MARIA IEVA (Timişoara)*Poezie*

POEZIA LACRIMII DE MIR

Deja cunoscută în literatură prin cărţile de poezie şi proză editate până în prezent dar şi prin publicarea în revistele literare a grupajelor de poezii şi proză, Maria Ieva oferă spre lectură acest volum al cărui titlu te conduce spre literatură onirică, dar care, în chip surprinzător, conţine Lumina în starea ei cea mai pură: Lumina credinţei adevărate, considerată un miracol. Dar şi lumina Iubirii care survine din Dragostea divină, de acolo de unde purcede şi fiinţa.
Parcursul Mariei Ieva este destul de spectaculos, având în vedere că este foarte tânără şi a abordat deja, mai multe genuri literare: roman, proză scurtă, poezie, spiritualitate. Şi probabil că nu şi-a epuizat toate resursele creative. Încă de la primul vers al primei poezii răzbate cuvântul durere, de care poeta se ascunde, dar, cu toate precauţiile, ea ţâşneşte din sine, răspândindu-se împrejur. Verbul „a ascunde” este folosit de două ori în aceeaşi strofă. Şi unde se ascunde poeta de durerea ei? „Într-un vid creat-necreat” – şi autoarea ne spune şi motivul acestei ascunderi: „Să ştiu că din tine sunt om întrupat”(Ultimul corb).
Însă un vis poate să capete şi formă, aşa cum s-a întâmplat în poezia Ultimul corb: „Agheasmă şi mir din buze îţi sorb, / Să plece din mine şi ultimul corb”. Poezia Mariei Ieva este încărcată de sensuri, uneori, o singură expresie conţine mai multe nuanţe şi sensuri, e o bogăţie metaforică şi o abundenţă de imagini frumoase. În plus, versurile au miez fiecare, nu sunt vorbe îmbinate de dragul eufoniei. Poeta a ales forma clasică a versului, care oavantajează şi-i dă posibilitatea interpretării. De asemenea, diversitatea mijloacelor de expresie, conferă chip, formă şi imagine poeziei, dându-i un plus de valoare şi prin simbolistica ei. „Trecutul rămâne în umbră rotund, / În floarea de cală m-ascunzi şi te-ascund; / Pe stele, cu ambră, scrisoare ţi-am scris, / Citeşte-mi în suflet privind în iris…”(Ultimul corb). Se ştie, poezia înnoadă punţi între oameni, îi apropie, îi face mai buni, mai luminoşi, mai curaţi. Spre acest deziderat moral se îndreaptă poezia Mariei Ieva.
Dintre elementele florale folosite, se disting: în primulrând, crinul, cala, florile de mirt de pe coroană, floarea de măslin (cu toată încărcătura ei simbolică), floarea de lumină, „floarea vâscului cea ne’nflorită”; floarea de eucalipt, floarea albă de migdal, flori de portocal, în general florile albe, florile miresei, mirul florii de lavandă. Că „Destinul se scrie pe bulbul de crin” – este admirabil spus pentru cineva care toată viaţa a căutat puritatea. Chiar şi în „cactuşii ce înfloresc” – poţi simţi „ninsoarea dintre pleoape”, spune poeta (Ninsoarea dintre pleoape). Dar, iată de ce, versurile Mariei Ieva sunt atât de reuşite, ele sunt scrise: „Cu pana-nmuiată în mir şi în vin” (Spre omul din vis). Iubitul are pe buze „agheasmă şi mir” pe care poeta le soarbe cu nesaţ. Atunci iubirea capătă dimensiuni sacre şi mai puţin carnale. Pământesc şi ceresc se îmbină armonios în versuri cât de poate de reuşite. Imaginea mirilor stelari care se înalţă de la poalele crucii, prinzând aripi de lumină: „La poalele crucii vom face popas, / Aripi să ne crească din timpul rămas / Şi zborul, şi pasul, luminii să-l dăm / Iubire să fim spre cer când urcăm” (Utimul corb).
