CAMELIA BUZATU (Moţăţei-Dolj)*Poezie*

Labirint

Am plecat în graba ca să sap în timp,
Jungla deznădejdii,rece labirint,
Aspru ghem de veșnicie, deșirată.
De destinele stinghere înnodată.
Molie-agitată,mă învârt în cerc,
Moartea este raiul ce-l încerc,
Îmi tot dau târcoale sfere de mister,
Mă pândesc parfumuri grele,din eter.
Prin tăceri mă vrea ora,ca o floare,
De la Amazon,splendidă chemare,
Cocotă cărnoasă,rai de catifea,
Rău m-ademenește ca să intru-n ea.
Pier ca o insectă, prinsă în capcană,
I se-nchid petale,sunt numai o rană,
Dorm îmbrățișată doar cu veșnicia,
Ultimul suspin mi-l cunun cu glia!

Chemare

Voi chema la mine frunza tremurândă,
Din abecedarul toamnei să cunoască,
Fâlfâitul rece să n-o mai surprindă,
Gânduri de aramă să n-o moleșească.
Când își pune trupul moale pe pământ,
Palma când și-o-ngroapă-n perne de iluzii,
Peste cerga ierbii prinsă-n legământ
Cu suflarea rece-a brumelor târzii.
Candele aprinse-n trupuri de copaci,
Au incendiat frunzele-ntristate,
Parcă lama lunii-ar secera în maci,
Și roșul le-ar ține în captivitate.
Frământări firești are orice viață,
Se vor limpezi ca un vin prea tare,
Îngropată-n sticle zace o dulceață,
Ce-om gusta-o-n vară la vreo sărbătoare.

Căutări

Frumoasa mea, hai, spune-mi!Ne-am cunoscut cumva?
Căci, ochii, doi luceferi parcă îmi spun ceva,
Se pare că văd luna doar prin privirea ta,
Ce mă-împresoară fin, cu foșnet de tafta.
Văd razele dansând în lacrima-ți sfioasă,
Las tot Universul în sfera-i tumultuoasă,
Să fiu cu tine, Evă, în visurile mele,
Întind mâna spre cer și-adun buchet de stele.
Ce ai făcut în viață?Și cum ai respirat?
Când nu ne cunoșteam, cum, oare-ai admirat
Apusul, fără mine, în legănat de val,
O mare de-ntuneric și fină ca un voal?
Mereu ne căutăm și nu ne știm folosul,
Cum rostul pentru vânt nu-l știe albatrosul,
Cum ceasul orb ne soarbe cu sete neîndurată
Curând fereastra către lume ne va fi furată.
Ce va rămâne, dragă? Grăuntele de tină?
Lângă iubirea noastră, fără de nici o vină,
Ori poate vetre reci, tânjind după cenușă,
Mergând pe timp ne-om preschimba într-o brândușă.

Mândria

Oh, mândrie, inimă rănită-n frâu,
Medalie de piatră,ancestrală,
Te-acoperă satinuri ivorii cu brâu
Care-ți încinge trupul de vestală.
Te umfli,te reverși, un râu de sloi,
În lumea rece și rarefiată,
Un carnivor de top, cu trup greoi,
În lumea ta de-aristrocrată.
Călcând, așa, ușor, cu gravitate,
Cum al zăpezii leopard pășește,
Privirile-aruncate peste toate,
Trufie ce-n victime-ncolțește.
Oricine bea din glasul tău distant,
Se pare că din nou îi va fi sete,
Și prins la fel ca-n cimitir, constant,
Cu seva ta ta cea dulce-o să se-îmbete.
Un loc în față la serbarea Romei,
E lumea prea mizeră pentru tine,
Sunt ceilalți doar grăunțele de mei,
Doar tu meriți pământul ce te ține.
Lovești în simplitate așa de crunt,
Ai gustul de mărire-al unui zeu,
Uitând că toate-n lume pieritoare sunt,

Iubire necosită

Ca o cloșcă grijulie
Vântu-adună frunzele,
Norii mici cât o gulie
Vor s-alunge berzele.
Sângele,seif cu cifru,
Iubea toamnele cândva,
Lua caii de căpăstru
Și prin inimi alerga.
Iată, frigul mă pătrunde
Prin privirea obosită,
Iarna-n mine se ascunde,
Las iubirea necosită.
Printr-o ultimă țigară
Neiertarea s-o fumez,
Vreau să mă întorc în gară
Pașii stelei să-i urmez.
Tot mai pot încă să sper
La o pară pârguită,
Care-mi va pica din cer
Într-o toamnă negrăbită.

