RODICA RĂPEANU (Ţăndărei-Ialomiţa)*Poetă*

Debut literar:

În luna aprilie -2013, apar în revista online “Insemne culturale”
În luna Iulie-2013 devin coautor în antologia “Suflet Nemuritor”
-22 noiembrie 2013 “Editura Natiunea” coautor în cele două antologii de succes, prezentate la Târgul International de carte – Gaudeamus- 2013 antologiile purtând următoarele denumiri“A treia cale” si “De drag, de dor și de jale”
-Poeziile mele, au fost preluate și de posturile de Radio, precum: “Radio Izbiceni” “ Prodiaspora” și “Antena Satelor” unde moderatorul Vasilica Ghita Ene, mi-a acordat un interviu/recital, în cadrul emisunii“Lada de zestere” din data de 21 noiembrie 2013.
-Colaborez alături de compozitorul, Stelian Ene, ca textier, pentru romanțele ce urmează să fie cântate de către Alexandru Jula, Anastasia Lazariuc și interpreta de muzică populară, Ofelia Florica Harangus.
-In luna Decembrie 2013, am primit ca dar, informația că reprezint coperta revistei “Dor de Dor” aflată sub egida domnului Toma Marian: Dor Marunt-Călărași.
-Anul se încheie cu o altă apariție în altă revistă “Cafeneaua politică și literară” Drobeta Turnu Severin-Mehedinți, redactor Mircea Popescu
– 15 August, 2014, Antologia „Dor de Dor” Dor Mărunt, editia I
Premiul I, Labirinturi Autumnale, Noiembrie 2014, Insemne Culturale!
Colaborare cu interpretul Gheorghe Roșoga -2016
Premiul I, Insemne Culturale 2016
Cea mai mare notă la „poezia cuantica” Concurs international Corona Italia!

Negru samsar

Negru samsar m-aleargă nătâng,
Mă-mpiedică-n deal și despiedică-n vale,
Mă-nțeapă sub coastă, cu pintenul stâng
Și mâna-i de fier se proptește-n zãbale.

Negru samsar mă biciuie, stând –
Privirea lui rece, mă-mproșcă cu zgură
Și jalea-mi erupe sub ochiul plăpând,
Din lacrimi acide, colir de sulfură.

Negru samsar mă-njură de zor
Și-mi bate potcoave din coase tocite,
Mă mușcă durerea, de-mi vine să mor,
Că-mi zice de mamă și neamuri corcite!

Negru samsar m-afumă cu smog,
Mă sparg peste cruguri – cai mici de criblură –
Tehui mă respiră și bea ca pe drog,
Să-i vindec ființa bolnavă de ură!

Negru samsar mă-ncalecă orb,
Pariuri câștigă cu mine la manșă,
Mă plimbă-n turniruri – drept hrană de corb –
Trofeu al redutei lipsit de revanșă!

– Din toate ce-am fost și mai sunt în aval
Înghite-mă Doamne! …și scuipă-mă cal! –

 

Labirinturi autumnale

 

Prin zări pustii mă cheamă cu firea ei zăludă,
În scâncet de vioară mă-ndeamnă către flirturi –
O scotocesc cu vrerea scurmând prin labirinturi
Mi-a desfrunzit copacul și umbra mi-este udă.

Plâng fluturii de noapte roind prin insectare,
Tăcerea lor mă strigă prin zbateri sugrumate
Îmi plouă cu rugină prin gânduri estompate
Nu cred c-o să mă vindec de-atâta-nfrigurare…

Cățele slobozite pe-alei de rug dansează,
Auzi, cum latră-nfipte în burguri de cerneală?
Încremenesc de vie, de frig și de sfială
Din mâini, cocoșul morții, în aer ricoșează.

De glonțuri purpurii, mor frunzele-n pomadă,
Sinoade de prigorii însuflețesc iar calea,
Fecioare despletite îmi împresoară jalea
Se tânguiesc prohoduri în toamna mea nomadă!

Vreau să-mi agăț o șansă de vânătorii ceții,
Să-mi lase suflul karmic, în praștiile toamnei
Îngenunchez pe-o armă și cer clemență doamnei,
Să-mi ierte nostalgia și frământarea vieții!

………………………………………………………………………….

Caii liberi!

