MARIA IEVA (Timişoara)*poetă,prozatoare*

VOCILE POEZIEI TINERE

Maria Ieva, În sfârşit, fluture, Editura Absolut, Bucureşti, 2016

Se pare că Maria Ieva, cunoscută poetă şi prozatoare, a intrat într-o nouă etapă a creaţiei lirice, apropiindu-se de marea problematică a Vieţii şi Morţii, atinsă de numeroşi poeţi ajunşi la o anume maturitate artistică.
Metafora din titlu sugerează o transformare, o schimbare benefică, de la un stadiu la altul. Mai precis, la deplinătatea formei şi a funcţiilor fiziologice, cognitive şi intelectuale, dar şi a celor afective, prin care devii capabil de a însămânţa Cuvântul în pământul reavăn al sufletului cuiva, dar şi a-l împărtăşi, aidoma fluturelui care fecundează floarea ca să capete parfum şi culoare. Etapele evoluţiei, de la starea de omidă, la cea de cocon şi, „În sfârşit, fluture”, – ilustrează tocmai această transformare miraculoasă în cadrul speciei de care aparţine.
Drumul unui scriitor/poet, poate fi asemuit cu o astfel de creştere şi prefacere, de evoluţie fericită, până la acea stare a deplinătăţii artistice, aptă de a atrage şi chiar a seduce inimile celor care se vor apropia de aceste versuri. Nimic mai frumos, nimic mai înălţător.
Maria Ieva şi-a şlefuit cu migală elitrele, de-a lungul anilor, cu diamantul gândirii şi sensibilităţii, care nu pot fi puse la îndoială, astfel că, în momentul de faţă, poate scoate la lumină, adevărate bijuterii. Şi procesul creşterii nu s-a sfârşit şi nu se va sfârşi, pentru că omul e dator să lucreze la propria desăvârşire, până în clipa din urmă.
O atestă toate scrierile sale anterioare, care au contribuit şi contribuie la înălţarea edificiului spiritual propriu, aşa cum, meşterii zidari şi constructori, cu fiecare cărămidă, adaugă trăinicie lucrării. Maria Ieva a construit, de-a lungul vremii, adevărate mănăstiri de cuvinte, pe un fundament trainic, şlefuind, netezind zidurile, dându-le viaţă, din propria viaţă. E frumos să fii constructor de catedrale spirituale. În care să păşeşti smerit şi să dai ascultare vocilor încimentate-n pereţii trainici al căror ecou poţi să-l auzi, dacă faci, un pic de linişte în tine.
Începând cu dedicaţia, cititorul îşi dă seama de seriozitatea tematicii abordate:„Pentru tine, dragul meu, pentru zilele în care voi învăţa să fiu tăcere”, un fel de testament spiritual pe care poeta nu-l mai ţine doar pentru sine. În toată lirica sa, Maria Ieva face adeseori trimitere la pericopele biblice, pe care le transfigurează în vers, storcându-le sensurile pentru lumea de azi.
Viziuni stranii, aproape patetice surprind prin frumuseţea lor crudă:„În ţarina cu sânge doar macul înfloreşte, / La poarta veşniciei e plin de mărăcini; / Nu-l condamna pe Iuda, el din ţărână creşte / Şi-i însetat ca tine de nuferi şi lumini”(Iuda).
O poezie la fel de patetică este: „Mă iartă, inimă, te rog, de poţi!” în care poeta îi cere iertare inimii pentru că: „Prea multe cuie-n tine am bătut / Şi m-ai răbdat chiar dacă te-au durut. // Hai să ne-ntoarcem, inimă, -napoi, / La Dumnezeul ce se naşte-n noi!”