O călătorie de vis, întreprind cei doi, bărbat şi femeie, descinşi dintr-o sferă, făcându-se punte unul celuilalt, pe drumul spre ultima vamă: „Desprinşi dintr-o sferă, cu nimbul pe frunte, / Din conul de pin un gând se destramă, /Prin ceaţă, din umbre ne facem o punte, / Să trecem de mână prin ultima vamă” (Spre omul din vis).
De altfel, evadarea în spaţii continuă şi în următoarele poeme. Ce-i mână în drumul lor spre a vedea miracolul luminii? Desigur, dorul de infinit care justifică setea lor de absolut. E interesant cum poeta îl include pe iubit în toate lucrările ei, reale ori onirice: „Când evadezi din tine şi ştii că eşti lumină, / Când nu mai simţi nimic, nici umbră, nici culoare, / De raţiunea cere o nouă disciplină, / Să te întorciîn scorburi, te-ntrebi: ce rost mai are? // Când evadezi în spaţii ce nu-şi ştiu începutul, / Când simţi chemarea rece din mugurul de pin, / Se decojesc gorunii, se decojeşte lutul, / Să poţi privi lumina din golul tău cel plin. // Acolo, între ceruri, iubeşti, te simţi iubit, / Miracolul luminii în tine se revarsă, / Îţi fulgeră retina un dor de infinit, / Dar gura îţi rămâne de-o sărutare arsă” (Miracolul luminii).
Versurile sunt atât de cantabile încât îţi vine să le fredonezi. Atâta muzicalitate perfectă e greu de atins. Şi totuşi, Maria Ieva reuşeşte acest lucru. Mai e un lucru foarte important: versurile ei induc o stare de linişte, aproape o beatitudine, sunt ca o pomadă pe rană.
Şi totuşi, un vis mai puţin obişnuit are poeta: „Să pot a renaşte mereu din Cuvânt” (Când rod nu mai sunt). Ea-şi înţelege menirea şi nu numai renăscută din cuvânt vrea să fie, ci chiar să se transforme-n Cuvânt, în chip mistic.
Această prefacere din trup în Cuvânt este starea sublimităţii Poeziei. Versurile Mariei Ieva sunt ca nişte lacrimi de mir izvorâte direct din umorile inimii. Ele sunt Taina, „Minune din minunea Lui”.
„Te voi iubi ca pe o taină / Minune din minunea Lui, / Mi-ai pus poemele pe rană / Când m-am simţit a nimănui, /Noi suntem una, toţi în parte, / Şi-n duh găsim orice răspuns, / Cu veşnicia dintr-o moarte/ Pe frunte îngerul ne-a uns” (Taină). Nu în zadar se poate spune, că actul sacru dintr un bărbat şi o femeie, sfinţeşte însăşi iubirea. Şi invers, iubirea poate sfinţi actul trupesc al unirii dintre cei doi.
O altă idee notabilă subscrisă poeziei sale, este că „ne-am întrupat din infinit”: „În lumea noastră de cuvinte / Încet, încet mi-aduc aminte, / Că-n vieţile ce le-am trăit / Ne-am întrupat din infinit” (Alt substrat). Dar o idee şi mai îndrăzneaţă este aceea că suntem născători de Dumnezeu: „Ne-am întrupat din lut, din soare, / Ca în sistemele binare, / Să-ţi fiu mireasă ţie – Zeu – / Doi născători de Dumnezeu” (Alt substrat).