Umbra lor descheie clisa închegată
Râde iarăși pusta de șei călărite
Nechezând speranță, zarea pare beată
S-a trezit pământul pocnit de copite

La izvor s-adapă mânzul rupt de sete
Leac de făcătură pe coline sterpe
Macii îmi descântă hipioți cu plete
Se-nfioară măguri sub tropot de iepe

Fără de căpăstru, fără de zăbale,
Mai caută raiul galopând prin gânduri,
Hamuri de lumină se-mpletesc în cale
Îngropând potcoave prin albii de prunduri

În crupade scurte către porți celeste
Liberi și sălbatici neștiind de frică,
Tremurul din falii, parcă-mi dă de veste,
Cum de prin adâncuri caii-mi se ridică.

Soarele zbicește cu sulițe blânde
Jucându-se-n coame, parc-ar fi un paj,
Stăpâni peste grinduri cu priviri plăpânde
Subt feriți de pleasnă și inuman carnaj.

 

A fost ucisă toamna!

 

Citesc în „Adevărul” o știre deprimantă,
Prea plină de mistere m-anunță debordantă:
„A fost ucisă Toamna! I s-au furat din sân:
Fiole de parfumuri, ce miroseau a fân
Și-o tabacheră scumpă, cu cel mai fin tutun,
(nicotiana nopții, ascunsă-ntr-un cătun)
S-au mai găsit pe buze, mici urme de alcool
Și ne gândim cu groază, la semne de viol…

În știrea delirantă nu sunt doar vorbe goale;
S-au luat probe de sânge culese de sub poale,
I-a fost chiar smulsă rochia, cu tentă acaju,
Împrăștiindu-i roată, sămânța de caju…
Găsindu-i totodată (plusând marja de risc):
Șiragul alb de perle, din boabele de vâsc,
Flaconul plin cu săruri, (pe jumătate, gol)
Sub jilțul ce tronează, intrândul de pe hol…

S-a tras în ea cu gloanțe! – drept probă, revolverul –
Găsit lîngă lințoliu, cum spune peruchierul,
Ce tremura de zor, aflându-mi-l pe tartor…
Prea Implicat în toate, ș-audiat ca martor!
Juratul de la curte, pe post de gropnicer,
Întemniță pe viață, pe bietul temnicer –
Dosarul-ultimatum în pronunțare dat,
Fondat în prealabil, este de-acum, clasat!”

Aș anula ziarul și tot rechizitoriu’
Și v-aș ruga ca vestea, s-o luați în derizoriu,
C-a fost văzută nudă, cum sta la clavecin,
Cântând ziua, nocturne, cu Maître Couperin!
Și carevasăzică… (să nu mai stați în dubii)
Flirtează fără grijă prin scurtele preludii,
Degeaba mi-o credeați, o fire pudibondă,
Așa a fost de mult – o toamnă vagabondă…

*

Te tac

 

În acest timp voi omologa liniștea inventată de tine
am s-o culeg din urma furtunii
cât stăm la o țigare…
Eu voi privi languros
spre ochii tăi mirați de goliciunea
așternută la picioarele tale
în timpul unei amanetate clipiri –
gura mea îți va săruta sprâncenele,
doi corbi căzuți deasupra luminii.
Tu vei rostogoli fumul, cu aromă de vanilie, peste sărutul mut
voi fi siderată de atâta tăcere lăsată de inimile noastre
între două bătăi,
mâinile tale se vor dovedi prinse în adâncuri,
căutând nufărul apelor line….
îți voi simti pulsul zvâcnind în răstimpul tuturor frământărilor,
valurile minții vor intra și ele într-o stare de acalmie…
amortițe vocalele vor sfârși în penița ta, de aed,
amprentându-mă.
..
Tăcere! …vreau să te-aud, scrijelind.

 

Ce trist ai fi fost, de-aș fi rămas doar spirit

 

Mi-ai văzut sufletul,
care-mi păzește masa de carne.
„Măreț! ți-ai zis:
Hai să-l adun, întreg, în corpul ei…
pe buzele mele”
Ai suflat peste mine suflare de viață,
și m-ai făcut vie – Femeie adevărată!
Cu măiestria unui menestrel,
mi-ai pus în mișcare, mădularele…
Nebune!
Ca sufletul meu să evadeze-n spațiu,
împrejurul timpului
ai adus în scenă – focul!
Scânteia lui a ajuns la tine, la mine…
Pe mine m-aprinde,
pe tine te mistuie.
Ard în jar de cuvinte!
Mă desprind din ele și aud:
„Floare de sânge și carne… Univers de ispită…
Prin noi, peste noi, în noi risipită…”
Reacționez și interacționeez cu tine.
Eu femeia, mă bucur de fluidul vieții tale,
iar tu, de sâmburele meu…
De aceea îți caut inima, mintea și trupul
Întocmai ca un fruct,
tu ești sămânța, eu sunt pulpa
și-n pericarp, spiritul,
formează coaja.
Un liant numit, Iubirea,
ne unește funcțiile…
Ce am de făcut, să te iubesc cu adevărat?
Rotund și plin cuvânt în gură – Bărbat.
Ești marele meu, tot!

