA: Oare? Oricum, lui nu i-am arătat albumul din prima clipă, aşa cum ţi l-am arătat ţie!
TITI: Doamnă, dar eu am mai fost şi ieri la dumneavoastră… I-am promis duduii Lavinia că îi restitui cartea pentru bibliotecă… Păcat că nu are telefon mobil, că o sunam, nu vă tot deranjam aşa! Acum înţeleg, de la domnul Dinică, poate n-o fi lăsat-o medicul să aibă telefon… Că ţârâie, dă emoţii…
BUNICA: Ei, doftorul, mon Dieu! Ce treabă are medicul cu noi? Cu „fetiţa mea netedă şi călduţă”, cum o alinta orbul nostru când era ea mai mică-mică şi stătea s-o atingă cineva… Că acum-i mai sălbăticuţă – de, mă-sa n-a prea avut timp s-o mângâie când era micuţă! Ştii, Dinica mea chiar a angajat pe cineva ca să ne mângâie pisica, pe vremea când aveam şi pisică! Ea n-avea timp de „drăgănele”, iar animalul, fără tandreţe, n-este-ce-pas?, se urca pe pereţi! Vaaai, ce bine îmi mai amintesc azi din trecut! Păcat că uit mereu unde mă duc, de unde viu, de ce-a venit Cutare, ce mi-a zis să zic, de ce ai venit dumneata… Chiar, de ce-ai venit? Sau mi-ai spus?
TITI (tuşeşte, evitând să spună că repetă): Am venit să aduc o carte domnişoarei Lavinia… (cinstit) Ştiţi, iniţial, ieri, am vrut şi să întreb şi dacă nu-şi face la mine o asigurare de viaţă, dar dacă spune domnul că ea are ceva probleme cu inima, nu putem…
BUNICA: Probleme? Ce probleme? Cu inima? A, sentimentale… De, nu cred, dragă, să fie îndrăgostită. (schimbă atenţia) Dar cum adică să se asigure „la dumneata”? Eşti adică de la ADAS?
TITI (zâmbeşte cu îngăduinţă): Ei, ADAS-ul nu mai e demult, s-a desfiinţat după revoluţie, sunt multe firme acum care asigură viaţa, împotriva pagubelor sau chiar atunci când tu produci pagube altora…
BUNICA: Asta nu-i drept: ai făcut rău, să plăteşti!
TITI: Eu vă spuneam doar ce se poate… Iar firma mea e chiar cea mai avantajoasă! (roşeşte) De fapt, nu cred, dar aşa trebuie să spunem ca să ne atragem clienţii… Îmi vine greu să… să exagerez, ştiţi? Dar până termin doctoratul… Sunt şi eu doctorand la ceva, până m-oi putea înscrie la doctorat la Filologie…
BUNICA: Eşti franc, îmi place! Nu eşti cumva soţul Laviniei, că am uitat s-o mai întreb ce-a mai făcut de ieri…
TITI: Nu! Soţ? Nu-s căsătorit. Şi nici ea, din câte ştiam… Spuneam adică, am venit să-i aduc o carte. (se aprinde) Ştiţi ce-i fantastic? Ea are acasă – e chiar a ei! – volumul doi din „The French Lieutenant´s Woman”, de Fowles. John Fowles! (pronunţă ca şi cum ar spune „Bond. James Bond!”)
BUNICA: Nu înţeleg barbarismele astea? Nu poţi să vorbeşti ca pe la noi, în franceză? Că suntem popor francofon!
TITI: Un popor francofon care vorbeşte engleza… Prost! Ei, în traducere, cartea se numeşte „Logodnica locotenentului francez”. În engleză termenul e însă „woman”, adică „femeie”, nu „logodnică”, dar mă rog…
BUNICA: Bine că n-au tradus mai bine ”muiere”!
TITI (râde cu poftă): Aşa-i! Te-ai putea aştepta… (se entuziasmează) Ştiţi, doamnă, eu nu am împrumutat decât volumul unu, doar atât mai aveau la raft la bibliotecă, unde n-am găsit volumul doi, că l-a pierdut un alt cititor! Aşa că acum şi eu ard de curiozitate cum se sfârşeşte cartea! Iar Lavinia vrea să ştie, normal, cum începe de fapt: când s-a angajat ea la bibliotecă, volumul unu era la mine deja… Ei, nu-i o poveste ciudată? (ca pentru el) Am putea spune chiar… „volumele acestea chiar se plac”l
BUNICA: Aş putea să vă povestesc eu filmul, că l-am văzut, cu aceeaşi plăcere, de opt ori… Dar momentan l-am uitat, merde! Nu mai ştiu sigur, dar parcă am auzit că l-ar fi văzut şi orbul nostru…
TITI: Ei, cum aşa, „să-l vadă”?
BUNICA: Acesta face săracu´ şi curat la un vecin amărât, singurel, de sub noi, am uitat cum îi zice… Ăluia i-a murit nevasta, că se uita cu ea la filme şi tot aştepta ca ea să-i spună că i-au plăcut… N-a mai apucat, biata! A avut un abbces, ceva, la inimă şi… Mitică nu-i cere bani omului ca să-i facă şi lui curat, cum ne face nouă – ne şi găteşte, ştii, că fiică-mea e cam ocupată cu Europa aia – , iar vecinul singurel îi citeşte ce scrie la filme sau i le povesteşte…
TITI: Îmi plac oamenii care iubesc cărţile. Uitaţi, când scap de la serviciu, îmi place să mă duc la profesorul Selim acasă. Îi mai caut câte ceva pe la Bibliotecă, că dumnealui se mişcă tot mai greu şi scrie la o Istorie…
BUNICA: Păi, Istoria nu-i scrisă deja?
TITI: E scrisă după cum bate vântul! Chiar am găsit într-un ziar vechi de o sută de ani nişte amănunte despre un om de seamă, despre care am învăţat la Istorie că trebuie să ne mândrim cu el… Ei, călcase şi el pe-alături într-o chestiune urâtă… Ei, mi-e jenă să vă spun cine şi ce!
BUNICA: Vorbim ca principiu, atunci…
TITI: Sigur, ca principiu, da… Ei, informaţia asta nouă, veche de fapt, dar uitată de o sută de ani, explica de şi de ce s-a retras omul de pe scena politică a vremii lui…
BUNICA: … Cum nu se retrag boii ăştia de azi!
TITI: … da, cum nu se retrag ăştia de azi! Şi profesorul Selim a fost chiar emoţionat: „Am căutat 20 de ani prin arhive – zice – , am tot căutat prin hârtie veche care mi-a distrus sănătatea, dar chestia asta nu am găsit-o! Vreau s-o conspectez.” Şi: „Ştii, e ceva ruşinos: despre o personalitate atât de cunoscută a neamului nostru nu poţi să scrii astfel de lucruri nici dacă sunt adevărate. E păcat, să nu ne batem joc de efigii!… Dar eu trebuie să cunosc, sunt imun, pe mine nu mă influenţează ca pe un simplu cititor… Dacă ar fi după mine, aş controla toate cărţile conţinând date istorice, înainte de publicare…”
BUNICA: Păi, cum să nu ştii? Pot judeca şi singură, nu, că omul e viteaz pe cal, dar are şi zece amante între luptele patriotice, n-est´ce pas? Ca Ştefan, par example, non?
TITI: Oare asta nu e cenzură? – l-am întrebat şi eu, tupeist, pe domnul profesor. Zice: „Nu-i! E dragoste, domnule! E dragoste pentru Istorie!”
BUNICA: Atunci, ar trebui să pună câte un ministru de Istorie la fiecare patru ani: când se schimbă guvernul, să se schimbe şi versiunea oficială, nu? Asta-i ştiinţă?
TITI: E drept… Ce ştiinţă mai are muză? Clio…

Scena 2
Bunica, Titi, Dinica
Intră Dinica şi se aşază pe un taburet, deranjată că nu poate sta comod pe canapea. El se ridică, dar ea îi face semn, în lehamite, să stea.
TITI: Mă scuzaţi, merg la toaletă…
DINICA: Iar avem plăcerea?! Nu cumva Don Juan-ul acesta are cârlig la Lavinia noastră?!
BUNICA: Ar fi o idee – şi ei îi plac în mod extraordinar cărţile.
DINICA: Muşcă-ţi limba, mamă! Lavinia e a noastră şi numai a noastră, n-are voie cu băieţi! M-a căutat cineva? Dar de ce te-oi fi întrebând ce sigur nu-ţi aminteşti?!
BUNICA: Ba… îmi amintesc, aşa să ştii! Doar că nu prea exact…Da, parcă a fost cineva de la ADAS aici…
TITI: Eu am venit pentru carte… Scuzaţi! (iese prin dreapta)
DINICA: Doamne-fereşte, de ce m-aşi asigura?!