O poezie curioasă este cea în care autoarea îşi ia rămas bun de la moarte, într-un mod foarte concret, aproape poetic, personificând-o şi numind-o protocolar: doamnă moarte: Îmi dai târcoale, doamnă moarte, / De câţiva ani mă tot curtezi, / Dar m-am îndrăgostit de fapte / Şi nu mai vreau să mă botezi. // Mai am de scris o epopee / Şi vreau iubirea s-o trăiesc, / Să-i fiu în pieptul lui, orhidee / Şi de adoarme, să-l trezesc. //Eu te invit să-ţi vezi de drum, / Nu-mi mai cânta pe la ferestre; / Concertul tău, din nori de fum, / Nu-l vreau pe veşnicie zestre. // Adio dară, doamnă moarte, / Mai dă-mi răgaz, vreau să iubesc! / Am pus, ieri, lacrima deoparte / Şi plec la drum, aşa, firesc…” (Adio!)
Din aceste versuri, reiese ideea că iubirea poate învinge chiar şi moartea. Lirica de dragoste a Mariei Ieva este total lipsită de frivolitate.
Viziunea apăsătoare a umbrelor nopţii e prezentă şi pe mai departe însă, în poezia cu titlul „Umbrele morţii”. De data aceasta, poeta se simte apărată, ocrotită de credinţă, ceea ce o face să nu se mai teamă:„Degeaba muşti din mine hămesită, / Nu mă mai tem, de El mă simt iubită!” Şi aici o numeşte „dragă doamnă”, lepădându-se de cea pe care a purtat-o „în inimă şi-n vene” şi îndemnând-o, aproape cu blândeţe, ca pe o venerabilă persoană: „Acuma mergi, te du, aşa, cu binişorul, / Am să te chem, târziu, când s-o umple ulciorul.”(Umbrele morţii).
Nu în zadar, poeta spune: „Şi zborul meu de-acuma e zbor spre veşnicii”(Eu nu mai sunt din lume). Desprinderea de cele lumeşti e necesară la un moment dat, pentru înaintarea în spirit. Aceste versuri sunt neasemuit de frumoase şi înălţătoare. Totodată, ele conferă un plus de speranţă în viaţa cea adevărată:„Eu nu mai sunt, iubite, eu nu mai sunt din lume, / M-am înălţat în zbor şi să mă-ntorc nu ştiu; / Mi-e sufletul ca floarea ce nu mai are nume / Şi simt cum altă viaţă mă naşte din pustiu.”(Eu nu mai sunt din lume). Existenţa aceasta are durata vieţii unei efemeride, a unui licurici, iar în faţa veşniciei, toate par neverosimil de mici. Aceste meditaţii lirice reflectă adâncimea, maturitatea gândirii poetice la care autoarea a ajuns. În mod cu totul ciudat, poeta se simte ocrotită de moarte şi trăieşte chiar sub oblăduirea ei:„Vreau să mă simt de moarte ocrotită” – spune ea în poezia:„Aşteaptă-mă!” Dar, la fel de fascinante sunt şi versurile în care se produce scufundarea omului în Dumnezeu, pentru ca mai târziu să se întrupeze din El. Este o idee nouă care nu se referă la metempsihoză, ci la scufundare în starea divină: „Mă vei lăsa în tine să cobor, / Ca mai târziu să mă-ntrupez din tine / Şi într-o zi ai să mă-nveţi să mor / Ca pe un eu ce nu-ţi mai aparţine.” (Aşteaptă-mă!)
Despre această „Renaştere” e vorba şi în poezia următoare, intitulată chiar aşa: „Renaşterea”:„A adormit în mine ceva sfânt, / Iubirea de lumină şi cuvânt. / Tu te simţeai ca sfâşiat de lupi, / Că nu puteai din tine să mă rupi. // Ţi-ai invocat toţi zeii rând pe rând / Şi-ai întrebat: Părinte, până când? / Dă-i coasta mea şi las-o să se nască, / E zbucium mult în crucea de pe pască! // Şi-ai aşteptat ca floarea de cireş / Să înţeleagă că eşti cel Ales / Şi poate să-nflorească fără teamă / Iubirea ta şi din mormânt o cheamă.”