Cu adevărat, universul cuvintelor este nelimitat şi atât de divers că n-ar ajunge o viaţă să-l descifrăm şi să-l folosim integral. În încercarea de a găsi substraturi ştiinţifice întrupării, poeta merge mai departe cu gândul, în versuri de-a dreptul copleşitoare: „Ne-am întrupat din vânt şi apă, / De unde cerul se adapă, / Să fii Adamul nenăscut/ Cu Eva fără început. // Ne-am întrupat fără să ştim / Că suntem ceea ce iubim, / Ne-am întrupat din noi, tot noi, / Ca stelele ce cad din roi. // Ne-am regăsit în geometrie, / Trăind perfect în simetrie, / Un cerc c-o rază la pătrat, / Un număr phi cu alt substrat” (Alt substrat).
Este o altfel de concepţie umană în definitiv.
Procesul transformării coconului în starea de fluture este o altă temă abordată de poetă: „Din fir de aur şi din borangic / Ţeseam cămaşă albă pentru tine / Şi mi-a crescut aripa din nimic / Ca fulgerul ce nu îmi aparţine. // Un înger mă privea nedumerit, / Credea c-aş vrea să fiu din nou acasă, / Dar i-am şoptit că eşti un emerit / Şi veşnicia are haina roasă. // Să-i ţes şi ei o haină de-mprumut, / Mi-a spus când soarele-mi usca aripa, / Dar eu priveam spre îngerul cel mut / Ne’nţelegând că zborul e risipa” (Fluture).
O profundă poezie de simţire patriotică este Pâinea,o poezie de întoarcere, de abur de pâine şi de mireasmă de strugur de acasă: „Mi-a bătut în geam lumina, / Dar am fost plecat de-acasă / Să aleg din grâu neghina / Să fac pâinea mai gustoasă. // Am păşit desculţ pe apă,/ Să văd ziua cum descreşte / Când sub pleoape se adapă / Versul care mă zideşte. // Am umblat în lumea mare, / Ba desculţ, ba încălţat, / Şi la ocnele de sare / Am crezut că-s vindecat.// Ca un fiu întors acasă / După lunga rătăcire, / Găsesc mâna mea pe masă / Obosită de simţire. // A dospit pâinea-n covată, / Dar am copt-o fără dor / Şi iar strig spre ceruri: Tată, / Unde-i vinul din ulcior?”.
Toate poeziile au ca numitor comun, frumosul în starea lui pură, curăţenia sufletească şi trupească, nimic trivial, nimic provocator. Sunt hrană proaspătă pentru trup şi o licoare pentru setea de sublim a omului care aspiră la treptele înalte ale desăvârşirii. E şi acesta un dar preţios al autoarei. În poezia Iertări reiese cel mai bine acest lucru:„La fel ca tine sunt şi eu, / Port focul sfânt ascuns în vene, / Un dar făcut de Prometeu / În nopţile de Sânziene”.
În dorinţa de a afla cât mai mult din propria existenţă, poeta meditează mult şi-şi pune întrebări fundamentale: „te-am durut şi m-ai durut, / dar am înţeles neînţelesul / şi am văzut nevăzutul; / te-am împovărat, dragul meu, / te-amîmpovărat cu mine / fără să ştiu că eşti tu.” (Te-am împovărat). Iar faptul că poeta îşi cere iertare până şi florilor, este dovada peremptorie a măreţiei umilinţei sale şia acceptării condiţiei de muritor: „Mă iartă, floare de lumină, / Că-ţi plâng prea des la rădăcină; / Că-mi este dor de dorul lui/ mai ştiu preoţii cerului. // Îmi iartă, floarede cobalt, / Dorinţa, zborul spre înalt, / Îmi iartă setea de-a
iubi / Şi bucuria de a fi”. Nu numai de la flori îşi cere iertare poeta, dar şi de la „clipa de pustiu”; fânul cosit, mugurul înmugurit (Iertarea florilor).