BUNICA: Păi, nu eşti cam bolnavă?
DINICA: Ai căpiat!
BUNICA: A, mi-am şi amintit deja: săraca de tine, eşti incurabilă!
DINICA: Mamă! Sunt INCORIGIBILĂ, nu INCURABILĂ! Şi nu-mi vorbi mie de moarte, că mă umflă plânsu´: ştiu e de ce, nu-i nevoie să mai uiţi şi matale!
BUNICA: Am crezut că-i pentru tine, altfel nu mă băgam. L-am şi rugat pe băiatul ăsta, pe Mitică săracul, orbul nostru, să facă el vorbele să angajăm un inginer…
DINICA: Ce inginer?
BUNICA: Păi, pentru cavou… Nu? (îşi bate palmele, încântată) Stai, cred că mi-am amintit: să angajăm din timp, nu un inginer, un preot sănătos, care să nu le facă figura la înmormântare şi să crape el înainte, cum se mai întâmplă. Care să ştie să cânte cam orice – că tot dăm banul… Poate-l punem şi la nunta Laviniei!
DINICA: Doamne-fereşte! Muşcă-ţi, bre, limba!
BUNICA: De nuntă?
DINICA: Şi de nuntă! Dar mai ales de… brrr!
BUNICA: Mi-amintesc foarte clar că i-am spus lui Mitică… Sau el mi-a sugerat să-i spunem preotului: „Să fiţi pregătit, părinte, ca şi cum, de-un exemplu, ar fi mâine…” Uite, nu ştiam de ce umblu cu o fotografie de-a ta la mine…
DINICA (teroare): De ce?! Pot să bănui de ce?!
BUNICA: Păi, normal, să-ţi fie bună pentru ferpar.
DINICA: Dă s-o arunc! O să-mi facă rău numai să mă uit la poza asta şi să-mi amintesc ce mi-ai putut face dumitale!
BUNICA (brusc, lucidă, dreaptă, scânteietoare, întinerită): Dar tu… voi, aţi putut să-i faceţi Laviniei spital din viaţă!
DINICA: Mamă, uneori mă întreb… Zău, câteodată parc-ai fi întreagă la minte!
BUNICA: Ei, Didinico, parcă nu ştiu de ce nu m-aţi internat încă într-un azil? Ca să nu-ţi stric dosarul, să nu apari expertă în fonduri europene cu o boală „de cap” posibil ereditară… Viaţa ta e ca o zi de post cu pauze pentru mese!
DINICA (o pupă): Ei, asta-i acum! Te-am păstrat ŞI pentru că uneori îmi aminteşti cât de dragă mi-ai fost. (admite) Mă rog, cam de asta, în primul rând… Un pic şi pentru fonduri, că UE ne verifică la creier… Dar şi pentru că, uite, cu tine, suntem două împotriva lui Dinică, nu una!
BUNICA (zâmbeşte, apoi „floarea” minţii ei clare se închide – ajutată şi de scăderea luminii): Oricum, nu era bună…
DINICA: Cine nu era pună?
BUNICA: Nu „cine”, „ce”. Poza nu era bună. Nu avem decât o poză cu tine, una zâmbind, de pe vremea când zâmbeai şi visai să te faci doctoriţă. Ori, ea e moartă…
DINICA: Cine e moartă?
BUNICA: Ea… Tu… Tu, cea de atunci?… Şi, merde, cum Doamne-iartă-mă să zâmbească aşa, moartă?
DINICA (oftează – a renunţat s-o mai îndrepte): Lasă, că aşa or s-o plângă mai mult, că ce veselă e acum şi cum n-o să mai… (plânge de propria milă şi de a Laviniei, preventiv – cine ştie?)
BUNICA: De ce eşti în doliu?
DINICA: Aşa, preventiv. (sieşi) De parcă negrul nu-i culoare şi-i musai s-o porţi expres la doliu! Da, bre, e de doliu, ai terminat?
BUNICA: Doar nu pentru tine…
DINICA: Ufff, ce senilă-i! Cum să port io bre doliu pentru mine însuşi?! Ştii că-s modestă şi n-aş face aşa ceva! Port şi eu aşa, preventiv, îţi zisei doară…
BUNICA: La câţi bărbaţi ne-au murit nouă… sau au plecat?… ar fi o listă lungă pentru cine să mai ţinem doliu.
DINICA: Uite că tot mai ţii minte câte ceva… Te las, ai grijă de Lavinia, să nu păţească ceva, săraca, să n-o laşi mult la televizor – nu c-ar fi divertisment bun, să n-o laşi la comedii, la filme de dragoste cu happy end… Mă rog, mai bine n-o lăsa la niciun film nici d-acela „cu RACORDU´ părinţilor”, că nu ştie care începe rău, da´ se termnină cu bine şi-i fac fetuţei rău!
BUNICA: Vorbeşti de Love a noastră? Penelopa noastră care parc-o ţii să împletească ce deşira aia a lui Ulise!
DINICA: Da´ de cine? Aia a lui Ulise e îngropată de vreo trei mii dă ani! De-a noastră vorbim! De Lavinia-Penelopa.
BUNI: Păi Lavinia nu-i mare, n-a terminat şi facultarea cu 10?
DINICA: Vai, să nu-i aminteşti cumva de succesul ăsta! Ascultă şi mata odată, ştiu eu ce spun!
BUNICA: Dacă zici tu…
Mama iese, încrucişându-se cu Titi, care reintră.
BUNICA: Oare ce-a zis să-i dau sau săi fac cui? Parcă Penelopei-Love, da´ am şi uitat, la câte griji am. Ce griji? Am uitat ce griji… (umblă) Nu cumva mi-a spus să nu-i dau zahăr fetei? Dar ce, are cumva diabet? Sau căţelului trebuie să nu-i dau? Nu, căţelul parcă zicea că-l duce la o prietenă, că prea dă din coadă şi ne înveseleşte. Aşa o fi moda… Cum spun aceştia? E „trendy” să nu zâmbeşti, să lăcrămezi mai bine? Dar de ce-o fi zis aşa? Na, c-am uitat s-o întreb! Sau… oi fi întrebat-o şi-am uitat eu… Ei, nimeni nu-i perfect!

Scena 3
Bunica, Titi, Dinica, Lavinia
Intră Lavinia, mai vioaie. El se ridică şi îi cedează locul.
LAVINIA: Ce surpriză! Domnul Titi!
TITI: „Titi” şi-atât! Am venit cu cartea… (o arată, triumfător: o ţinuse sub haină, lângă piept)
LAVINIA: O, ce bine! Iar am să am ce citi la noapte! Şi ce carte! Fowles!
DINICA: Iar îţi pierzi noaptea?!
LAVINIA: O câştig, nu o pierd!
DINICA: O să bolânzeşti aşa, nedormită!
BUNICA: Şi pe mine m-a luat cu somn, numai cât a zis că n-o să doarmă… Hai, Dinico, ia pozele şi să mergem să mă duci la mine, la culcuş!
DINICA: Hai! (lui Titi) Ai grijă! Predare-primire şi uşi! Vezi că fata mea are de lucru!
LAVINA: Ba cu Titi e o plăcere să vorbeşte despre cărţi! Cred că a citit şi mai multe decât mine, dacă se poate aşa ceva!
DINICA: Vezi, fără prea multă plăcere! Băiete, ai grijă! S-ar putea să afli că avem camere video de supraveghere, da? Că aşa-i european acu´!

Scena 4
Titi, Lavinia
Lavinia mângâie tandru cartea, de parcă l-ar mângâia pe el.
TITI: N-am dormit toată noaptea trecută! Serios!
LAVINIA: Din cauza logodnicei?…
TITI: Da, aia a locotenentului francez. Biata fată! Sedusă de francezul misterios…
LAVINIA: Asta e de fapt minciuna ei. Ştii, femeile trebuie să mai şi mintă ca să afle adevărul…
TITI: Nu mai spune! Deci ea o face pe victima în volumul doi? Spune că a fost sedusă de francez, ca să-l incite pe celălalt s-o seducă? Nu, mai bine nu-mi spune! Lasă-mă să citesc singur!
LAVINIA: Şi el? Sunt sigură că în primul volum urma să se căsătorească cu vreo bogătană ştearsă! Nu, nu-mi spune! Lasă-mă să citesc singură!