O multitudine de elemente mistice şi liturgice, simbolice sau nu, sunt prezente în poezie: în primul rând şi cel mai important element este crucea, apoi pasca, Legea, ţarina cu sânge, poarta veşniciei, lumina, mai bine zis, luminile, legea din scripturi, Dumnezeul ce se naşte-n noi, fântânile celeste, mulţi îngeri, crucea de pe pască, „iubirea de lumină şi cuvânt”, mireasma de nard, irozii, hainele de lumină, pocalul sfânt, graalul, prescura de pe masă, stropi de mir, paraclis, heruvimi, şi altele.
Iubirea la Maria Ieva capătă alte conotaţii:„Tu-mi eşti şi lumină, şi înger, şi zeu, / Eşti mirele meu din visuri promise / Şi lângă tine eu nu mai sunt eu, / Sunt doar un cuvânt din versuri rescrise.”(Versuri rescrise).
De asemenea, în poezia„Să-mi stai în inimă cât vrei”; „-Să-mi stai în inimă cât vrei să stai, / Să pleci când va începe să te doară, / Când dor de veşnicie nu mai ai / Şi îngerul din tine se coboară. // Ţi-aş spune multe, aş vorbi puţin, / Eu sunt cuvântul întrupat din tine, / Din galaxia mea mă chemi să vin, / Dar zilele le simt tot mai puţine.”
Această simbioză a naturilor umane de sorginte divină, se manifestă şi în privinţa creaţiei:„Ai început să scrii în mine un poem / Cum Beethoven scria Sonata Lunii / Şi mă-ndemnai arhanghelii să-i chem, / Să înţelegem tainele minunii.”(Cu luna coborâtă-n piept).
Mai mult decât atât: poţi să auzi paşii celuilalt pierduţi în tine: „Cu luna coborâtă-n piept îţi ascultam / Acordul paşilor pierduţi în mine / Şi clapele de pian, în vis, le auzeam / Ca un ecou al morţilor de mâine.”(Cu luna coborâtă-n piept). Poeta e conştientă că va dăinui prin cuvântul rămas în carte, singurul care-i garantează nemurirea:„De mor o zi, nu-ţi foloseşte la nimic, / Poemul nu se naşte la-ntâmplare, / Mă pregătesc să mor de tot şi mă ridic, / Să-ntind aripa dincolo de zare…/ Mă cauţi în tine să m-aşezi în carte / Şi scrii, rescrii poemul de iubire, / Ai aşezat icoanele deoparte, / Să laşi cuvântul viu spre nemurire.”(Cu luna coborâtă-n piept).
Pentru poetă, raiul este simbolizat de carte, aşa cum, pentru Jorge Luis Boges, raiul era întruchipat de o imensă bibliotecă. În acest rai, poeta ne pofteşte să pregustăm nemurirea prin cuvânt, ne deschide orizontul său liric şi totodată ne invită să explorăm propriul univers.
Tulburătoare sunt versurile în care viaţa şi moartea se împletesc, convieţuind în om şi separându-se, doar în clipa din urmă, pe care poeta o numeşte: „Spre Ararat”: „Mi-am ridicat privirea să te-ntâlnesc, iubite, / Am revenit acasă cu dreptul de-a iubi, / M-au vânturat clepsidre în clipe infinite / Şi m-am întors în mine doar pentru a zâmbi. // Am risipit şi teama, nu mai cerşesc iubirea, / E dreptul meu prin legea lăsată de la Tata, / Chiar dacă zbor spre moarte, n-am să-mi ascund trăirea / Şi n-am să plâng în palme când viaţa strigă: gata! // Eu voi privi-nainte, nu-n stânga, nici în dreapta, / N-am să m-abat din drum, ca stânca mi-e credinţa; / Ne vom urma doar dharma şi vom urca şi treapta, / Acolo, pe-Ararat, ne-aşteaptă biruinţa!”