Alte elemente de construcţie sacră: fântânile celeste, „un psalm în vers nescris”; sămânţa unei rodii, un bulb de crin regal, crucea (element esenţial) – în care baţi un cui, zborul de fluturi, ornicul, în care mereu se naşte o-ntrebare, îngerii, stelele – „din ochii fără vini”; dar şi elemente matematice: axe, cercul, conul (de pin), elementul phi, binomul, oglinda concavă, spirala, „un cerc tăiat pe jumătate”; „întâia cuantă de lumină”; înmulţirea („se înmulţeşte doi cu doi/ ca trei în toate să rămână / Şi un trifoi cu patru foi / Începe să se descompună”), (Crucea); numerelor le găseşte un corespondent literal. Explicaţiile le-ar putea oferi ştiinţa numerologiei. Jocuri iscusite de cifre ca într-o cabală. În viziunea poetei, Lumina este ca o bisectoare. Iar aspiraţiile sale: „Iubesc şi visul, şi poetul, / Ce simt acum nu-i întâmplare, / Port haina ce o ia ascetul / Când rugăciunea-i sărbătoare // (…) // Din lacrima fecioarei mamă / Curg mările în pieptul meu / Spirala cătreea mă cheamă, / Să urc în cer pe curcubeu” (Răvaş). Nu e de mirare că poeta se consideră: „mireasa crinului regal” (Acum).
Imagine splendidă: „Dar lacrima în mine ară / Să facă pâine pentru zei” (Cu glas de apă).
Şi încă un poem, neasemuit de frumos, ce merită citat în întregime: „Albastru şi galben îmi picură-n vene / Mă strigă pe nume un înger în zori, / Dar trupu-mi rămâne ascuns sub troiene, / Din braţe să-mi crească petale de flori. // Prin ochi de copil privesc nesfârşirea / Şi ultima iarnă din mine o rup, / În piept îmi rodeşte din lacrimi
iubirea, / Ca mir şi agheasmă să-mi strângi de pe trup. // Te simt şi îţi simt trăirile toate, / Cutreieră vântul prin valea din sâni, / Închide-l de azi în temniţi pe „poate”, / Plecarea de mâine îţi cer s-o amâni. // Rămâi doar o clipă, rămâi doar un ceas, / Cu glas de sirene poemele cântă, / Înportul iubirii să facem popas / E multă durere şi noaptea-i adâncă” (Cântecul poemelor).
Poemele Mariei Ieva constituie, fără îndoială, o izbândă a spiritului, o bucurie fără graniţi care se revarsă spre noi cu nemiluita.
Şi teme legendare, mitologice foloseşte poeta, mitul Păsării Phoenix, mitul lui Icar, al lui Prometeu, „lacrima din lira lui Orfeu”; Olimpul, care naşte alte Afrodite, „Suspinul Păsării Măiestre”; „lumina zeului Ra”; şi multealtele.
Dar şi elemente şi personaje sacre, sărbători cum e Duminica Tomii, poruncile din Talmud, „Noe fără avatar”;Daniel în cuşca leilor; personajul vetero-testamentar Lot apare de mai multe ori şi chiar, într-un poem, trimiterea la soţia lui Lot, care, uitându-se înapoi, s-a prefăcut într-o stană de sare.
Fulgul de nea, misterul, floarea de colţ, luceafărul, lutul albastru, balsamul de nard, visul, sărutul, pasărea ce îşi iubeşte zborul, cerul, o pată de lumină, sufletul, frunza de mirt, lumina omniprezentă, sfera albastră, verdele crud, treptele, mirele, clipa de har, şi iată, un element nou, „crinul etrusc”, fructul, miezul, cuvântul, arhanghelii, treptele de stele, inelul, oglinzile răsturnate, şi alte elemente, alcătuiesc tablouri de neuitat.
Există şi elemente astrologice: semnul lui Saturn, porţile Căii Lactee, „galaxia născută din hău”; aurora, etc.
Poeta îşi ia lumina drept adăpost, iar altă oară se înveşmântă într-o cămaşă de lumină. Interesantă este dorinţa poetei, gata să renunţe la veşnicie, în schimbul clipei (ca şi în poezia folozofică eminesciană): „ia-ţi înapoiveşnicia / şi lasă-mi clipa!” (Cămaşă de lumină). Maria Ieva renunţă, cu alte cuvinte, la rochia verde, rochia roşie, ea cere aţă şi ac să-şi ţeasă doar rochii albe, rochii de lumină.