TITI: Poate că şi cărţile bune se pot citi în doi, aşa cum se văd filmele cele mai bune în doi…
LAVINIA: Trebuie să vezi cu ochii tăi ca să vezi cu adevărat! Uite, orbul nostru… (mâinile li se ating pe carte şi tresar amândoi) face curat la un vecin. Nu ia bani, că omul îl mai cinsteşte, face cafea bună, îi scapă şi câte o ţigară… Şi „se uită” împreună la film. Şi ce-i citeşte sau ce-i povesteşte vecinul, e sfânt pentru Mitică. Dacă aude un personaj care spune – mă rog, el spune în engleză, iar vecinul îi citeşte subtitrarea… Deci dacă aude că pământul e pătrat, Mitică al nostru e în stare să se bată cu tine că pământul e chiar pătrat şi nu altcum! Ei, acum, ce să vezi? Zice că i-a pus vecinul un film, „Logodnicul locotenentului francez”, auzi!
TITI: LOGODNICA!
LAVINIA: Nu, LOGODNICUL! Că aşa i-ar fi spus cică vecinul, şi prostuţul nostru crede! Chiar mi-e frică să n-aibă tata dreptate când vorbeşte de… zvonuri. Şi să nu cadă Mitică în mâinile cine ştie cui.
TITI: Păi, ca logodnic al francezului… nici n-ar fi emoţie!
LAVINIA: Dragostea nu ţine de una şi alta, cel puţin aşa cred. Nu ştiu, dacă eu n-am avut pe nimeni, nu înseamnă că nu înţeleg pe oricine… (roşeşte) Numai să fie un sentiment cinstit, împărtăşit…
TITI (roşeşte): Hm, trebuie să recunosc – gândesc la fel. Dar şi eu, la vârsta mea, cunosc sentimentul ăsta din cărţi… Ştiu că nu sunt un tip frumos şi nici nu încerc să cuceresc pe cineva, să mă prefac mai altfel… Poate, cu lumea asta intimă cunoscută doar din cărţi şi filme, sunt mai orb decât orbul vostru! Orbirea poate fi şi morală, socială, a simţurilor…

Scena 5
Titi, Lavinia, Dinica
Intră Dinica
DINICA: Am culcat-o… E ca o copchilă, săraca! (lui) Şi tu? N-ai plecat?
TITI (se ridică): Tocmai plecam…
DINICA: Acum, dacă n-ai plecat dumitale, mai stai o ţâră. Până ce-mi aduce Love nişte bere de la congelator, stăm puţin şi noi de vorbă.
Face semn autoritar Laviniei, care pleacă oftând.

Scena 6
Titi, Dinica
TITI: Păi chiar plecam. Schimbul a avut loc în sfârşit…
DINICA: Nu te-am servit şi noi cu o dulceaţă, cu o cafea… Oricum, azi e liber Mitică şi n-are cine face, zi şi tu că nu trebuie!
TITI: Păi, chiar nu trebuie!
DINICA: Eşti, totuşi, un drăgălaş. Păcat că n-ai voie la fetiţa mea. Hai, văd eu că-ţi sticlesc ochii, dar să nu îndrăzneşti!
TITI: Doamnă, nu se pune problema, dar dacă s-ar pune, să ştiţi că, aşa urâţel cum sunt, sunt măcar doctorand şi am un mic servici…
DINICA: Stai liniştit, nu vorbim despre diferenţe, ci despre ce poate, ce are voie Love. Nici nu ştii cât de bolnavă e!
TITI: Bine, dar munceşte non-stop, e plină de viaţă!
DINICA: Mititica, a avut şocuri de mică! Avea doar zece ani când un măgar de puşti îndrăgostit s-a sinucis cică pentru ea, ca prostu´. Dar scrisoarea lui unde-i scria ei că dacă nu-l iubeşte se sinucide rău, nici nu ajunsese la ea, ajunsese la bucătăreasa internatului şi ce scenă de gelozie a făcut şi aia când a aflat că nu ea… Dar mititica mea tot s-a simţit vinovată şi apoi, de câte ori îi zâmbea un băiat, se simţea datoare să-l încurajeze – chiar şi pe cei cu acnee sau furuncule pe nas, numai să nu audă iar că s-a sinucis rău vreun tâmpit pentru ea. A ajuns, ce ruşine, un don Juan, o donă Juana – dar asta pentru că nu putea refuza pe nimeni. Târziu, abia am reuşit s-o stabilizez cu pastile şi exemple…. Apoi, a început să aibă palpitaţii din senin, iar doctorii nu i-au găsit cauza. Ca să nu facă atac de cord, noi n-am încurajat-o să iubească pe careva. Deci, clară: ea n-a cunoscut niciodată, pe nimeni, mai… intim şi tu n-o să fii primu´! Ce ştie ea e din cărţi: a fost sărutată o dată, o singură dată, la şaişpe ani, fără aprobarea ei şi, evident, nici a noastră, şi atunci era să şi moară…
TITI: Păi, cum aşa? Era un… băiat bolnav?
DINICA: Da´ de unde! Dar în cărţile alea ale ei fără legătură cu viaţa, că d-aia mă şi supăr că tot citeşte hârţoage, la pagina 16 o sărută pe ducesă, iar la pagina 25 ducesa rămâne gravidă. Lavinia s-a temut c-a rămas şi ea, mititica, mă-nţelegi, după ce-a fost doar atinsă pe frunte cu buzele de un dezmăţat de elev… Noi am educat-o aşa, mai spartan – sau, cum se zice corect, „spontan”? – şi nu i-am îndeplinit adică toate mofturile, am călit-o şi ea a înţeles, mititica, pentru ce: pen´ că o protejăm! A avut săraca, şi aşa, parte de tot felul de nenorociri: trei taţi scăpaţi cu fuga, inclusiv ăla biologicul, doi morţi la datorie, lângă mine adică, a apucat un incendiu pus de concurenţă, opt inundaţii de sus şi două de jos, un cutremur la noi în bloc când nu mai era cutremur la nimeni pe glob – nici acu´ n-am aflat ce-a fost de fapt, poate-o aşezare de preţuri – , un an l-a repetat la liceu pentru o boală care era de fapt un diagnostic greşit, a fost şi acuzată, chiar exmatriculată parţial, la facultate, că ar fi violat un coleg, dar era numai confuzie de nume, i-au mierlit trei căţeluşi dragi, două pisici, o veveriţă, doi hamsteri, un papagal şi toţi peştişorii ei plutesc morţi, pe rând, în prezenţa ei, iubitul, primul ei aşa-zis iubit – ea era deja matură, terminase prima facultate, că n-am lăsat-o înainte nici în parc cu băieţi –,ăla era perfect, dar până la urmă a înşelat-o cu altul, a fugit el şi cu ăla: iubitul ăstuia era francez, mi se pare că era şi locotenent de aviaţie, pe când ea nu-şi terminase nici facultatea a doua şi nu l-a mai atras pe idiot. Primul, al doilea şi al treilea ei bunic au murit sau au plecat după ce-au murit şi ne-au lăsat, nici nu mai ţin minte… Da, nici Dinică nu e tatăl ei natural. Şi, uneori, la cât de afemeiat a rămas după atâţia ani de detenţie în casa asta, mă întreb şi cât de soţ îmi mai este… Ei bine, Lavinia mea e deja deprinsă din plin, mititica, să sufere. Dacă o anunţ că ai murit şi ea te iubeşte… Apropo, te iubeşte?
TITI: Cum puteţi spune aşa ceva? N-am făcut nimic greşit! Sigur, n-am mai întâlnit aşa un om bun, o fată atât de… atât de… Dar dacă, cum spuneţi, m-ar iubi, eu nu aş fi porc, aş cere-o, cumsecade, în căsătorie… şi de la dumneavoastră personal… Şi înţeleg să n-o cer şi de la domnul…că nu-i tată natural…
DINICA: Ia-ţi gându´! Ia, ia-ţi-l cu totu´! Nu ţi-o dăm, şi nu pentru că nu ai merita, chiar nu-mi trece prin cap cum poate fi unul mai rău decât gayul acela, poponar pe deasupra, care i-a fost prieten şi-a tocat-o de bani pân´ a fugit cu francezu´… Ziceam că dacă te-ar iubi şi ai muri, punem absurdul, şi aşa chiar ea ar suporta totul, din obişnuinţă. Obişnuinţa tristeţei, a ghinionului, a necazului, e obişnuinţa ei! Poate chiar i-ar face bine încă puţină suferinţă, să nu intre în fibrilaţie dacă se lasă brusc, ca când te laşi brusc de cafea… Aşa că poţi să mierleşti liniştit, numai să n-o ceri în căsătorie, că asta n-ar suporta! Cred de altfel că micuţa mea se şi aşteaptă…
TITI: Să… ce?
DINICA: Să mori. Oamenii care se arată buni cu ea pe urmă ori crapă, ori „se topesc”. Deci, mori sănătos, n-o să sufere ioc! Dar dacă, Doamne-fereşte, eşti atât de imbecil, mă scuzi, ca s-o faci fericită?