Considerând, cum e şi firesc, dragostea ca esenţă a vieţii, autoarea îşi îngăduie libertatea de a sorbi din potirul dragostei, astfel sfinţind iubirea:„Eu vreau să te iubesc cum n-am iubit, / Cum n-am crezut vreodată că se poate, / Mi-e sufletul cireş îmbobocit / Şi lacrima o-ndepărtată moarte. // Tu poţi, de vrei, lumina mea să fii, / Să-ţi fiu dorinţa de-a veni acasă, / Să fim frumoşi în şirul lung de fii, / Poem cu îngeri – mire şi mireasă”(Îngeri în poem).
Nu numai zborul şi-l pregăteşte din timp, şlefuindu-şi elitrele diafane, dar poeta îşi trăieşte şi moartea antum, pregustă din ea şi nu se teme:„De-acuma zboru-mi aparţine, / Nu te mai cânt în versul meu / Şi nu mai sunt a ta minune, / Azi m-am întors la Dumnezeu. // E-aşa frumos, e-atâta pace, / În iarba verde din câmpie, / De parcă Tatăl meu îmi face / O inimă din păpădie”(O inimă din păpădie). E neverosimil, în acelaşi timp, ca o persoană aât de tânără să se gândească atât de intens la moarte, încât să-şi închipuie că se află deja, de mână cu moartea, căutându-i rădăcinile, simţindu-i prezenţa şi chiar esenţa.
Alternanţa eu-tu, cu toate posesivele sale: mie-ţie, al meu-al tău ş.a. semnifică, de fiecare dată o comuniune perfectă, o simbioză în care cei doi, întregesc un rotund, fără de care s-ar ştirbi perfecţiunea:„Te-am regăsit în mine în forma cea mai pură, / M-am regăsit în tine când m-ai spălat de zgură” (Ţi-am scris…)
De asemenea:„Lasă-mă, iubite, lasă-mă să-ţi fiu / Ce n-am fost vreodată, ce nu ştiu că ştiu! / Lasă-mă, iubire, lasă-mă să vin, / Lângă cerul tău vreau să mă închin, / Să-ţi închin durerea, dorul ce mă arde, / Să-mi redai speranţa dimineţii calde. // Lasă-mă, iubire, lasă-mă să trec / M-am uitat acasă, ca un vânt zevzec / Şi mă strig de-o vreme, dar nu mă aud, / Chiar şi mărul Evei mi se pare crud. // Lasă-mă, iubire, lasă-mă să fiu, / Să te port în mine şi să ştiu că ştiu! / Lasă-mă să zbor, lasă-mă să merg, / Îţi voi scrie versuri pe un aisberg…”(Viu spre absolut).
Dar şi poezia „Din nou la drum” – şi încă multe altele, care ilustrează această extraordinară comuniune: „Petrece-mă cu gândul, iubite, la peron, / În munţii albi de sare măslinu-mi aparţine / Şi mă întorc din moarte primind un alt genom, / Căci ADN-ul meu demult nu mă conţine. // Îmi fă un semn cu mâna, alungă-mă din tine, / Ştiu, va veni şi clipa când n-o să te mai vreau, / Tu inima în piept mi-ai aşezat-o bine, / Eu nu-ţi mai sunt clepsidră, în tine nu mai stau. // Am aşteptat prea mult să-ţi înfloresc sub pleoape, / Mi-ai mângâiat durerea, pe cer mi-ai fost o stea, / Dar m-am întors în mine, am renăscut din ape / Şi regăsesc minunea, mă regăsesc în ea! // Să împărţim corect, în două, amintirea, / Vreau partea mea de zestre, în vers să o zidesc, /Nu, nu-ţi ucide visul, nu-mi voi trăda iubirea, / Eu m-am întors din moarte să-nvăţ cum să trăiesc.”(Din nou la drum). Maria Ieva practică poezia clasică, dându-i un spor de frumuseţe, prin muzicalitate, ritm şi rimă perfecte, stăpânind cu măiestrie toate regulile de teorie a versificaţiei, dar şi o multitudine de mijloace artistice, care-i îmbogăţesc mesajul artistic.