Şi o foarte frumoasă poezie de iubire, se numeşte: Dorinţă: „Doar ţie vreau să-ţi fiu minune / Şi pentru tine vreau să scriu, / Dar mă întreb de nu-i târziu / Să-mi fie stihul rugăciune”. Şi iată, poeta a şi dat răspunsul pentrupoemele sale: stihurile devin rugăciuni tămăduitoare şi miraculoase. Dar cea mai frumoasă declaraţie de simbioză de iubire filială este următoarea: „În venele mele curg cuvintele tale, / apele cerului şi fântânile pământului; / în venele mele ţi-au îngheţat lacrimile, / s-au topit luminile şi-am devenit tu. / În pântecul tău, / în inima, / în venele tale, / în scrisorile tale, / în visurile şi dorurile tale, / eu mereu eu, / lumină din Dumnezeu!” (Mama).
Şi nu e de mirare acest lucru, de vreme ce poeta simte:„O sete de Absolut / în stare de repaos”(Repaos). Totul împletit cu iubire, pentru că: „Iubirea-i darul ce sfinţeşte, / E drumul drept spre veşnicie / Şi un arhanghel mă-nsoţeşte / Când ţes din lacrimi poezie…”(Urzeală).
Poemele Mariei Ieva sunt aidoma unui cântec sublim îngânat de mâinile copiilor orbi, un ţipăt solemn de lebădă pitică, un strigăt de glorie la o naştere de cuvânt, o dată pentru totdeauna. Sunt mugurii florilor de cireş parfumaţi, în aşteptarea ninsorii-n Prier. Sunt lacrimi pe chipuri de sfinţi. Dar sunt şi fărâme din Lumina cea neîncepută şi neînserată care aşteaptă gurile lacome s-o soarbă şi s-o absoarbă. Sunt pepitele din munţii de steril, găsite cu greu şi cu atât mai preţioase. Sunt anafura şi vinul luat cu evlavie la sfânta împărtăşanie. Şi sunt, dar ce nu sunt?
Sunt vitaminele sufleteşti, fără de care trupul s-ar îmbolnăvi, s-ar moleşi, ar cădea pradă…
În definitiv, o poezie profund mistică, aşa cum este Lacrimi de lumină: „De-ar fi să te înalţi către lumină, / Ca sunetul ce pleacă din chimval, / Cu îngerii ai împărţi lacină / Nectarul veşniciei strâns în graal. // Printre copacii fără rădăcină, / Împodobiţi cu stele şi cu nori / Ţi-ar înfloridoi nuferi pe retină / Ca un ocean de vise în culori. // De lacrima va învăţa să ningă / Şi albul pur se-aşterne peste sat, / Va coborî chiar Dumnezeu s-atingă / Icoanele din care ai plecat. // E linişte, o violină cântă / Şi grâul încolţeşte sub zăpadă, / În miezul nopţii o lumină sfântă / A început din pleoapa ta să cadă.”
„În zborul meu, desprins din tine / Rămân o lacrimă de stea”- spune poeta în poezia Înainte de plecare.
Motivul oglinzii, de asemenea, apare în mod repetat. Sunt şi unele asonanţe în texte, dar nu supărătoare: umbre-timbre; vândă-oglindă; dobândit-mirt; lumini-fântâni; ape-harpe; îndrăgostit-odihnit; vrut-rupt; păstrate de dragul ideii. Şi nu o dată poeta îşi caută adăpost „în veşnicia unui vers”(Prin ceaţă).
Corolar al gândirii poetice actuale, versurile Mariei Ieva au o alonjă subtilă spre viitor. Dar ele pot fi citite cu plăcere şi în prezent, de toţi cei care jinduiesc la picătura delumină care să ne arate drumul spre Marea Lumină.
Suntem încredinţaţi că poemele Mariei Ieva se vor citi „de la un capăt de lume/ la un capăt de cer” (Când am uitat).Ceea ce nu e puţin lucru, dimpotrivă.