TITI: Păi… nu?
DINICA: Păăăăi, nu!!! Că inima ei ar face „poc!” şi „bum” în doi timpi şi trei mişcări, cum se zice! Că nu e obişnuită, mă-nţelegi, inimioara ei cernită, şi pentru ditai emoţiile pozitive de bine. Poa´ să zică doftoroaia aia orice despre comoţii, ăăăă, emoţii în general, la Lovea noastră doar bucuriile contează, doar fericirea îi mai poate veni de hac!
TITI: Asta e o… figură de stil-ceva?
DINICA: Nu, fraiere! Fericirea omoară! La propriu! Să te ferească Ăl de Sus de prea multă fericire după ce te-ai obişnuit cu dulceaţa dezastrului de tot! Hai, mucles, că vine ea! Şi, te rog şi eu ceva: încearcă naibii s-o dezamăgeşti, dacă ţii la ea!
TITI: adevărul e că mă simt atras…
DINICA: Ce-i aia „atracţie”? Ce-i aia „dragoste”? O iluzie! De fapt, nici măcar nu te îndrăgosteşti de ea, de sufleţelul ei, ci de un ciorap negru ori mov, care mai şi subţiază mincinos piciorul, iubeşti fondul verde de ploape care face ochiul maro să pară vernil, te-nnamorezi de-o rochie roşie ca o dumadă… Dacă-ai să întrebi cândva, ai să afli că de fapt nici nu era rochiţa ei, era o ţoală cu fiţe împrumutată de la o prietenă cu prieten italian… Şi când o vezi fără, fără rochia aia, fără nicio rochie, nu mai contează – simţi pur şi simplu că „ceva nu merge între noi, bre”. E romantică? Pur şi simplu a tăcut o vreme – o durea măseaua… Că dacă deschidea gura… E deşteaptă? N-ai auzit-o vorbind! N-ai prins-o când o doare ceva… Abia atunci, dacă tot îţi mai place să fii cu ea, se cheamă c-o iubeşti, tinere…

Scena 7
Titi, Dinica, Lavinia
Lavinia intră, cu două beri pe o tavă.
LAVINIA: I-am adus şi dumnealui bere. Bărbaţii ştiu că beau…
DINICA: Ai văzut asta tot la film, sau în carte?
TITI: Chiar nu beau, îmi place să rămân lucid.
DINICA: În viaţă îţi mai pierzi şi capul, că altfel trăieşti degeaba. Hai, linge-o repede, înainte SĂ PLECI!
TITI: Ba eu plec acum. Am lăsat cartea, să nu uiţi să mă scazi.
LAVINIA: Hai, bea măcar de formă, am băut şi eu un gât din sticlă. Nu erau decât două, cred că s-a OCUPAT de ele tata…
Titi găseşte interesant că şi ea a băut din sticlă şi el parcă sărută acum, senzual dar ferit, buza sticlei.
LAVINIA (râde): Nu, din ailaltă am băut…
TITI: Mă scuzaţi, nu mai pot!
Titi iese în fugă prin stânga.
LAVINIA: Ce băiat sensibil! O fi bolnav de inimă?
DINICA: Păi, de ce crezi?
LAVINIA: Dusese inima la mână… ăăă, mâna la inimă, când a plecat! (se aude un mormăit în culise) Ei, s-a întors tata1 Ei, vă las să vă spuneţi secretele. (încet) Sper că n-a băut iar! (iese)

Scena 8
Dinica, Dinică
Se deschide uşa de la intrare, întâi „scârrrrţ”, apoi dată de perete. Noi nu vedem, dar Dinica vede, oftează, se coală, ia dintr-un sertar al bibliotecii un dosar uriaş şi îl aruncă pe canapea. Tremură de enervare dar se abţine: îşi strânge, vizibil dureros, mâna stângă, care tremură, cu mâna dreaptă.
DINICĂ: Da-da-da, Da, EA mi-a cerut mâna atunci! Eu? Eu i-am oferit braţul… Da´ crezi c-am scăpat până la urmă? Când o femeie ca nevastă-mea vrea ea ceva… te ia pur şi simplu cu japca, apoi îţi spune că te-a luat, ca să afli şi tu vestea! (o vede) O, dragostea mea mă aşteaptă! Din toate apartamentele din lumea asta, tocmai într-al ei trebuia să vină! Asta-i din, hâc, „Casablanca”! Hopa, eşti îmbrăcată de serviciu – ai fost la, hâc-hâc, la servici?
DINICA: Mai încet, te rog, o sperii pe Lavinia.
DINICĂ: Fata mea nu se sperie de mine, se sperie de, hâc, de tine!
DINICA: Pe tine te doare undeva, că doar nu-i fata ta, da´ mie mi-au spus că Lavinia are „inimă de sticlă”! Chiar aşa mi-au spus: „inimă de sticlă”!
DINICĂ: Ei, rahat, te iei după toţi doctorii şi după toate INSISTENTELE medicale! Sticla o fi ea casabilă, dar rezistă şi zece mii de ani în pământ!
DINICA: În pământ să rezişti tu zece mii de ani, o vreau pe fata mea vie! (cam pentru ea) Mă aşteptam eu, e drept, să aibă mititica vreun pleonasm la inimă sau pe-acolo, că-n ultima vreme plouă cu cancer, parcă-i o modă! Vrei adică un job bun, vrei în UE, vrei să-ţi restituie statul casa? Pac şi-un pleonasm, să nu te mai bucuri de restitutio!
DINICĂ: Se zice „neoplasm”, nu „pleonasm”, inculto!
DINICA: CE zici?
DINICĂ (beat-beat, dar îşi ia seama): Ia, ziceam că poate plouă, că n-a mai plouat de-o oră întreagă şi asta sigur dă rău la agricultură!
DINICA: Rahat: ţăranii se chinuie cu paparudele să aducă ploaia, sau să irige cu fonduri UE, sapă, seamănă, culeg, iar făina tot de la unguri vine în magazine, merele din Grecia şi pepenii din Iordania!
DINICĂ: Şi la agricultură te pricepi, scumpete! Ia să aducem noi dosarul!
DINICA (vine şi-l miroase): Daaaa, sigur, domnul a găsit undeva destui bani ca să vie beut ca porcu´! Şi câînd e beat, are tupu şi vrea să-şi citească dosaru´, să i-l citesc! Na, că-l şi pregătisem! Ţi-am simţit damful prin uşă, deşi am băut şi eu o bere!
DINICĂ: Ia vezi, mătuşă, să nu te scot pe uşă!
DINICA: S-o scoţi pe mumă-ta, că eşti în casa mea!
DINICĂ: Şi ratele? (urlă) Şi ratele, fă?! Cine-a început să plătească ratele la asa asta? Nu cumva eu?
DINICA: Da, însuşi tu: pe vremea când mai TRĂIAI! Aveai leafă mare, erai intelectualu´ lu´ peşte… Dar eu te-am protejat cu funcţia mea politică până ţi-au crescut leafa, eu, că taică-tău era popă şi te scuipau comuniştii ăia ca pe-o măsea plumbuită! Şi, dacă nu achitam io restul, în anii ăştia de triumf al fondurilor europene, ajungeai să pierzi şi casa asta!
DINICĂ: Dar măcar eram eu făr´ de dumneata! Cum a zis şi moşul ăla, când baba i-a amintit cum o mai strângea el de mânuţă în parc acum douăzeci şi cinci de ani de ani: „Mai bine te strângeam de gât, fă, că tot două´şcinci de ani îmi dădeau, da´ acu´ eram liber!” (se trânteşte pe canapea, lăbărţat, mătăhăind, şi îi aruncă ei în braţe dosarul) Ia, fii amabilă să-mi citeşti dracului şi azi, că tu n-ai nevoie de ochelari!
DINICA: O poveste din Fraţii Grimm?
DINICĂ: Ei, ştii ce-mi place mie să-mi citeşti când mă simt bine şi vreau să mă simt niţel şi mai bine…
DINICA: M-ai înnebunit cu dosarul tău de Securitate! De parcă ai fi singurul turnat pe lumea asta…
DINICĂ: Îmi dau lăcrămioarele când te aud gemând aşa în loc să te mândreşti cu soţu´ tău! Îmi dau şi eu niţică importanţă-acolo – dacă aş fi fost scriitor, trebuia să scriu cu tiraj, dacă mă făcea mama cântăreţ, aş fi vrut să mă asculte şi americanii, da´ aşa… măcar mă asculta cineva, Securitatea. Că pe tine te durea undeva ce-ţi spuneam eu, da´ frazele alea meşteşugite ale mele, li-te-ra-re! – rar îmi mai iese astăzi discursul la berică în acelaşi stil curat optzecist de declaraţie – cuvintele alea reuşite au rămas pentru eternitate la dosar! Bibliotecile mai ard, Securităţile au însă întotdeauna, da´ întotdeauna, copii… Hai bre şi citeşte!