Pe Maria Ieva, viaţa o trăieşte şi nu invers, cântecul o cântă, poezia o naşte şi dragostea o ţine lipită de pământ, când aripile sunt deja pregătite de zbor.Cerul o priveşte de sus şi-i zâmbeşte, lumina o ţese. Dar şi ea îşi doare rana, îşi mângâie dorul, îşi coboară îngerii în prag, îşi înfioară lumina când spune:„Deschide poarta, dragul meu, / Curând în ea n-am să mai bat, / Voi înălţa pe cer un zmeu, / Să-ţi amintesc că am plecat. // Deschide poarta, dragul meu, / Abia acum sunt cine sunt / Şi-am înţeles că-ţi este greu, / Să mă-ntâlneşti într-un cuvânt.”(Deschide poarta).
Dar cât de important trebuie să fie zborul, de vreme ce ai hotărât să zbori pe dinăuntrul tău?
Ideea locuirii celor doi în unu, este frecventă. Ea se regăseşte şi în poezia, de o frumuseţe stranie:„Ne regăsim, în unu, amândoi”: „Hai, fă-mi, iubitule, fereastră-n piept, / De vrei să te priveşti în casa ta, / Azi am împodobit şi atriul drept, / Cu flori albastre de nu-mă-uita. // În atriul stâng, ascuns sub miocard, / Tu locuieşti în haine de lumină / Şi-mi simţi cuvintele demult cum ard, / Că le-ai stropit cu mir la rădăcină. // Despre ventriculi nu vreau să vorbesc, / Mergi pe aortă şi te-ntorci ’napoi, / Mă regăseşti în straiul omenesc, / Ne regăsim, în unu, amândoi…” Dar şi aceste versuri: „Tu te simţeai ca sfâşiat de lupi, / Că nu puteai din tine să mă rupi”(Renaşterea).
Poemele Mariei Ieva au uimitoarea calitate de a te face să te întorci mereu la ele. Citindu-le, te simţi copleşit, fascinat. Această carte s-ar fi putut numi: Poeme de bun rămas, nostalgice şi meditative, pentru că, în cele mai multe, autoarea pare că se desprinde de tot ceea ce este lumesc şi se înalţă până într-acolo de unde poate contempla lumea:„E vremea să mă-ndepărtez de tine, / Rămâi cu bine, dragul meu poet, / De ADN-ul tău mă va conţine, / Am să mă-ntorc din moarte alfabet. // E vremea reîntoarcerii acasă, / Mă cheamă Tatăl cu un zâmbet larg. / Ştii? Veşnicia nu mă mai apasă, / Că am să-i fiu lumină pe toiag. // Rămâi cu bine, dulcea mea iubire, / Din ce n-a fost să nu regreţi nimic, / Am să mai vin din cer să-ţi dau de ştire, / Când va cădea o stea din Carul Mic. // E vremea vremilor rămase-n urmă, / Că rimele şi iambii au pierit, / Sub epidermă visul ni se curmă, / Să-ţi aminteşti atât: eu te-am iubit!”(E vremea vremilor).
Tema crucii este frecventă, ea apare într-un fel sau altul în aproape toate poeziile. Viziunile poetei sunt extraordinare:„Priveşti în urmă, doar cenuşă, / Simţi crucea Lui în crucea ta, / Tot baţi de-o vreme la o uşă, / Dar nu-ţi deschide nimenea…”(La răscruce).
