FLORINA EMILIA PINCOTAN (Şiria-Arad)*Poezia trăirilor ardente*

Gânduri de Primăvară

Adună Primăvara,
În sufletu-ţi de floare;
Să-nmugurească pomii,
Să cânte cuci-n măr.
Izvorul, lin, să curgă,
Doinind spre-albastra mare;
Să zburde cerbi şi ciute,
Să zboare porumbei.
Adună veşnicia,
În cântec şi lumină;
În stropi curaţi de ploaie,
În zâmbet şi-n cuvânt.
Să fie drumul vieţii,
Senin şi sărbătoare;
Doar zi de primăvară
Şi albe-flori, pe câmp.

Eu voi pleca

Eu voi păşi desculţă,
Spre zorii cei albaştri,
M-şteaptă primăvara
Cu dalbii ghiocei!
M-aşteaptă câmpul verde,
Înveşmântat în soare;
Lumina dimineţii,
Parfum de flori de tei.
Eu voi păşi tăcută,
Pe drumul către stele;
Am adunat corole
Şi flori de trandafiri!
Pe buza-mi tremurândă
Şi-a pus pecetea, vântul,
Iar ochii de izvoare
Vor fremăta sub ploi.
Eu voi pleca în taină,
Ca ziua ce se duce!
Ca pasărea rănită,
În zbor, spre nicăieri!
Mă va-nsoţi parfumul
De toamnă rumenită;
Argintul dimineţii
Cu brumă şi tristeţi.

Am să mă-nalţ

Am să mă-nalţ uşoară, printre stele,
Visând la verile ce vor veni;
La florile zâmbind, de rouă, pline,
La foşnetul pădurilor de pin.
Am să plutesc senină, ca un înger,
Să te ating în treacăt, c-un sărut;
O boare mirosind a primăvară,
A lacrimă de rouă şi a vânt.
Am să privesc de dincolo de stele,
Ascunsă printre umbre şi lumini;
De vrei, o să-ţi trimit o mângâiere,
Un gând de dor, un cântec de alint.

Să nu uiţi

Să nu uiţi, copile, cărarea spre cer,
Nici glasul durerii în nopţi cu furtună!
Să ai încastrată dorinţa de zbor
Spre stele lucii, spre magica lună.

Să nu uiţi, copile, sărutul meu drag!
Să-ţi fie alint,…o rază de soare.
Răgazul ce-l cauţi la umbră, sub măr,
Paharul cu apă, dorita răcoare.

Să nu uiţi, copile, ogorul curat,
Doar maci-nfloriţi între spicele coapte.
Izvorul albastru, curgând ne-ncetat,
Ducând răsăritul, din neguri şi noapte.

Pe-nserat

Pe-nserat, când blânda lună
Se-oglindeşte-n luciul mării,
Plâng egretele şi stârcii,
Îşi înalţă, valul, spuma.
Farul trist, stingher pe maluri,
Îşi aprinde ochiul magic;
Vin spre ţărm, plutind, vapoare,
Lunecând uşor pe valuri.
Se aud în depărtare
Voci de zâne despletite;
Cheamă-n larg, către abisuri,
Rătăciţii lupi de mare.
Luna falnică îşi cerne
Vise, temeri şi dorinţe;
Pe nisipuri argintate,
Faldul nopţii le aşterne.

Va fi o zi

Va fi o zi, în care
Se va întoarce râul,
Din marea-nvolburată,
Spre izvoraşul lin.
Vor picura, agale,
Petale-n loc de lacrimi;
Va fi doar zi senină
Şi calde Primăveri.
Va fi o zi, în care
Nu vor mai fi regrete;
Pe câmp vor creşte macii,
Din mărăcini vicleni.
Va înflori liliacul,
În zorii de mătase;
Înmiresmat miracol
De sub zăpezi, în ierni.
Va fi doar sărbătoare,
Doar zâmbet şi lumină;
Aripi zvâcnind spre ceruri,
Cocori şi porumbei.
O mare argintată,
Cântând sub clar de lună;
Un port bătut de valuri,
Un drum spre alte zări.

Nu…

Nu,…drumul vieţii nu-i pavat cu frumuseţe;
Sunt aspri-spini, sunt şerpi înveninaţi.
Sunt bolovani cu colţuri ascuţite,
Sunt oameni răi, ce nu îţi vor fi fraţi.

Nu,…cerul nu îţi va zâmbi în orice clipă;
Vor fi dureri, regrete, vânt nimicitor.
Dar dintre nori va apărea lumina,
Un soare cald, măreţ, biruitor.

Vor fi adesea, lacrimi pe sub gene;
Sub paşii tăi vor creşte mărăcini.
Dar nu uita: pe cer sunt mii de stele!
Din dragoste, poţi înflori grădini!

Când zorii…

Când zorii vor veni să mă răsfeţe
Cu lacrima curatului izvor,
Să-mi ia povara nopţii ce m-apasă,
Să îmi dea aripi-falnice, să zbor.

Când voi pleca surâzătoare, blândă,
Spre casa mea de dincolo de nori,
Înveşmântată-n strai de sărbătoare,
Lumină caldă, cântece şi flori.