DINICA: Că când o să-ţi citeşti singur-singurel şi să nu mă mai superi?! Sau pune-l pe MMMitică să-ţi citească!
DINICĂ: De unde-mi vii? Eu sunt agresiv numai când găsesc bani de pileală, ai băut şi tu?
DINICA: Ţi-am zis, doar o bere.
DINICĂ: „Torna, torna, fratre!” – nu ştii tu ce-i aia! Turnătoareo! Adică, ai turnat o bere, de ce roşeşti, a?
DINICA: Io mă roşesc la acuzaţii, chiar şi neînfundate, de când mă ştiu, de parc-aş fi chiar vinovată… Hai, lasă-mă, că-s obosită, vin de la slujbă!
DINICĂ: A, munceşti duminica, curat stil european!
DINICA: Nu, vin de la slujbă de la biserică…
DINICĂ: Aş, ţi-ai găsit acu´! Credeam că activistele nu credeau decât în Partid. În partidul comunist, of course, baby! Ăia nu vă lăsau la biserică nici ca să vă-ngroape cu popă!
DINICA: Ştii tu bine că nici măcar n-am fost membră de partid din prima, ca ăilalţi şase milioane de gorobeţi!
DINICĂ: Ei, uite unde era eroina anticomunistă, de parc-ai fi fost în mişcarea de rezistenţă doar pentru că n-a intrat ea din prima în PCR – Pile, Cunoştinţe, Relaţii! Mă, tu nu poţi trăi fără dogmă – dacă tot a mierlit comunismu´ acela al tău, acu´ e bună, dragă-Doamne, şi ortodoxia la ceva. Şi chiar cred că eşti sinceră, în mintea aia a ta…
DINICA: Ba n-am putut intra în partid când eram destul de tânără pentru carieră, exact din cauza ta – că tact-tu era popă! Dacă intram atunci în partid, acum ajungeam departe, eram parlamentară ori ministresă cu ăştia! Ca şi acum – cine intră în partid, linge, împinge, ploconeşte, serveşte şi… urcă, da´ mult mai încet decât pe vremea când erai corectă într-un singur partid şi nu migrai, ca acum, la altele, după ciolan!
DINICĂ: Auzi la ea! Acu´ merge şi la biserică! Chiar mă întrebam dacă ţii post sau ţii regim… Acum, depinde de postul… de la partid. Că pe vremea ailaltă nici n-aveai ofertă – n-aveai alt partid unde să migrezi, că nu era voie cu alt partid, doar la comunişti. Da´ las´ că ţi-a priit ţie şi cu socru popă: pomenile tare îţi mai plăceau – erai tânără, proastă, nu puseseşi încă colivă pe coapse, tata te-a vrăjit cu vinul gros, te dădeai în vânt după mucenici, prescuri şi colive proaspete moca. Asta era imaginea belşugului pentru tine, când abia veniseşi de la ţară unde erai activistă de CAP şi unde „de toate” însemna ouă, cârnaţi şi ţuică, ăilalţi stăteau la coadă la gheare de pasăre şi lapte cu porţia şi cartelă de pâine, dar părintele arunca din cozonac şi la porc, era inflaţie de morţi, başca nunţi şi botezuri.
DINICA: Am fost la biserică să mă rog pentru nefericirea Laviniei. Că fericirea ar omorî-o…

Scena 9
Dinica, Dinică, Mmmmitică
Intră, încetişor. Mmmmitică. Ei tac retezat.
MMMMITICĂ: Iaca, am venit şi eu să ascult. Astăzi nu citiţi?
DINICA: Măi Mitică, lasă-ne-n pace! Du-te la logodnicul ăla al tău!
MMMMITICĂ: Doamnă, nu mă ponegriţi! Astea nu e glume de făcut!
DINICA: Nici nu glumesc! Se vorbeşte că ai vreo relaţie cu vecinul de dedesupt. Apoi, mie să nu vii pe urmă să-mi spurci casa, că vii pe la noi pe la frigider, pe la aragaz… Crez că nu găsim pe altcineva să ne gătească, să ne cumpere, să ne facă curat? Dar am vrut măi, să fim filotimi cu tine!
MMMITICĂ (nervi): S-s-s-suntem numai´ prieteni, da? P-p-ri-eteni! Vă ră-ră-răzbunaţi pe mine!
DINICĂ (porc): „Prieten”, sau… (face semne mângâietoare pe şolduri, pe care orbul nu le vede, dar le simte din glas şi se strâmbă) prieten?
MMMMITICĂ: P-păi, p-p-prieten, nu? D-d-dumneavoastră, s-sigur, n-aţi înţelege… Dumneavoastră… VE-VE-DEŢI altfel. D-d-de ce-ce n-n-n-ar petrece -ttimpul doi oameni la acelaşi f-f-film?
DINICĂ: Doi masculi pe aceeaşi canapea?! Asta-i blasFEMEIE! N-ai decât, rămâi cu el, da´ atunci să vă luaţi legal şi să faceţi plozi! Da, „în doi rezolvi mai uşor problemele”… Pe care… nu le-ai avea dac-ai sta dracului singur! Şi, îi tot spun fiicei noastre – dar mai ales fiicei EI – că e sfântă vorba lui Tănase, săracu´: „De ce s-o iei cu cununie, când poţi s-o ţii cu chirie?” Ei, mă dau şi eu mare cu clasicii poeziei erotice… Măi, mai bine dorul decât grija!
DINICA: Începi să le-amesteci acum. Ai vrut s-o vezi măritată pe Lavinia, chiar dacă ştiai că-i poate face rău, doar casă ai tu camera ta. Acu´ te bagi şi-n căsnicia ăstora! N-au decât să se logodească între ei! E şi voie de la UE, poate prindem şi o finanţare europeană matrimonială…
Mmmitică pleacă, supărat. Închide uşa încet, dar după câteva secunde se întoarce doar ca s-o deschidă numai cât s-o închidă trântind-o cu năduf.
DINICĂ: În casa asta fiecare face ce vrea, mai puţin eu! Până şi parazitu´ acesta chior trânteşte uşa, numai eu tac şi tac până adun destui bani ca să-mi fac mai mult curaj. Când beau, e vremea ta să te supui şi a mea să te conduc precum un stăpân de sclavi. (urlă de la balcon, spre sală) Nevastă, citeşte!!!
DINICA: Nu mai are rost să te întrebi cine a scris declaraţiile astea. Eu le-am scris!
DINICĂ: Oricum n-ai nici un haz!

Scena 10
Dinică, Dinica
Dinica ia dosarul, urcă pe balcon ţi îl aruncă „de laetaj” (într-o fantă care îl maschează.
DINICĂ: Ce faci, m-ai distrus!
DINICA: N-ai decât să ceri o copie, că-ţi dă! Îţi plătesc eu xeroxurile! Dar ce-ţi mai trebuie dacă am mărturisit, după zeci de ani: da, te-am turnat, bărbate! Eu!
DINICĂ: Faci mişto! Şi eu care eram aproape sigur, după stil, că tu mă torni… Dar ce turnător ar recunoaşte?
DINICA: Unul, una care s-a săturat de mofturile tale! De douăzeci de ani mă pui să-ţi silabisesc aici, ca să-mi dovedeşti cât de anagramată sunt în declaraţii! Crezi că eu, muierea ta iubitoare, te-am turnat atunci la Securitate? Ei bine, da, te-am turnat! Dacă regret? Sigur: regret că n-am unde să te torn azi, când meriţi şi mai mult! Chiar nu-i dreptate pe lumea asta!
DINICĂ (complet trezit din beţie): Chiar m-ai turnat? Acum, pe bune, chiar m-ai turnat?! Am spus noi multe mai devreme da´ tu´ acum, la o cafea, am putea chiar să fim sinceri măcar o dată-n viaţă… M-ai turnat, TU?
DINICA: Crezi că în ţara asta mai poţi fi sigur de ceva?
DINICĂ: Acum o întoarce… Dar nu, părea sinceră… Mă urai?
DINICA: Numai´ strictu´ necesar, ce să zic?
DINICĂ: Eu cred că te-am urât. Te-am, urât pentru că m-am urât pentru că nu eram sigur că eşti într-adevăr vinovată.
DINICA: Ei, acu´ poţi să mă urăşti în cunoştinţă de cauză.