Secunda, Doamne

Străina cea cu ochi albaștri,
Nu este marea cum s-ar crede,
E doar secunda printre aștri,
Crezând că nimeni nu o vede.
În căutarea vreunei vieți,
Se simte ca vaporizată
În spațiul larg ca de cetate,
Impersonală, stilizată.
Se-îmbracă numai de la Prada,
C-o eleganță rece, rea,
Așa-și momește dânsa prada,
Cu-acei ochi mari de peruzea.
Se poate să te-ndrăgostești,
Și-atunci să mori de două ori,
Nu te mira, nu sunt povești,
Chiar au pățit-o muritori.
Nici nu vei ști cât a trecut,
O zi ori poate o eternitate,
Doar ea mai știe ce-a făcut,
De te-a furat cu demnitate.
Nu a țipat,nu gesturi inutile,
Ca o prințesă sobră la palat,
Ți-a pus în mână niște file,
Ceva ce-aveai de completat.
De lecția ți-ai învățat,
Ori limba poate-ai scos vreodată
Sau poate, deh, te-ai scărpinat,
Ori ai plecat nepieptănată.
Naiv, tu crezi că-ți meriți soarta,
Că plină îți e viața de păcate,
Te ia ușor de mâini, șireata,
Și fără să-ți dai seama ești departe.

Adio, seară!

S-au tras deja obloane de regrete.
Îmi pare chiar un pic cam tulburată,
Poate nici ea nu vrea acest adio,
Chiar și pianul amuțit deodată
Nu vrea să-ngâne acel”o sole mio”.
E luna cam sfrijită și-abătută,
Nesigură ca un oraș pe stâncă,
S-a strecurat precum sfioasa ciută,
De teama unui glonț ce-o cată încă.
Ne vom mai întâlni, oare, vreodată,
Cu-această fericire efemeră,
Să mă acopăr cu liniște curată
De mică mănăstire austeră?

Soare

Curată miere, abajur,
din bucle aurii de îngeri,
o vâlvătaie, pot să jur
că s-ar putea, fără atingeri,
dulceața ei, ușor să-i fur.
Un galben ochi, enorm venin,
te lasă floarea să-i mai furi,
parfum din ultimul suspin,
că n-ai luat, chiar o să juri,
și ieși în lume tot senin.
Și, uriaș ca o gorilă,
o galbenă gorilă, însă,
rupând ușor a lumii filă,
mereu alta, mereu plânsă,
fără remușcări ori milă.
Închid ochii, îmi e teamă,
că dispari ca-nchipuirea,
știu c-aștepți mereu la vamă,
iei ori pui cum e menirea
vieții prinse cantr-o ramă.

Internatul de fete

E-atăta liniște în dormitoare
Și inocența-i plecată în vacanță,
Săruturi stau pe razele de soare
Lângă suspine fără importanță.
Uitată-ntre rebelii ciucuri maronii,
În mângâierile suavelor iubiri,
Anatomia unei mici melancolii
Presa o roză între două amintiri.
Se-aude disperat bătând în ziduri,
Un timp închis în sala de festivități,
Ascuns „forever” printre rânduri
De bănci cu”I love you”-încrustat pe părți.
Pe o alee, un cântec de chitară,
Stă rezemat de tufele de rozmarin,
Pândind pentru a nu știu câta oară,
Perechi-perechi de ochi senini ce nu mai vin.
Deasupra, acvila maturității,
Cu țipăt ascuțit amenințând,
Că iarăși va răpi odorul purității,
Fără de milă și fără remușcări în gând.

Podul cu amintiri

Din umbre tainice acum răsare,
Cutreierând pe aripă de vină,
Un pod de casă rătăcit în zare,
Destin care s-a scurs încet în tină.
În râsete de raze-îmbătrânite,
Trecând hotarul unui timp apus,
Ironic și cu brațe-nțepenite,
Mă-ntâmpină trecutul cu un fin surâs.
Un blid și o gamelă de război,
Din care-și beau soldații disperarea,
Zac lângă galbene și prăfuite foi
Dintr-o poveste cu bătrânul și cu marea.
Iubiri pierdute în zadarnice scrisori,
Legate cu o panglică decolorată,
Pantofi care-au simțit acei fiori
De tânără domniță necurtată.
Caiete,râuri de caligrafie,
Răzoare drepte-n sate dunărene,
Cu înveliș dintr-o hârtie albăstrie,
Un scris rotund în ani ce trec alene.
Păienjeniș de vieți curând uitate,
Un colț de inimă pierdut în infinit,
Un barometru între viață,între moarte,
E soarele ce strânge-n viguri un zenit.

Olarul
Strigătul de antice reptile,
Zace-n lutul veacurilor stinse,
Patimi și virtuți cuprinse,
În surâsuri arse de argile.
O colivă pentru veșnicie,
Bob ales de babe răbdătoare,
Strânge-n pumn olarul ca pe-odoare,
Pași păziți de timp cu strășnicie.
A urlat ca un nebun pământul
Peste pietre,fier și peste bronzuri,
S-a spălat rușinea în havuzuri,
Și de resturi putrede cuvinte.
Mai ascultă pledoaria dimineții,
Chiar din gura unui fir de iarbă,
Ce-a aflat din moși strămoși cu barbă,
Cât de minunat e rostul vieții.

Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*


Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.