*

Hidalgo

 

De m-ai pierdut Iubire, ne-om poticni în plâns,
De vrei să fii cu mine, o eră nu-i de-ajuns!
N-ai timp să mă adulmeci și nici să mă măsori,
Coconul de iubire, n-ai timp să-l desfășori!

Dar dacă, de cu seară, mă chemi din roșii zări,
Iubire, mă destramă pe țărmul unei mări!
Zglobie mi-este mâna, prin alge te cuprind,
În ochi, nemărginirea să-ți ardă, când te-ating…

Și lasă peste mine, mareea-ți înspumată,
În valuri pribegite, revarsă-te odată!
Te-oi dănțui prin râuri, ți-oi arăta izvorul
Tămăduindu-ți, tirsul, îți voi simți fiorul.

Naiadă și femeie, răsplată îți voi face,
De-nșir’te mărgarite, vei ști, a le desface!
De vei străpunge-afunduri, eu voi sui pe val,
Ți-oi ocroti-n adâncuri, scheletul de coral

Și obosit în sarea, dorinței, spre aval
Mirajul însetării, te va purta spre mal –
Inchis înspre odihnă, în scoica de opal,
Să mi te-aud, Hidalgo, gemând gerundival!

 

Când te iubesc

 

Când te iubesc,
sunt singura femeie
 a pământului,
din care țâșnesc izvoare
prin gura deșertului
și murmurul meu
e strigare 
de viață!
Când te iubesc,
sunt singura pasăre 
ce zboară fără aripi
și ating înaltul
doar prin bătăile
 inimii

…
Când te iubesc,
 mă deschid în palma ta,
curcubeu, peste ploi si speranțe
dorind să-ți îmbrac trunchiul
de vremuri 
ostoit
Când te iubesc,
sunt veselă bacantă
ce-așteaptă botezul iubirii
în vinul sufletului tău,
sorbindu-ți taninul
, din adânci 
rădăcini

!
Când te iubesc, 
îți sunt vasală si regină
peste trupu-ți despicat
 în suspinul tuturor
 prejudecăților!
Când te iubesc,
 sunt miez de prescură
plătindu-mi liturghia păcatului,
 că m-am zămislit 
din coasta ta, 
bărbate

!
Când te iubesc, 
sunt inefabil cuvânt
,
dintr-o singură silabă
,
ce nu-l poate traduce
 nimeni…
Dor!

*
Livadă verde, cu ochii verzi

Eu mă afund cu trupul-dor în iarbă și mă revărs prin firul verde, lacrimi,
Când seara se cunună la amiază cu soarele nebun de patimi!

Eu îmi afund tot trupul–miez în iarbă să simt cum crește prin tulpini, iubirea
Când zbor de fluturi mă împresoară și-mi țin pe patru aripi, nemurirea!

Eu mă afund cu trupul-rod în iarbă să prind iar glasul bobului de rouă
Căzut în zori de zi s-aud cum țipă, de setea ce l-a spart în două!

Eu mă afund cu trupul copt în iarbă să-i dăruiesc pământului preaplinul,
Când cerul îmi îneacă pleoapa, cu norii grei ce răzvrătesc seninul.

Eu mă afund cu trupul-măr în iarbă, chiar dacă iarna mă cerne cu zăpezi,
E semn că dincolo te-aștept Iubite, livadă verde, cu ochii verzi…

 

Privește-ți bărbate copacul

 

Privește-ți bărbate copacul!
Ce rădăcini adânci ți-ai înfipt în numele meu?
Te doare trunchiul? 
Să nu plângi!
Pe mine mă doare crescutul arborelui tău…
Te legeni? Te-apleci…
E vântul ce geme-n chemare și-mi despică lutul.
Foșnești de iubire?
 Foșnești!
Te uită cum de frunză verde îmi râde pământul!
Mă iubești?
 Uite… crești!
Și simt că ți-a-ncolțit în trupul meu sămânța!
Bărbate! E rodul tău!
Noul copac ce-a răsărit, când ți-am hrănit credința.
Tu taci! 
Mă petreci? 
Pe mine mă doare nenăscutul din nou,
Și iubirea… și legănatul… și plânsul!
Ce-ți pasă?!
 Te răsucești în pântec – OMULE NOU!