DINICĂ: Şi ce rost mai are? Deja te urăsc din multe alte motive contemporane, eu am dat de mult, pentru tine, Legea lustraţiei pe care ăştia n-o dau ca să nu fie nevoiţi să se ierte public ei între ei, să nu recunoască, cine recunoaşte? Apoi, m-am gândit că, de, femeie fricoasă, ai fost îngrozită, ţi-a fost şi ţie teamă… te-or fi bătut securiştii ăia, dacă tot n-am fost în stare să te bat eu… Sau măcar te-au ameninţat… Eu nu ştiu, zău, dacă aş fi rezistat torturii…
DINICA: Rahat, nu-i vorba de frică, deşi de greaţă mi-era greaţă, parcă luam bicarbonat de sodiu… Credeam chiar c-oi fi rămas însărcinată.
DINICĂ: Să nu spui că aşa ceva nu te-ar fi marcat: să cumperi ţigări, pâine, o savarină, să torni ceva la Securitate, găseşti orez ieftin în drum şi, acasă, ţigări, cartofi, să stai la coadă la butelie, să te întrebi în timpul ăsta de ce-ai mai luat o dată ţigări şi dacă ai turnat azi destul ori ai uitat!
DINICA: Crezi că eu mai ştiu exact, da´ exact ce-a fost? Că ţin minte toate prostiile pe care le mai făceam io pe-atunci? Şi dacă eu nu pot fi sigură de ce-am făcut exact atunci, tu, care n-ai la dispoziţie decât un biet dosar unde au tras cu negru peste nişte nume concrete, n-ai să poţi fi niciodată sigur de ceva! Şi dacă eu am să-ţi spun acum da, te-am turnat, de unde ştii tu că nu te mint acu´ doar ca să te umilesc ca pe un câne, pe tine, mare erou anticomunist care plănuia comploturi la table, acum pătat cu o nevastă „colaboratoare”? Eu ştiu doar că mi-am făcut mereu datoria – altceva nu-i sănătos să mai ştii nici tu. Dacă toţi denunţătorii, mă rog, „turnătorii”, „colaboratorii”, cum le spui tu, cei de pe vremea comuniştilor şi-ar fi făcut pe deplin datoria şi n-ar fi fost unii şi miloşi sau interesaţi, n-am avea acum tot foşti nomenklaturişti decoloraţi în democraţi, în posturile care ni se-ar cuveni ca luptători anticomunişti ca noi; mă rog, ca tine.
DINICĂ: E drept. Sau ar fi fost consideraţi eroi nomenklaturiştii mici, mai puturoşi, care nu s-au luptat pentru carieră înainte… (liniştit) Mai ai bere?
DINICĂ: Ia de-aici, că-i neîncepută. A tras Laviia o gură, numai o gură…
DINICĂ (amuzat): Măcar… renta? Ţi-au dat bani buni, nu? Că mă tot scoteai într-o vreme la şosea, pe la cârciumi scumpicele… Era frumos din partea ta, totuşi…
DINICA: Aşi! Câştigasem la LOTO! O sută de lei, cu Bălcescu albastru marin! E drept, cu banii tăi, care erau de fapt ai noştri, iar eu ţi i-am sustras cu folos, că altfel îi dădeai pe gât! Şi la beţie cine ştie în faţa cui mai vorbeai şi te turna altul, mai fără măsură, şi te mânca puşcăria! Stai, nu-mi mulţumi: natural, mă trăgeai şi pe mine în jos! Ştii bancul acela: de ce era rupt în fund fostul ilegalist? Că l-au descoperit cu frate fost legionar… Da´ frate-său de ce o ducea bine? Pentru că avea un frate fost ilegalist…
DINICĂ: Îmi scapă la ora asta subtilităţile. Bine, nu luai bani, dar de avansat…
DINICA: Ba au murit pe atunci trei dintre şefi, şi aveau nevoie de cadre…
DINICĂ: Să nu spui c-ai fost proastă şi ai turnat pe degeaba! Chiar mi se face rău!
DINICA: Am făcut barter…
DINICĂ: Barter?! Cu cine? Cu FMI?
DINICA: Nu, cu Securitatea. Eu nu le spuneam decât ce îmi turnai tu despre colegi, furios că nu poţi să-i distrugi… Şi fii sigur că oricum ştiau securiştii cese întâmpla şi din altă, cum îi zice, „sursă”. Deci, ori mă verificau pe mine, ori pe ăla… „Vindeam” bârfele şi, cum le zice, calomniile aflate de la tine despre colegii tăi – că aveai şi tu o limbăăăă otrăvită! – iar eu primeam ce-mi trebuia.
DINICĂ: Nu te cred, te tai mare. N-am găsit în dosar date despre cum îi turnai pe colegii mei „turnaţi” de mine ţie, ci doar despre cum mă pârai pe mine!
DINICA: Se vede că datele ălora încă le mai trebuiesc, că tipii ăia ponegriţi de tine chiar erau valabili, deci merita să-i urmărească cineva şi că eu chiar am fost bună pe meserie!
DINICĂ: Şi ce ţi-au dat, mă? Nu mă prind! Nici nu te-ntreb ce le cereai în schimb…
DINICA: Ba să-şi zic exact, că orice vină se prescrie atâţia ani lângă tine… De fapt, eu le ceream, ceream căpitanului ăla sau ce-o fi fost el în realitate, date neincriminatoare despre tine. Despre gagicile tale, mai exact! Cum crezi c-am ştiut să vin peste voi atunci tocmai la Hotel Cioplea?
DINICĂ: Aveai… pontul sigur?
DINICA: Sută-n sută! Sau ce să caut io noaptea, iarna, la casa voastră „conspirativă”, adecă la codoaşa aia unde te-am depistat cu matracuca cea cu coc roşcat, tocmai în nordul republicii, la Obcinele Mestecănişului, unde trebuia să aştept să treacă ursul la deal ca să cobor din ARO? Când tu, oficial, erai în deplasare la Constanţa? Îmi spuneau la fix băieţii unde eşti şi cu cine, poate te turnau ele, ce ştiu eu? Chestia e că am colaborat cinstit, frumos, nu mă pot plânge… Sau când v-am identificat şi surprins tocmai la Deva, cu studenta aia nebună pe care-am lăsat-o fără păr şi pe toamnă, că-l ştiam pe secretarul de partid de la facultatea ei? Sau cu tipa aia uşor şchioapă, toooocmai la nudişti, ca să ne faci demnitatea de râs, c-a trebuit să intru şi eu cu sutienul în mână!
Aş fi divorţat atunci, da´ Securitatea nu m-a lăsat – aşa ne-a salvat, săraca, şi căsnicia! Asta-i privarea de libertate la care m-au supus, ca victimă a comunismului şi a ta: să rămân tradusă, violentată verbal la beţii şi furioasă, tot alături de tine, an după an! Iar până la revoluţie mi-a trecut cheful să te las: investisem deja prea mult în tine – erai al meu, cumetre!
DINICĂ: În comunism aveam măcar avantajul că iubeam şi pe datorie…
DINICA: Din lipsă de altă ocupaţie, de program la tv, şi ca să nu avem probleme de avort, născoceam sentimentele şi scăpam copii „pe piaţa” avorturilor clandestine. Deşi se spune că dragostea au inventat-o de fapt scoţienii, ca să nu plătească la, ştii tu… la fete.
DINICĂ: Iar la revoluţie ai avut tu nevoie de protecţia mea, unu´ despre care se ştia sau măcar se zvonea că-i urmărit pe stradă de securişti. Tu fuseseşi activista avansată, tipă cu blană artificială şi şofer la maşină şi riscai să te-arunce-afară şi din Europa ca pe-o măsea putredă! Puteam să mă dezic de tine, dar te-am apărat din instinct. Poate că te iubeam, şarpe?
DINICA: Mă iubeai, şarpe! Iar Europa aia era plină deja de activişti de-ai noştri fără diplomă de revoluţionar cumpărată din vreme şi fără soţi cu dosar baban ca al tău.
DINICĂ: Ştii ceva? Chiar am ştiut că tu ai fost! Da-da! Crezi că numai ei mi-au înnegrit rânduri întregi di dosar? Am înnegrit şi eu, ca să nu te prinzi tu, citind, că m-am prins şi eu!
DINICA: Eşti abjectiv! Am spus bine?
DINICĂ: Se spune corect „abject”, dar oricum te-am înţeles. Noi doi, dragă, ne înţelegem şi fără cuvinte, ca orbii în Braiile.
DINICA: Fii drăguţi şi-mi zi atunci: de ce Paştele mă-tii de fiară, dacă tot ştiai sigur că io te-am turnat, de ce m-ai tot chinuit, punându-mă să-ţi tot citesc tare din dosar de câte ori o luai pe ulei?
