Profesorul ION IONESCU-BUCOVU (Local.Râca-Argeş)*Pe urmele lui EMINESCU*

VERONICA MICLE ȘI EMINESCU

În scurta viață a poetului, Eminescu a fost înamorat de câteva femei .
Este întâi necunoscuta copilă din Ipotești, adolescenta care moare la 16 ani și îi inspiră, pe lângă meditațiile din „Elena” și din „Mortua est !”, evocări proaspete în cheie idilic-elegiacă, precum „O, dulce înger blând…”
Este apoi Eufrosina Popescu, actrița deprinsă cu omagiile și succesul sălilor de teatru, pe care poetul o va asemăna cu „ o rece marmoră” și mai este micuța Milli, vesela nemțoaică de la Berlin, fericită să-l însoțească în călătoriile sale cu trenul la clasa a III-a (”Din Berlin la Potsdam merge/ Drum de fier, precum se știe”) și să-i bucure plictisul duminica. Am mai putea adăuga o ultimă femeie cu o reputație îndoielnică, pe Cleopatra Leca-Poenaru, fiica pictorului Leca pentru care poetul a avut „ o pasiune mortală” de scurtă durată. Dar pasiunea lui cea mare a fost Veronica Micle.
S-a vorbit mult despre dragostea dintre Eminescu și Veronica Micle, dragostea lor s-a întors pe toate fețele, rămânând însă și acum plină de mister. De la Octav Minar până la ultimul critic literar de astăzi,Veronica Micle, fie a fost ridicată în slăvi, fie coborâtă în infern. La început Eminescu a văzut-o pe Veronica Micle, fără a-i atrage atenția, în casa profesorului Micle. Aici el venea adesea cu prietenul său, Miron Pompiliu, secretarul Universității. Micle îl chema adesea pe Miron Pompiliu fie pentru programul săptămânal al cursurilor, fie pentru alte treburi ale Universității.
A doua oară a văzut-o pe Veronica la serbarea de la Putna.
„Gândul îi fugi aiurea la Iași și la Putna; anul trecut fusese la Putna la serbarea lui Ștefan cel Sfânt, înainte de asta dăduse pe la prietenul lui, Miron Pompiliu, pe la Iași și plecaseră amândoi pe la rectorul Micle. Atunci Miron îl recomandase rectorului: Acolo văzuse el prima dată acest chip de înger, cânta în hol la pian Bach…-îl întrebase el curios pe Miron. <Soția rectorului!>- îi făcuse Miron cu ochiul și tăcuseră. Cânta Patimile după Ioan atât de frumos și atât de trist încât îl impresionase pe poet.
A doua oară o zărise la Putna cu ocazia serbării; de undeva din bătrânii codri ai lui Dragoș răsunase un corn prelung ca o chemare din alt timp, soarele scăpătase, se lăsase seara cu miresmele ei peste toată Valea Putnei și jos, în fața mânăstirii se-ncinsese o horă mare în care se prinseseră fete și flăcăi în frumoase costume naționale din toate ținuturile locuite de români. Cântau vestiții lăutari ai Sucevei, era veselie peste tot, de la moșneag până la țâncii care se hârjoneau pe lângă maicile lor. Deodată încep să bată clopotele mânăstirii vestind venirea delegației Iașului, sosiseră în rădvane domnul Kogălniceanu, primarul Cerchez, poetul Alecsandri și alți mari oameni care salutau ceremonios adunarea. Din ultimul rădvan coboară această ființă cu rectorul; acum o recunoscu, fusese îmbrăcată cu aceeași manta albastră, având pe cap o broboadă cu ciucurași care-o făceau să semene cu țărăncuțele din pânzele lui Grigorescu.”(Martirii lui Eros-roman)
Inițial Veronica Micle a vrut să-l cunoască pe Eminescu, poetul care o vrăjise cu versurile lui din „Convorbiri literare”. Venită la Viena pentru a consulta niște doctori și pentru o cură, acum îl găsește disponibil, poet ce-i face toate poftele mergând împreună cu ea la teatru, la operă, vizitând muzeeie, opereta, parcurile și grădinile imperiale. Acum se înfiripă între ei legenda dragostei care va dăinui cât va fi iubire pe acest pământ.