*
Rădăcina ta, Femeia

Femeia ce a scris la două inimi…
Te rog, așterne-o-n pagină de carte,
Ca-ntr-un ierbar udat numai cu lacrimi,
Printre cuvinte rostuite aparte!

Octombrie, te-a văduvit, vezi bine –
Dar te iubesc, preaplinule, de patimi
Și nu te văd, curând, golit de mine,
Cu buzele-am să-ți șterg ochii de lacrimi!

Pedeapsa vine, într-un târziu dar vine,
Te vei usca de mine în tăcere,
Voi înverzi prin șoaptele-ți aldine,
Iubiri înmugurite din durere!

Iubindu-mă te voi scăpa de cazne,
Te voi purta-n tărâmuri abisale,
Vei răscoli bejanii de mirozne,
Prin florile plăcerilor carnale…

Dar nu lăsa orgolii să ucidă,
Sămânța verde ne-ncolțită-n Freya
Și fii vanirul meu ce mă evidă
Căci rădăcina ta este – Femeia!

*
Suflet de violină|Dama cu camelii

 

Intinse corzi îmi zac pe Stradivarius,
Prin efuri mă-ntretaie cu iubire,
Acorduri, mi se-nalță către Sirius
Iubindu-te novice, și-n neștire…

Eclise, se-mpreună. printre nituri
Bătându-mi cuie în acord de cvintă,
Pe talia mlădie, vii să-mi scuturi
Vibrații când arcușul mă alintă

Pe trupul meu ți-ai așezat prăgușul,
Să cânți libretul actelor carnale,
Îți tremură bărbia și călușul,
Tot rezonând prin simțuri abisale!

Ca-ntr-un blestem, regină peste toate,
Mă înconvoi în mâini de lutier,
Sub ochii tăi, orchestra-mi url-a moarte
Și râde cu plăcerea unui altier…

Dacă-n trei acte, rolul mi-e incert,
Camelii îndoliate, deplâng soarta,
Rămân a ta și-n ultimul concert
Voi triumfa, ca Rose,-n Traviata!

*

ȚIE, CAL LIBER!

Sunt atât de liber, și-atât de ne’nfrânat
Și simt acum în liber, să-mi fac mereu de cap!
Și-s neînfricat în liber și sunt nestăpânit
Și-n trap, spre libertate, gonesc neostoit!

Mă voi opri din fugă, într-un târziu amurg,
Când oasele bătrâne, s-or sătura să fug…
Voi necheza stăpână, să mă auzi că vin,
Să-mi pregătești odihna, în staulul cu fân!

Să mă primești cu milă și te-oi privi cu jind,
Și adâncă mulțumire, ți-oi dărui plângând,
Căzându-ți la picioare, cum se întâmplă rar,
Să pice din grandoare, Mărețul armăsar!

*
Zboruri

 

Printre bătăi de inimi, ne măsurăm eterul
Zburăm divin prin țipăt, cu-o singură aripă
Apropiați în pliscuri ne sprijinim apterul
Și-n carnea mea adesea ne prăbușim o clipă,

Să incantăm destinul pietrificat în rună,
Să ridicăm Înaltul, să-l agățam de stele,
Împăunate pene să zboare-n colț de lună
Și simțuri abisale s-adoarmă printre ele!

De sângerăm dorințe, le vom simți tăișul,
În strana nemuririi pe-antimisul cu doruri,
Lumini sacerdotale vor încolți păișul
Lăsând iubirea sacră, să-nvețe de la zboruri.

Deși din întuneric curg numai divagații,
Ce mică este lumea, ce mic e infinitul…
Iubindu-ne sălbatic prin mii de constelații
Ce mare e Genunea, ce mare e Nimicul…

1 Comment

  1. „A fost ucisă toamna!I s-au furat din sân: /Fiole de parfumuri ce miroseau a fân”
    Extraordinară personificare a toamnei!

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*


Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.