DINICĂ: Ca să vezi şi tu cum e să fii… urmărit!
DINICA: Dar ţi-ai dat seama din prima… că eu eram?
DINICĂ: Ai stil inconfundabil şi, nu-i aşa, „stilul e omul”, după cum spunea Dej… Pe urmă, erau mai multe pasaje nerimelate în dosar…
DINICA: Hâc (sughiţ fără exagerare) Cum adică, „nerimelate”?
DINICĂ: Adică neacoperite cu marker negru, negru ca rimelul vostru, negru cum eşti tu în ceru´ gurii. Dar le-am acoperit eu pe ălea cu marker negru, ca să nu te prinzi tu că m-am prins eu…
DINICA: Între timp, ne veniseră, hâc, fondurile europene, şi ce ţi-ai zis: dacă mă demaşti, poţi să mă laşi, dar mă lăsai cu fondurile… Tu erai de-acum la pensia asta amărâtă şi, pân-or fi pensii decente şi-n România, canci Legea lustraţiei! Laşule!
DINICĂ: Canci – bine observat! E ca din filosofia lui Kierkegaard! Zi, ai băut mult de eşti aşa de sinceră?
DINICA: Mai bine, hâc!, o femeie beată decât o biată femeie! (o buşeşte râsul)
DINICĂ: Nu, că acum eşti chiar nesimţită! Ar fi decent să te faci că plângi de ruşine. Măcar o vreme…
DINICA: Auzi? (repriză de râs isteric): Ştii cumva şi cum îţi spuneau colegii pe care te plângi că ţi i-am turnat, după ce tu mi-i criticai mie? Am aflat de pe la amantele lor, că o femeie iubitoare trebuie să-şi facă prietene din amantele prietenilor soţului ei, să aibă rezervă dacă vrea să-şi învingă concurenţa.
DINICĂ: Ei, cum? Ştiu că unele îmi ziceau „sir”, sau „americanu´”, „Făt-Frumos”…
DINICA: Ba ţi se spunea „Pârţu´ răbdător”
DINICĂ: Ei, drace! Păi, ce idiot îmi spunea aşa?
DINICA: Sapă şi află! Ce, nu scrie şi asta la dosarul tău, la partea pe care ţi-au dat-o? Sau au acoperit-o cu negru, să nu te enerveze?
DINICĂ: Dar de ce? Mă spălam şi pe vremea când nu se găsea pe piaţă decât săpunul „Cheia”, cu miros de cavou, şi chiar când se oprea apa…
DINICA: Nu de aia, aia cu picioarele înfipte-n cur a venit mai târziu. Spuneau că ştii să te abţii, să pari prietenos şi chiar admirativ cu lumea, cu „organele”, până plecau şefii p-acasă, apoi „emanai”, criticai, înjurai, bârfeai, de li se părea că pute şi pe sub piele de câte puteai să le arunci tu despre toţi şi toate. Aveai grijă măcar să vorbeşti fără martori, asta mi-a plăcut la tine, precauţia.
DINICĂ: Rea e lumea! Nevastă, ce trebuie să fac să nu mai spui şi altora? E jenant, umilitor…
DINICA: E că te simţi ca o femeie? Să vezi şi tu cum ne tot umiliţi voi pe noi!

Scena11
Dinică, Dinica, Lavinia, Mmmmitică, Bunica, Insistentul
Intră Kavinia, din dreapta.
LAVINIA: Văd că nimeni nu are somn. Şi bunica se tot foieşte…
DINICĂ: Stai cu noi, fata tatei?
DINICA: Chiar, stai cu noi? Fără emoţii, însă, să nu-ţi închipui că ne-am apucat să te iubim aşa, la bătrâneţe!
LAVINIA: Nu-mi fac, doar vă ştiu…
Uşa scârţâie şi intră Mmmmitică.
DINICA: Oops! Mereu uit că Mitică are cheie. Ce-i, Mitică?
MMMITICĂ: Cred că pândeşte cineva afară, pe sub ferestre. Şi se uită sus, la noi…
DINICĂ (merge la geam): Nu văd nimic, e întuneric.
MMMMITICĂ: Uite că sunt şi orbii buni la ceva! Îl simt de-aici! Şi l-am simţit şi azi, pe scară. Dacă mă duce la Poliţie, îl recunosc dacă mă lasă să-i miros pe toţi suspecţii…
DINICĂ: Să ne prefacem relaxaţi, poate că pleacă! Uite, vă spun bancul cu Scufiţa Roşie. Ştiţi cumva bancul cu Scufiţa Roşie, să nu vi-ş spun degeaba?
DINICA: Spune-l acum, mi-l explici mai târziu. Măcar ne mai detensionăm.
Intră Bunica şi toţi se sperie la zgomotul făcut de uşă.
BUNICA: Ce staţi aşa, stană?
DINICA: Mi-a sărit inima! Bine că Lavinia noastră nu se sperie la primejdie!
DINICĂ (clănţăne de frică): Cică Scufiţa Roşie l-a întâlnit pe Lup prin pădure: „Bună-ziua, Scufiţă!”
BUNICA: Ce are ĂSTA?
DINICA: Zice un banc!
LAVINIA: Desigur, trebuie să fie ceva vulgar…
MMMITICĂ: Îl simt mai aproape!
DINICĂ (aproape strigă povestea): Şiii… O opreşte lupul pe Scufiţă, o şi violează cât de cât…
LAVINIA: Păi, se putea?…
MMMITICĂ: Nu mă mira să bage vreo poantă cu lupi pederaşti…
DINICA: Adică?
MMMMITICĂ: Adică gay. Sau homosexuali. L-am pus pe vecinul să caute pe net ce înseamnă, să-mi explice şi mie, că domnu´ Dinică mă băgase-n ceaţă… A minţit orbul cu binişoru tot aşa cum au minţit poporu´ cu televizoru´!
DINICĂ: Ia mai tăceţi, c-o las pe nevastă-mea să vă spună bancuri!
TOŢI: Nu!!!
DINICĂ: Şi după ce termină Lupul, de bine, de rău…
BUNICA: Ce anume termină Lupul?
DINICĂ: Las´ că-ţi spune mâine Mitică! Deci, lupul isprăveşte, iar Scufiţa exclamă: măi Lupule, am să fac plângere la Poliţie, că mi-ai tăiat calea, că m-ai privit de sus, m-ai ironizat cinic şi apoi m-ai şi violat de cinci ori. Cum de cinci ori? – se miră sincer Lupul, care abia terminase cu Scufiţa şi deci memoria nu-i putea juca feste, ca Bunicii, doamna Papadopol, aici de faţă…
BUNICA: Ai sicktir!
DINICĂ: N-am!
DINICA: Şi ce-a răspuns Scufiţa?
DINICĂ: Păi ce, te grăbeşti, măi Lupuleţ?
Geamul se deschide – scââârţ! – şi apare Insistentul, cu faţa un pic acoperită cu o căciulă cu găuri în dreptul ochilor. Din când în când, o s-o ridice însă, ca să respire.
BUNICA: Au, curent!
DINICA: Hoţii!
INSISTENTUL: Hopa, m-au prins! Cine m-a minţit că-s certaţi şi plecaţi?
DINICĂ: Ne predăm, domnule hoţ, să nu ne faceţi nimic!
INSISTENTUL (încet): Nu-i luptă egală, sunt mulţi!
DINICĂ: El e unu´, iar noi suntem singuri!
MMMITICĂ: Ce să-i fac hoţului?
LAVINIA: Numai de hoţi n-am avut parte azi!
DINICA: Nu vreau scandal! (încet) Dacă scăpăm cu bine, e emoţie pozitivă şi-o pierd pe Love! De, „inimă de sticlă”! Ce fac, că nici să ne omoare ista… (se înfige în hoţ) Bă, NU fi prost, hoţule! Nu te opune!
INSISTENTUL: Păi gata, m-aţi şi prins! Aveţi milă, că de mizerie o fac! Ajut orfani, ajut bătrâni, nu fur numai´ pentru mine…
DINICA: Nu, nu m-ai înţeles: dacă te prindem, e cu happy-end, fata noastră se bucură, se relaxează ea cumva, îi cedează inima de bucurie şi-o pierdem, Doamne-fereşte! (vorbesc în şoaptă, aproape mângâietor)
INSISTENTUL: Păi io ce zic? Tot „Doamne-fereşte”! Da´ ce are fetiţa?
DINICA: Inimă-de-sticlă!
INSISTENTUL: Vai de mine! Săraca! Am avut şi eu!
DINICA: Şi cum ai scăpat, poţi să-mi spui?