Născuta in același an cu Eminescu, 1850, la 22 aprilie, la Năsaud, de religie greco-catolica, Veronica Micle rămâne orfană de tată in același an. Cizmarul Ilie Câmpeanu luptase ca voluntar și fusese rănit in 1848, in Muntii Apuseni, sub flamurile lui Avram Iancu. Prigoana se abătu și asupra familiei, mama Veronicai, Ana Câmpeanu, fiind anchetată de politia habsburgica. Situația grea o face sa treaca munții in vara lui 1850, in Moldova. Banii obținuți din vânzarea modestei case din Nasaud și imprumuturile îi ajung pentru a-si cumpăra o casa in Targu-Neamt. Mânastirea Neamtului își vindea „odaitele humuite” de pe Ulița Mare, pentru a termina spitalul și noul local al școlii. Peste ani, in 1886, Veronica Micle va dărui această casă cu cerdac, acoperita cu dranita, mânăstirii Văratec, pentru a servi drept locuința maicilor bolnave sau celor aflate in târg cu treburi. Curând familia se mută la Iasi. Ana Câmpeanu, femeie simpla, spală rufe cu ziua și se ocupa cu moșitul. In iunie 1863, Veronica Micle absolvă Scoala Centrala cu diploma de eminență. Din comisia examinatoare fac parte, intre altii, Ștefan Micle, viitorul rector al Universitatii din Iasi. Născut la Feleac, langa Cluj, școlit la Blaj, voluntar in 1848, după o licenta in drept la Sibiu, apoi absolvent al Politehnicii din Viena, impresionat de frumusețea și inteligența fetei, Ștefan Micle o cere in căsătorie pe Veronica in anul urmator. Căsătoria se incheie la 7 august, la Cluj, spre bucuria unei mame excedate de grijile cotidiene.
Din adolescență, Veronica Micle pășeste intr-o casnicie in care admirația și respectul elevului răman precumpănitoare. Diferenta de 30 de ani e, la urma urmei, cât o viață de om. Cu finețe paternă, Ștefan Micle se ocupă de educația atât de tinerei sale soții. Doamna Micle ia lecții de franceză, de canto și pian, de literatură universală. Talentul ii e ocrotit și incurajat de sotul blând, „un cuget bun, onest si organizat”. „Bălăuca” (porecla Veronicai Micle, folosita mai tarziu cu răutate) incepe să aibă orgoliul, motivat, al prestanței sale. Cultura, limbile străine exersate (franceza, in care iși redactează o parte a corespondenței, si germana), universul intelectual depășesc cu mult nivelul doamnelor de salon. La 29 aprilie 1866, se naște primul copil, Valeria, care ii mosteneste talentul literar și vocea. In anii de scoala, Veronica Micle cântase aria Violetei din „Traviata”, in fata directorului unei trupe italiene. Printr-o farsa pusa la cale de profesorul de muzica, tânăra imbrăcată in rochie alba fusese prezentata drept cea mai vestita cântăreață română. Respectivul director ii propusese pe loc un angajament, aflând doar in ultima clipa adevarul…
Veronica îl cunoscuse pe Mihai Eminescu la Viena, in 1872, unde plecase pentru a-și trata o eczemă. Tânăra doamna blondă, cu parul foarte lung, ușor ciufulit, ridicat intr-un coc parca ireal, din care scăpau cu blândețe doua suvite transparente, atrăgea atentia imediat. Naturalețea ei dovedea inteligență, știa să fie spirituală cu grație. Fotografia din 1868 fixeaza privirea trista, de o melancolie adâncă, a Veronicai Micle. La Viena, Eminescu o conduce prin parcuri si muzee, pe bulevarde, in imprejurimi. Poetul care o impresionase in paginile „Convorbirilor literare” devenea acum, treptat, idolul de o viata. „M-am gândit cu drag la tine până nu te-am cunoscut,/ Te știam numai din nume, de nu te-aș mai fi știut!/ Și-am dorit să pot odata să te vad pe tine eu,/ Să-ți inchin a mea viață, să te fac idolul meu.” (M-am gandit…, 1883). Chipul imaginar corespundea, oare, cu omul real, tânărul entuziast, de o frumusețe seducatoare, care trezea admiratia tuturor celor ce-l cunosteau?
Înaripat de imaginația romantică a poetului, portretul Veronicăi Micle domină lirica de dragoste eminesciana a anilor 1874-1877, numita de unii istorici literari „perioada veroniana”. Veronica e „floarea albastra”, „floarea alba de cires”, „liana”, „copilul cu par balai” etc.
Mitul „ingerului blond” se născuse.
