TUDOR GHEORGHE CALOTESCU(Jurnalist *Poet*)

În țara asta normalitatea este ceva extraordinar

Am încercat să fiu cât de cât un observator „normal”. Deși asta este totuși destul de dificil în România. Aici există tabere peste tot. Și exclusivități! Dacă te pune „ăl cu coarne”, sau „cel sfânt” (depinde și aici din ce tabără ești), să te uiți în tabăra lui pește, o iei peste bot de la cei din tabăra pescarului. Dar nu pentru că te-ai uitat la vecini. Nuuuu… Ci pentru că ai îndrăznit să belești cumva ochii. Culmea eforturilor este atunci când crezi că poți face ceva să-i împaci. Mai întâi între ei. Dar e mai mult decât o misiune imposibilă. Nici să stai în afară nu e o soluție. Te vor bombarda cu toții. Aici nu există enclave! În România nu s-a inventat nici obiectivismul, dar nici locul de observație egal situat între taberele veșnic beligerante. Iar războiul?!… Un război murdar, în care nu există reguli și nici uniforme. Nici măcar strategii de retragere. Doar trompete peste trompete și o chemare a chemărilor niciunde. Pentru atac nici nu e nevoie de vreo strategie. Nimeni nu are acest gând, deocamdată. Oricum, toți comandanții, din toate taberele, luptă mai întâi să nu le ia cineva locul. Dacă, din când în când, un glonte de argint tras aiurea după vreun concurent mai agil, sau un obuz de platină care trece dincolo de tabără, dintr-o eroare de țintă, ajunge cumva în tabăra opusă, există riscul să creadă că au tras tot ai lor. Așa că niciodată nu se știe unde trebuie săpată tranșeea. Dar fiecare sapă groapa celuilalt și dracu tuturor.
O să încerc să nu mai spun nimic; nici de unii, nici de alții. O să-mi sap singur groapa, ca să-i scap de efort. O groapă unde o să-mi montez un periscop, cu un sistem românesc de oglinzi, veșnic paralele și de netăguit. Apoi o să-mi scot ochii (oricum tot ar fi scoși și de cei din stânga, și de cei din dreapta, cu aceeași plăcere – chiar și din iluzoria tabără a nimănui) pentru că mai rău mi-ar face privitul. Sau, mai bine, o să zidesc groapa de jur împrejurul meu. Apoi o parte din mine, să zicem cea responsabilă, se va lupta, până la ultima suflare, cu partea visătoare. Știu că e un război inutil. Prizonier e, pe rând, și poetul, și ridicătorul la pătrat.
Halal să-mi fie Doamne că mi-ai dat liberul arbitru și că m-ai lăsat așa la mâna „celui cu cornițe” ca să aleg cunoașterea și… De atunci tot dau vina, ba pe șarpe, ba pe frumoasa Eva, ba pe Tine, ba pe Scaraoțchi… și nu mă mai satur să mă văd în oglindă cât de mândru și prost pot fi! Iar dacă raiul a fost cândva pe aici, în mod cert nu botezaseși niciun neam de-al meu.
Ca în Miorița noastră bucălaie, cea de stele zicătoare cu voce de oaie dominantă! Beeeeți măi, beeeți! Beeeețiii mei frumoși! Poate că așa vă mai îmbrățișați și voi din când în când!

Tudor CALOTESCU

România a patentat alternativa liniei drepte ocolite

Cea mai mare realizare a acestui patent este, de departe, simplificarea prin complicare a Politicii Agicole Comune. Iar Dacian Cioloș, așa cum l-am descoperit în anul în care a tehnocondus România, este zeul acestui patent. De la „stai așa că nu-i așa” până la categoria „hai să fim onești și veșnic defazați” a desenat cea mai ocolită politică personală din lume. Cică din bun simț ardelenesc. Uitând totuși să se pronunțe „no așe e bine”, atunci când ar fi avut un cuvințel de rostit în politichia de Dâmbovița, sau măcar un „tulai Doamne, câtui de mare poza asta cu mine de pe toate străzile” (era să spun de pe toate gardurile).
Dar realizările locale sunt întotdeauna mult mai zemoase. Felul în care reușim să complicăm firescul, doar pentru că pare mult prea simplu, ne definește de ceva vreme. Nevoia de a demonstra tot timpul cât suntem de buni, ne face să fim din ce în ce mai slabi. Chiar jigăriți.
Dacă în politică căile ocolite se cheamă strategii de adormit electoratul și sunt de când lumea, niciun tehnocrat nu și-a mai propus să circule pe autostrăzi infinite în căutarea zig zagului până la patentarea liniei drepte ocolite.
Asta îmi aduce aminte de felul în care Bulă a reușit să complice povestea cu săritul așchiei direct în fund, prin plimbarea acesteia în jurul satului, apoi în jurul țării, ba chiar și în jurul Pământului (cu universul încă nu avea certitudini) până ce tot în fundul lui Bulă a ajuns. Poate că ar fi cazul să mai spunem și pe direct unde ne doare pe fiecare de țara asta. Ca să știm totuși de ce e coadă la supozitoare.
Cât privește viitorul (noțiunea aceea a timpului necesară bobinării liniei drepte între două puncte intermediare situate mai întotdeauna excentric față de punctele A și B – acolo unde A este punctul din care linia ar trebui să se nască, iar B un tiran de punct în care ar fi prea aiurea să ajungă vreodată), acesta e o unitate veșnic plimbabilă între dorință și deziderat. Dar întotdeauna racordat la Speranța (Popescu?!… sau vasul fantomă din serialul „Toate pânzele sus”).
Iar după toate aceste ocolișuri prin tufișuri și prințipii, ce face musiu Julien Dacian Cioloș?! O dă în sfârșit pe față, dar tot la două, trei capete. Ba că întră în PNL, ba că le tunde freza celor de la USR, ba că face o construcție tehno-politică. Cu 100.000 de membri care să plătească abonament de partid în euro. Că leii sunt cam plăpânzi! Deci, Cioloș rămâne tot la principiul patentat al dreptei ocolite. Mai întotdeauna știind cel mai bine ce ar trebui să facă alții. Doar e un fel de regizor într-un viitor film care se va filma în mai multe sensuri. Iar finalul va fi o totală dezbatere pro și contra finalurilor. Ca într-un final de film din epoca tânărului Zeffirelli. Iar de happy-end ce să mai spui?!!… Rămâne pe ocolite!

Tudor CALOTESCU

1 Comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*


Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.