INSISTENTUL: Cui pe ci pe cui se scoate, ca la călire: o emoţie mare, am crezut c-a câştigat echipa mea la fotbal. Şi mi-a trecut definitiv…
DINICA: Nu prea cred! Nu prea cred să treacă cu bucurii şi prea mari, mai bine o sperii un pic, se emoţionează banal, că moare, şi ieşi din scenă…
INSITENTUL: Nu înţeleg ce vrei, cucoană!
DINICA: Vreau să ne nai emoţii din ălea nasoale, garantate. la care se aşteaptă lumea! De exemplu, să-mi pui mie cuţitu´ la gât!
INSISTENTUL: Doooaaaamne-fereşte!
DNICA: Ba mi-l pui, ne prefacem un pic supăraţi şi gata, apoi te scap şi eu!
INSISTENTUL: Parol?
DINICA: Parol, bre!
INSISTENTUL: Da´ n-am cuţit! Mi-e frică de lame, că sunt tăioase!
DINICA: Ei, rabdă i tu puţin, fii bărbat! Stai o ţâră aici, că îndată aduc cuţitaşul! (tare) Lavinia mamă, stai să vezi pe cine ia ostatecă! Că pe mine mă ia, dar nu-i ca LAVINIA: Mama mă crede tâmpiţică! Nu ştiu de ce mă tot protejează ca o cloşcă! Hei, omule, fugi acum, cât e mama plecată, că ea-i mai surescitată. Ce naiba voiai să furi? A trecut tata înainte şi-a ras tot! Şi berile!
INSISTENTUL: Halal tată, domnişorică, nu te supăra!
LAVINIA: E tată vitreg, săracul… Şi-şi plăteşte şi el păcatele în felul lui.
DINICĂ: Ce-am „ras” eu? Voi aţi băut berea şi tot eu sunt ăla răul?!
INSISTENTUL: Taci, bre, omule, că vine aia cu cuţitu´ şi-o să vezi ce frică ţi se face!
LAVINIA: Hai, cărel, că nici nu ţi s-a văzut faţa. Şi suntem prea obosite ca să mai dăm şi declaraţii pe la Poliţie…
BUNICA: Ba eu nu sunt obosită deloc! Je m´en fiche!
DINICA (din off): Unde dracu´ o fi lăsat orbu´ acela cuţitele?! Doar nu s-o fi dus să-şi taie vinele cu ele!
LAVINIA: Tată, ai mâinile libere?
DINICĂ (cască): Ei, na, cum să le am libere? Nu ştii că-s încă prinse de umeri? Ha-ha, încă mai am resurse de glume!
LAVINIA: Încă mai ai aburi de bere! Lasă glumele proaste şi deschide-i omului geamul, să poată şi el pleca şi să ne lase.
BUNICA: Poate mai are şi alte case de prădat în drum…
Sonerie la uşă.
LAVINIA: Am şi uitat că avem uşă! (hoţului) Omule, lasă capul în jos şi ieşi pe uşă. Oricine intră, o să fim ocupaţi…
INSISTENTUL: OK, sărut-mâinile! Şi matale, mamaie!
BUNICA: Nu-mi spune „mamaie”, bădărane, zi-mi „madame”! Lasă, treci mâine să ne pupi mâinile, dacă eşti gentilom.
INSISTENTUL: Adică?
LAVINIA: Adică ieşi!
INSISTENTUL: Ies…
Deschide şi se loveşte în uşă de cel care intră: Titi.
TITI: Pardon!
INSISTENTUL: Nu face nimic,,,
TITI (intrând): Deranjez? Sigur, ştiu că deranjez la ora asta în care numai tâlharii mai intră prin case, dar m-am gândit să o întreb chiar eu direct pe Lavinia ce şi cum. Poate ieşim la o bere, poate nu-i dracul chiar atât de negru… Eu nu cred şi pace că e atât de bolnavă!
Intră Dinica, cu cuţitul în mână, vijelioasă. Rămâne perplexă.
DINICA: Unde naiba-i tăntălăul ăla de tâlhar?! Unde naiba sunt bărbaţii când ai nevoie de ei?
TITI: Păi, eu sunt aici!
DINICA: Tu mai lipseai! Eu aveam nevoie de hoţ… Şi eu ce sunt, caraghioasa voastră, să mă duc degeaba după cuţit?
DINICĂ (soţiei): Măi, atâta m-am ataşat de Love, chiar dacă-i numai a ta… Ştii ceva? Hai s-o ducem cu forţa să-şi cumpere ţoale scumpe, europene, smacuri de păr şi de piele, s-o obligăm să fie fericită cât mai are timp, că o viaţă avem!
MMMITICĂ: Dacă e noapte şi nu vede să cumpere, o ghidez eu!
DINICA (soţului): Mitică acesta pân´ la urmă-i băiat bun! Ce crezi, chiar o fi… din ăia?
DINICĂ: Fugi de-aici! Doar pentru că îţi face bine masaj? Orbii fac un masaj excelent. Dumnezeiesc!
DINICA: Ca mulţi HOMOrişti, cum le zici tu. Şi-i suspect: m-am uitat, Mitică nici măcar nu întoarce capul după femei…
DINICĂ: Ca să „vadă”, trebuie să le pipăie. Sau măcar să le miroase. Ce femeie se lasă însă amuşinată pe stradă? Şi chiar dac-ar fi DIN ĂIA, nu-i treaba mea, din moment ce e voie acum, e european. Şi nu mă iubeşte pe tine, ci probabil, cel mult, pe vecinu´ de jos. Dar poate e doar o prietenie – ceva… (încet) Da´ tare mi-e teamă că orbu´ ăsta trage bine cu urechea pentru nevastă-mea! O fi noua noastră Securitate, particulară, de bloc, de scară. Nu înţeleg însă cum poate să servească o femeie, când el e îndrăgostit de balerinul de sub noi. Ăla, Vuvuzel, Vuvuzelea, Vuzea, Zuzea sau cum naiba-l cheamă… Na. Că sună telefonul. Ce-or vrea acum, noaptea?!
BUNICA: Dar n-avem telefon, ni l-au luat comuniştii, l-au naţionalizat…
DINICĂ: Ştie ea ceva, l-a furat ieri cineva…
DINICA: Da´ l-a adus acum hoţul înapoi – se vede că nu i-a plăcut modelul, sau plătea prea mult abonamentul… Dar cum de l-a făcut să şi meargă?
Dinică vorbeşte la telefon cu „da-da-da”. Revine şi-i ridică mâna lui Titi ca la învingătorii la box.
DINICĂ: Hai că m-am lămurit. Diagnosticul ăla a fost unul greşit! Dar n-au avut cui să comunice greşeala, cică au vorbit de ieri cu tot felul de extratereştri nebuni… O să moară altcineva, nu Lavinia mea! Ia-o fiule, fă-o fericită! Ai, văd că vă placeţi! Până şi Mitică VEDE asta!
TITI: Lavinia, vrei să-mi fii logodnică şi să ne citim împreună, „până ce moartea ne va despărţi”?
LAVINIA: Ei, doar pentru un timp aşa scurt?
DINICĂ: Dragostea-i ca şi cu şofatul – ca să nu faci dracului accident, e mult mai bine să te antrenezi pe cât mai multe maşinuţe!
TITI: Ştiu că mulţi aleargă până pun mâna pe o maşină bună, după aia nu se îndură nici s-o lase în stradă, în frig – bunicul toată viaţa a şurubărit la aceeaşi maşină!
DINICĂ: Când n-ai sculele potrivite, devine o provocare să o faci să meargă din când în când… Dar dacă nu-ţi mai face probleme, o uiţi pentru un Ferrarri împrumutat sau un BMW furat…
TITI: Ba eu sunt consecvent – dacă mi-aş lua o maşină, n-aş merge cu alta…
DINICĂ: Uite o soluţie de compromis: nu merg cu alta, merg cu aceeaşi marcă; mai schimb însă Skoda mea cu Skoda unui amic… Sau măcar o duc la operaţie estetică – îi schimb culoarea, tabla capotei, lunetele…
DINICĂ: Ei, vă declar logodnică şi logodnic! (Cântă, fals, Marşul nupţial al lui Mendhelson)
DINICA: Ei, ce credeţi că faceţi? Titi, nu-mi face fata fericită, că murim amândouă!
DINICĂ: Am şi eu un cuvânt de spus: sunt de acord ca nevastă-mea să fie de acord cu căsătoria.
LAVINIA: Cum, zici, c-am să mor de fericire? Atunci, să murim împreună!
BUNICA: Mori, mamă, dar mori de fericire!
MMMMITICĂ: Şi duşmanii, de ciudă! VĂD o dragoste mare! Ar da bine s-o vedem într-un film şi să mi-l citească prietenul meu…

Sfârşit

Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*


Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.