La Iași, in perioada 1874-1877, Eminescu se afla constant in casa familiei Micle, la seratele literare ale Veronicăi. Se știe că femeile nu erau acceptate la ședințele „Junimii”, chiar dacă publicau in „Convorbiri literare”, unde Veronica Micle tipărește, relativ frecvent, incepând cu numarul din 1 decembrie 1875. Sunt ani de stabilitate materială, dar melancolia romantică rămâne starea dominantă a poetei.
„Și ce-i aceasta melancolie dacă nu starea unei triste reverii?”, se intreabă Veronica Micle intr-o scrisoare. Legenda plimbărilor celor doi indragostiți in Copou, a visării pe banca de sub teiul devenit și el mitologie revarsă, in anii respectivi, o sumbră realitate. Colportările, bârfa, calomniile la adresa doamnei Micle fierb. Dragostea pentru Eminescu și succesul literar năucesc femei cu caracter mărunt. Daca e să-l credem pe Octav Minar, biograful cel mai entuziast al Veronicai, casa Micle primește curent scrisori anonime cu insulte triviale. „Spionajul” e curent in salonul literar al Veronicăi. Moartea lui Ștefan Micle, in 1879, stinge pentru o clipa bârfele și acuzatiile. „O milă disprețuitoare incepuse să planeze in jurul acestei femei” (Octav Minar). Urmează zece ani grei, deprimanți. Situatia materiala se inrăutățeste vizibil, pensia de urmaș nu e aprobată decât târziu, dupa multi ani. Veneratul profesor, cel care inființase catedrele de fizică si chimie ale Universitații iesene, le dotase cu aparatură și colecții știintifice, intemeiase Observatorul meteorologic din Iasi, nu intrunea conditiile administrative pentru acordarea pensiei de urmas. Ii lipsea un an vechime. Pentru a-și căpăta drepturile, tânăra văduvă călătoreste la Bucuresti, la inceputul lunii septembrie, unde rămâne, lângă Eminescu, o luna si jumatate. Se infăptuia un vis. Corespondența din aceasta perioada stă mărturie pentru nestinsa pasiune dintre cei doi. „Superstițioasă și fatalistă după cum mă știi”, scrie Veronica Micle, „scrisorile tale sunt singurele, când tu nu ești de față, care mă mai asigură și mă mai liniștesc.” „Eminescu al meu, singurul obiect al dragostei mele, singurul si unicul motiv al durerii si fericirii mele”, incepe o epistola din 23 decembrie 1881. Pline de o infinită tandrețe, aceste scrisori acoperă cu straluciri fugare o viata amara.
Cine era Ștefan Micle ?
Ștefan Micle s-a născut în comuna Feleac, lângă Cluj, pe 25 septembrie 1820, din părinți săraci. A urmat școala primară la Cluj, iar studiile liceale le-a făcut la Cluj, Blaj și Bistrița. Pentru a putea să se intreţină, încă din timpul şcolii a fost nevoit să lucreze, desfăşurând diverse activităţi ca ucenic. A frecventat Facultatea de Drept din Cluj, pe care o termină cu nota eminente, în 1843. A avut un rol activ în Revoluţia de la 1848 din Transilvania .
În 1850 obține o bursă și studiază la Viena, la Școala Politehnică. Aici, mulțumită indemânarii sale experimentale, ajunge să atragă asupra sa atenția profesorului de fizica, care il adăpostește chiar in localul Institutului de fizică. În anul 1856 vine la Iași la invitaţia lui A.T. Laurian și este numit profesor de fizică și chimie la nou înfiinţata instituţie de învăţământ superior, care continua tradiţia Academiei Mihăilene. Chemarea lui Micle la Iasi a făcut parte din planul de reorganizare a școlilor naționale din Moldova adoptat sub domnitorul Grigore Ghica, începând cu anul 1849.
Odată cu înființarea Universității din Iași, la 26 octombrie 1860, Ștefan Micle este numit profesor universitar la catedra de fizică și chimie. Între 1867-1875 a fost rector al Universității din Iași.
Pe 7 august 1864 s-a căsătorit la Cluj cu tânăra năsăudeancă Veronica Micle (născută Câmpeanu)
Micle ştia să-şi puna știinţa la dispozitia unui public mai larg. El a deschis un curs liber de fizică, despre care V.A. Urechia in cunoscuta sa carte „Istoria şcoalelor” scrie: „In anii 1858-1859 se ţin la Iaşi primele cursuri libere gratuite. Cel dintâi curs liber a fost inaugurat în ziua de duminica Tomii 1858 de catre profesorul Ştefan Micle. Consiliul profesoral…. la 17 martie 1858 a aprobat facerea acestui curs liber de fizică populară în sala cea mare a Academiei de la 12 până la 1 p.m. Experimentele făcute de profesorul Micle atrăgea un numeros auditoriu la aceste cursuri”.