CEZARINA ADAMESCU
25 Martie 2017
Marea Sărbătoare a Bunei Vestiri

 

 

Mirarea clipei

Iubirea ta mă face mai frumoasă,

În suflet port un curcubeu în floare

Și-n bob de vâsc le construim o casă

Mirărilor din viața viitoare.

 

Clepsidrele își cântă înserarea,

Ca un copil ce spune o poveste

Și-n ochii mei se naște tulburarea

Când îmi vorbești de lumile celeste.

 

Ne contopim cu murmurul viorii,

Ca două note între ceruri prinse,

Ca-ntr-o oglindă ce sărută zorii

Cu fulgerul tăcerii necuprinse.

 

Când lacrimi cad peste morminte goale,

Cenușa de sub unghii să rodească

Și focul să-l aprindă trei vestale

Ca sufletul din nou să-și amintească.

 

Un cerc de apă de ne naște iară,

Primind o altă formă la-ntâmplare,

Să regăsim când steaua se-nfioară,

Într-un binom, o ultimă mirare.

 

Mama

 

Oglinzile mele sunt stelele din privirea ta,

dimineţile care vin să altoiască lumina,

lacrimile cerului

răsucite pe corzile infinitului,

bucuria şi întristarea pământului;

oglinzile mele sunt inima ta,

suspinul şi zâmbetul curcubeului,

scrisorile florilor de câmp

şi durerea boabelor de mac.

În scrisorile mele sunt

eu într-o mie de feluri,

eu cu o mie de feţe,

eu care nu mai am loc de mine,

eu care m-am dăruit ţie,

eu care am devenit eu.

În venele mele curg cuvintele tale,

apele cerului şi fântânile pământului;

în venele mele ţi-au îngheţat lacrimile,

s-au topit luminile şi am devenit tu.

În pântecul tău,

în inima ta,

în venele tale,

în scrisorile tale,

în visurile și dorurile tale,

eu mereu eu,

lumină din Dumnezeu!

 

Șapte

 

Din șapte-n șapte iar mă număr

Și șapte sunt până la umăr,

Sunt șapte trepte până sus

Și șapte-s eu cel care nu-s.

 

Sunt șapte pietre pe orbită,

A șaptea chakră-i răsucită

Și curg izvoarele invers,

Cum curge lacrima -revers.

 

Învăluit în șapte umbre,

Același șapte pune timbre

Pe șapte colțuri la o stea

Să regăsesc cărarea mea.

 

Dar șapte mâini cioplesc o cruce

Și șaptele spre șapte duce,

Sunt șapte ceruri prinse-n cerc,

Din șapte-n șapte iar încerc.

 

Sub șapte visuri fac popas

Și șapte căi în urmă las.

 

 

Iluzie

 

De vor pleca din vise toţi eroii,

Cuvintele în turn rămân închise

Şi primăvara-şi va usca altoii

Cu ţipătul zăpezilor ucise.

 

Vei cântări în podul palmei drepte,

Miracolul ce l-ai lăsat să piară

Şi vei păși ca îngerul pe trepte,

Îmbrăţişat cu steaua ta polară.

 

Te vei privi în apele din ceruri,

Pe drumul robilor întorşi acasă

Şi ochiul tău va lăcrima cerneluri

Când va primi lumina ca în transă.

 

Vei desena triunghiuri pe retină,

În amintirea turnului rămas

Şi soarele-ți va răsări din mână,

Ca o icoană pe iconostas.

 

 

 

 

 

Din vis în vis

1 Comment

  1. Poezia”Șapte”aduce o nota de mister în sufletul cititorului.Cifra șapte e considerată cifra lui Dumnezeu,lumea a fost făcută în șapte zile și sfârșitul lumii va avea ,se pare, in credința biblică ,aceeați legătură cu cifra sapte.

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*


Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.