Se va deschide cerul, pentru mine;
Va fi doar Primăvară,…pomii înfloriţi.
Privighetoarea va veni să cânte,
Izvorul va-ngâna printre poteci.

Mă vor conduce porumbei şi fluturi,
Petale de lumină,…curcubeu;
Să-mi fie calea, înflorită, lină,
Un zbor rotund, spre Dumnezeul meu.

Dă-mi…

Dă-mi lacrimile tale,
Sfioasă rândunică,
Când te întorci acasă,
La cuibul părăsit.
Dă-mi aripile-ţi negre,
Să mă-nfăşor în jale;
Să-mi plâng agale, dorul,
Pe sub copacii trişti.
Dă-mi, vântule,-adierea!
Dă-mi zborul tău prin lume!
Dă-mi zarea de lumină,
Albastrul infinit!
Să mă înalţ, petală,
O stea micuţă,-n noapte;
Un curcubeu, din ploaie,
Un dulce răsărit.

Ades

Ades ai stat de veghe
La margine de ape;
Te-a sărutat, în noapte,
Un val şi-un pescăruş.
Nisipul ţi-a fost patul,
Şi-un lotus, pernă moale,
Iar vântul şi răcoarea
Te-au învelit în puf.
Ai fost ţinut în braţe,
De moliciunea apei;
Ca o femeie tandră,
Te-a mângâiat pe trup.
Ţi-a picurat, gingaşă,
Pe buzele uscate,
Un strop din vraja lunii,
Sărut de dor şi drag.
Ades ai stat pe maluri
De mări învolburate;
Ai aşteptat apusul,
Apoi, un răsărit.
Te-ai înfrăţit cu valul;
Cu vasul ce străbate
Nestingherit, în noapte,
Oceanul infinit.

Nu ştiu

Nu ştiu să-ţi fi cântat în nopţi pustii, aleanul,
Nici lacrima, să îti fi şters, cândva.
Nu ţi-am adus prinos de flori şi slavă,
Nici palma-caldă, nu ţi-am prins în palma mea.
Dar, vin acum să-ţi pun pe buze, jarul
Iubirilor ascunse-n primii zori;
Să-ţi pun în suflet, dulcea Primăvară,
Înregul câmp cu ierburi şi cu flori.
Vin, să presar pe drumul vieţii tale,
Balsamul tinereţilor târzii;
Parfumul lanului în miez de vară,
Un strop de mir şi-o lacrimă de dor.
Din flori de maci, ţi-oi împleti cunună,
Să-ţi pun pe umeri, dulce-sărutat.
O stea de-argint, pe frunte,…blânda lună;
Din fân şi crini, un pat înmiresmat.

Hoinar pe drumul vieţii

Sunt călător, hoinar pe drumul vieţii,
Biet scamator pe scenele de lut;
M-aplec umil să vă salut,
Ş-apoi ferit de ochii curioşi,
O lacrimă în colţ de ochi,
Sub pleoapa tremurândă,
Se scurge-ncet pe-obrazul stâng;
Şi plâng….şi plăng…şi nimenea nu ştie.
Sunt biet hoinar pe drumuri prăfuite;
Prin glod, prin ploi, bătut de vânt,
Cu suflet trist şi ochi râzând,
Cu zâmbetul amar în colţ de gură.

E ultima zi

E ultima zi, şi gândul mă doare;
Îmi e sufletul, zbor mai aproape de cer.
Un cântec mi-e visul, ce n-are să moară,
O aripă albă şi-un petic de cer.
E ultimul zâmbet pictat printre lacrimi;
Din crini, am luat veşmânt şi parfum.
Pe tălpile goale, de sânge, scăldate,
Voi pune balsam din flori de salcâm.
Aştern printre pietre, lumini şi penumbre;
Pe drum către cer, voi pleca, negreşit!
Nu-i jar şi nici ciob să-mi împiedice pasul;
Mă ridic şi mă duc către vârf, surâzând.

De mâine…

De mâine nu mai sunt un cântec
Mângâiat de vânt,
Voi fi doar plâns şi geamăt surd;
Voi fi doar lacrimă pustie.
De mâine, Iarna va să vie
Peste pământ şi peste mine;
Voi fi un fulg bătut de vânt,
Un zbor ratat şi-o rană vie.
De mâine sunt ,,nimic”…și-atât!
Un pumn de cer și-un strop de ploaie.
Un licăr firav printre nori,
Un gând și-o lacrimă ce doare.

Luceafărului

Cu palmele întinse către cer,
Te chem să vii, tu, stea nemuritoare,
Luceafăr blând, cântat în poezii,
S-adşti la geamul meu, în loc de soare.

Din vis, te chem, zâmbind către apus,
Aprind făclii din dragostea-mi eternă,
Din infinitul cerului, mai sus,
Să te cobori uşor, pe a mea pernă.

Vom fi uniţi, doi miri nemuritori,
Ca-ntr-o poveste scrisă de ursită;
Tu , blondul prinţ coborâtor din nori,
Eu, fir de lut, o roză înflorită.

2 Comments

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*


Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.