Micle a fost un profesor model. Asupra calitatilor sale didactice, P. Suciu are urmatoarele aprecieri: „Ca profesor, atât de liceu cât şi la Universitate a ştiut el să urmeze în propunerile sale regulele pedagogice cu cea mai mare exactitate. El, adică, se cobora la nivelul ascultătorilor săi, aşa încât toţi intelegeau ce propunea el. În scurt propunerile sale erau clare, inteligibile pentru oricare şcolar sau student. El atât in privinta propunerii cât și fregventării la clase poate fi numit modelul profesorilor care vor să-și implinească cu sfințenie datoria lor. El, nu numai in școală, ci și in societate, oriunde se afla, răspândea lumina cunoștintelor sale. El voia să faca lumea toata, cu care venea in contact, ca să știe ceea ce știa el”.
Este regretabil că nici lecţiile ținute la Academia Mihăileană, nici cursurile de la Facultatea de Ştiințe și nici conferinţele publice nu s-au publicat. Rămase in manuscris, cu timpul s-au pierdut. Istrati spune ca a văzut urmatoarele manuscrise ale lui Micle: Mineralogia, Mecanica agricola, Astronomia, Botanica, Zoologia, Chimia analitica, Chimia anorganica, Chimia organica si Chimia experimentala.
Cei care l-au cunoscut l-au admirat nu numai ca profesor ci si ca om. P. Poni spune ca „Micle era bunătatea intrupata”, iar B. P. Hasdeu scrie despre el că „era cel mai bun om, și incapabil de a face vreun rău”.
S-a stins din viaţă la 4 august 1879 la Iași.
Moartea lui Ștefan Micle, bucurie pentru mulți dușmani, nu insemnase același lucru pentru Veronica Micle, adâncită in singurătate și pesimism. Proiectul de căsătorie cu Eminescu prinde contur, dar este zădărnicit de Maiorescu, in primăvara lui 1880. Explicația de ordin material pe care i-o dă criticul poetului ascunde de fapt un resentiment incă puternic. In 1864, Veronica Micle și mama ei apăruseră intr-un proces răsunător intentat vanitosului critic. Președinte al Comitetului de inspectiune școlară, Maiorescu era invinuit de „fapte scandaloase” in care era implicată subdirectoarea Scolii Centrale de fete, domnisoara Emilia Rckert. Făcând parte, prin soțul său, din cercul simpatizanților Școlii Ardelene din Blaj, adversari ai lui Maiorescu, Veronica Micle susține cu inverșunare acuzația, poate reala.
Cercul junimist se impotriveste căsătoriei, invocand, intre altele, flacăra poeziei ce trebuie ținută trează prin suferință. Conform mărturisirii Virginiei Micle, in mai-iunie 1880, Veronica Micle are un copil de la Eminescu, născut mort. Din vara aceluiași an până in decembrie 1881 urmează o ruptură, ce aduce și mai multă mâhnire in sufletul poetei. De la adresarea plina de gingasie, de la vocea caldă care răzbate in aceste cuvinte, „Scumpul si iubitul meu Emin”, cele câteva scrisori din această perioada trec la severul „Domnul meu”, chiar dacă efuziunea discretă, filtrată de rațiune, nu lipseste: „Eminescu meu, va veni un timp când vei simti toata amărăciunea mea, de a mă fi sacrificat pe mine, idolul tău de altădata, unor considerente care nu-ți vor da nicicând nimic de ceea ce te lasa a intrevedea, și nimic din cele pierdute”. Deși in ultima lună a lui 1881 vine in Bucuresti, iși ocolește, din ambiție, idolul de-o viață. Urmeaza regrete amarnice, iar impăcarea dovedeste, in corespondență, o pasiune aproape morbidă: „Te vei convinge că din mii de ființe, abia una poate iubi cum te iubesc eu pe tine; și dacă m-ai ucide, te-aș iubi și in minutele agoniei”. Scrisorile din prima parte a anului 1882 exprima frenezia dragostei și, in plus, dorinta femeii de a se simti ocrotită: „Deprinsă de copilă, chiar, a fi sub aripile cuiva, indata dupa moartea lui, tu ai venit, te-am văzut și m-ai mângâiat” Dar gândul intors in urma nu aduce decât o imensa durere. La sfârșitul lui ianuarie 1882, Veronica Micle revine in Bucuresti pentru cateva zile, vizitandu-l pe Eminescu in locuința din str. Buzesti nr. 5. Proiectul căsătoriei se reaprinde, din nou zadarnic, nu numai datorita opozitiei, pentru a doua oara a lui Maiorescu, ci si a sfâșietoarei deprimari eminesciene.