Numai poeta putea spune:„Am lustruit lumina cu durere / La căpătâiul dorului flămând”; „Mă tot priveam cum locuiam în tine / Şi îţi simţeam în mine casa ta, / Dar cine să mai înţeleagă, cine, / Că eu trăiam din născocirea mea?” (Născocire). Dar şi o ipostază inedită: „atât de egoistă am devenit / că mi-am împărţit inima în patru cămăruţe / pe care le-am pictat cu versuri albe…”(Versuri albe). Nu lipsesc nici elementele oculte, astrologice, mitice, din poezia Mariei Ieva: zodiacul, o herghelie de inorogi, şi alte asemenea. Dar nici imaginile romantice:„În noaptea asta visul l-am visat / Şi am trăit cu el o noapte albă, / Când m-am trezit umblam desculţă-n sat / Prin sânziene şi prin flori de nalbă…”(În noaptea asta). O anumită tendinţă spre religia budhistă, cu teoriile ei despre reîncarnare, se regăseşte în unele poezii care vorbesc despre vieţile anterioare:„Că te iubesc ştiai dintotdeauna, / Mult înainte să ne fi născut, / Ne botezase soarele şi luna, / Când îngerii pe braţe ne-au crescut”(Faţă în faţă).
O poetă care scrie cu muguri de lumină, care scrie cu azur, cu un spor de păpădie, cu prescura de pe masă, cu aripa îngerului, cu lacrimi de mir. O poetă care scrie cu fior, cu simţire, căldură şi responsabilitate, aşezându-şi frumos sufletul, în palmele noastre:„În noaptea asta cu lumină-ţi scriu, / Pe colţul lunii îţi aştern iubirea / Şi-aş vrea o clipă, dacă nu-i târziu, / Doar către cer să îţi întorci privirea. // Cuvintele sunt simple, cum au fost / Când am simţit fiorul prima dată, / Când mă simţeam în lume fără rost / Şi îmi ştiam iubirea vinovată. // Ţi-aş scrie până zorii-ţi curg în vis / De-aş şti că poţi să îmi mai simţi trăirea / Şi dimineaţă pe un paraclis / Ţi-aş aşeza, ca dar, din nou iubirea”(De-aş şti).
La Maria Ieva, dimensiunea spirituală e componenta
principală a creaţiei. De la ea porneşte poezia care e o consecinţă a credinţei în Dumnezeu. Şi din ea decurge iubirea care se întoarce către Dumnezeu, pentru ca întregul să fie rotund:„Arată-mi oglinda în care priveşti, / Să vezi cum minunea din tine se naşte, / Ca-ntr-o beţie să simţi că trăieşti, / Când o lumină se-aprinde de Paşte.”(Gând rătăcit).
Câteva elemente care apar preponderent în lirica Mariei Ieva: pinii, libelulele, curcubeul, fluturii, aurora boreală, soţia lui Lot, lacrima lui Iov, ochii lui Iov, brânduşele mov, îngerii, lumina, crucea, oglinzile, irişii, staminele la nalbă, măslinul, plantaţiile de portocali, bulbul unui crin, floarea de mirt, floarea de tei, ş.a. De asemenea, mulţi termeni matematici. Iată ce averi nepreţuite posedă poeta!
Şi cu acest frumos volum, Maria Ieva (îmi place să-i rostesc numele cu voce tare!) – îşi demonstrează virtuţile poetice, oferind buchetul înmiresmat de poeme celor care mai au un dram de sensibilitate şi apetenţă pentru frumos, pentru viu, pentru curat şi bine. Şi iată, poemul ultim, ca o încununare a fiinţei sale, eminamente lirică: „Într-o palmă port iubirea, / În cealaltă poezia; / Când nu te pot îmbrăţişa, / Le las să se îmbrăţişeze / Într-o rugăciune.” (***)
Este ilustrarea perfectă a acestei nevoi existenţiale de frumos. Consider că Maria Ieva este o exponentă remarcabilă a liricii româneşti contemporane.

CEZARINA ADAMESCU
1 Prier 2017

1 Comment

  1. Pentru doamna Maria Ieva

    Felicitări pentru acest volum, care cuprinde cu siguranţă acelaşi gen de versuri calde şi romantice, cu care m-am obişnuit citindu-vă pe „Noduri şi semne”. Pană uşoară!

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*


Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.