Veronica
Nici relația lui Eminescu cu Mite Kremnitz, secretara particulară a regelui Carol, nici dragostea pentru Cleopatra Poenaru-Lecca, nici curtezanii insistenți, intre care poetul bucurestean Iuliu I. Rosca, cu care poarta o elegantă corespondență, nu o putusera clinti. „Prefera să fie metresa lui Eminescu decât nevasta unui prinț”, avea să spună mai târziu fiica Veronicai, Virginia Micle. Fugara aventura a Veronicai Micle cu Caragiale, purtarea indoielnică a acestuia sunt folosite cu dibăcie de dușmanii celor doi mari indrăgostiți ai literaturii romane. Iubirea uriasa dobândește chip tragic. Afirmația dintr-o scrisoare: „Sunt lucruri in lume pe care ai dori să se intâmple (casatoria cu Eminescu), dar și de care mulțumești cerului că nu-ți implineste dorința, așa e cazul meu”, e consecinta unui orgoliu rănit in perioada rupturii.
Odata cu declanșarea bolii lui Eminescu, in 1883, incepe un veritabil calvar. Ponegritorii poetei nu incetează, ba chiar găsesc de cuviință (ca Iacob Negruzzi) să insinueze murdar (vestea spitalizarii lui Eminescu ar fi lasat-o indiferentă pe Veronica Micle, care avea in vizita un ofiter). Iarna lui 1883-1884, cu relativa insănătoșire a lui Eminescu, ii readuce in Copou, pe urmele de odinioara. In 1886, o găsim pe Veronica in București, unde se mutase, obligată de studiile de Conservator ale Valeriei. Locuiește pe Calea Victoriei la nr. 73, apoi pe str. Dreaptă, in sfârsit pe str. Soarelui (din 1888). Face demersuri pentru a obține o bursă in străinătate pentru Valeria, care va studia la Paris. In 1887, primul exemplar al volumului de Poezii (Editura Ig. Haimann) este trimis lui Eminescu, cu dedicatia: „Scumpului meu Mihai Eminescu, ca o marturisire de neștearsă dragoste, Bucuresti, 6 februarie 1887”. „Și te iubesc ca si atunce/ Cu tot avântu-nchipurii/ Si cu acea simtire dulce/ Ce-o dă trecutul amintirii.” In aprilie 1888, se duce de doua ori la Botosani, stăruind pe langă Eminescu s-o urmeze la Bucuresti, pentru un tratament mai bun. Sora poetului, Harieta, o detesta si o defăimeaza in fel si chip. Interventia precipitata a Balaucai e considerata un blestem („bălăuca”, „berecheta”, „indrăcita”, „cu o droaie de nespălați”).
La sfârșitul anului, Veronica Micle e din nou la Botosani, lânga poetul bolnav. La 10 aprilie 1889, când evolutia bolii se dovedea ireversibilă, Veronica Micle ii răspunde lui A.C. Cuza, care se interesa de starea sănătății poetului: „Lumea m-a acuzat de lipsa de simțire și de umanitate față de Eminescu. Sunt lucruri mai presus de puterile cuiva, vă marturisesc sincer, nu pot să-l văd lipsit de minte, eu care am cunoscut pe Eminescu in cea mai splendidă epocă a vieții sale intelectuale. Șiș sunt fără nici o lege și fără nici un Dumnezeu, sa-mi rămaie cel putin acela al poeziei, care pentru (mine) s-a fost intrupat in fiinta lui Eminescu”. Moartea poetului, in dimineața de 16 iunie 1889, in sanatoriul doctorului Șutu, o găsește pe Veronica in Bucuresti, scriind chiar in acea zi, printr-o fatala coincidenta, poezia „Raze de luna”, ce apare in cotidianul „Romania” din 20 iunie, in incheierea reportajului funeraliilor lui Eminescu. A scris-o infrigurata, in numai 20 de minute, inainte de a fi aflat cumplita veste.
La slujba prohodirii din biserica Sf. Gheorghe, o doamnă din Moldova, citim intr-un ziar din Transilvania, așeza pe pieptul poetului o cunună de „Nu-mă-uita”. Doamna era, fără indoială, Veronica Micle

Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*


Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.