COSTEL AVRĂMESCU (Drobeta-Turnu Severin)* Poezie*

Costel AVRĂMESCU
DROBETA-TURNU SEVERIN

În funcție de raportul stabilit între imaginea proiectată și realitate, poezia lui Costel Avrămescu are parte de forme stilistice tradiționale sau moderne. Acolo unde este cazul, jocul rimelor, expresiv elaborat, dă strălucire imagistică poemelor.
Excesul uneori retoric, impulsurile explicative, abundența elementelor conjuncte și a determinanților lexico-semantici – aspecte explicabile prin înclinațiile filozofice ale poetului – combinate cu amplitudinea desfășurărilor sintactice contribuie la această armonie a frumuseții ideatice cu o rigoarea asumată cu multă îndrăzneală.
Eul poetic al lui Costel Avrămescu nu pare a fi îngrădit nici de timp, nici de spațiu. El ne propune o poetică plurală, marcată de puternice accente filozofice și evidențiată prin predominarea cugetării, a reflexivității, profunzimea metaforei și mister.

Prof. Constantin STANA

Spectator

Spre răsăritul vieţii, urcuşul şerpuind
Se desăvârşeşte cu ascensorul solar
Fixat de grumazul zenitului polar;
La capătul dinspre lumină, protocolar,
Zorii ne introduc în viaţă zâmbind.

Am primit în dar o clepsidră de sânge
Să marcăm ritmul şi măsura în toate:
De la aproape, prin aici, până departe,
De la humă, prin viaţă, până la moarte…
Într-un spaţiu care continuu se restrânge.

Ca un neputincios observator,
În lupta dintre instinctul vieţii
Şi geniul incontestabil al morţii,
Încercând să desluşim taina sorţii,
Suntem îngroziţi de cerbicia lor.

Când ne caută un contabil anume
Să ne socotească contorul sideral,
Deşi totul pare nefiresc de normal,
Concluzionăm absolut informal
Că viaţa are un sens fără nume.

Rătăcind prin zodiac

Încep să mă-ntreb dacă, prin dilematicele mele gânduri,
Se scurge abstractul sau concretul din al vieții joc
Pe care soarta îl arată discret la capete de rânduri;
Esențialul se petrece, însă, la mijloc.

Fiecare-și defilează părerea într-o respirație de poveste
Despre începuturi sau despre alte câteva momente.
Dar clipa-n care viața începe adevăratul compromis este
Când noi decidem că ea ne aparține totalmente.

În truda neîncetată de-a limpezi mituri remanente,
Ne-mbătăm cu iluzii și facem nepermisă risipă,
Pierdem din viață ani, până la concluzii suficiente,
Ne deșteptăm prea târziu și,-atunci, cerșim doar o clipă.

Când clipa bate haosul peregrinării între două tăceri,
Rătăcind prin zodiac până la liman de nicăieri,
Nu-nceta să speri, dar, în permanență, să crezi:
Viața-i o partidă pe care întotdeauna o pierzi!

Reflexul vieţii

Am cunoscut marea iubire, la un moment dat,
În care ploaia întreţinea o candelă de curcubeu;
Într-o dulce privare de libertate, i-am cedat
Libertatea de-a umbla desculţă prin sufletul meu.

Măgulit, am cunoscut şi iubirea cu sumă nulă
În care, pentru scurte perioade, m-am refugiat;
Probând că iubirea adevărată are unică formulă
Care nu acceptă soluţii repetabile sau plagiat.

Asumând riscuri, am decontat şi eşecuri câteva,
În cutezanţa de-a făptui ce mi-a trecut prin gând;
Din fiecare greşeală, am învăţat câte ceva
Şi-am devenit cu mult mai liber regretând.

Uneori, am năzuit stăruind cu mintea fierbinte,
Alteori, nu cred că mi-am dorit suficient;
Dar tot ce-am de-ndeplinit de azi înainte:
Să aranjez aceste dorinţe într-un tot coerent.

Într-un târziu, accentuând o mustrare de cuget reală,
După o existenţă înspumată ca fluviul în tumult,
Am înţeles că o viaţă mai liniştită, aproape normală,
Este privilegiul pe care-l venerez cel mai mult.

Tot ce-am realizat până acum, rând pe rând,
Reprezintă reflexul vieţii împotriva viiturii;
Sunt mai departe sclavul lui şi-l văd continuând
Cu riscul de-a fi om în acord cu legile naturii.

Eu sunt ştafeta strămoşilor mei

Setea de viaţă îmi întreţine foamea ontologică,
Și, pe tălpi, car cu mândrie geografia lutului natal;
Fiecare pas, purtându-mi instinctul de muntean voievodal,
Pasional, îmi însângerează drumul cu plasma genealogică.

Am fost înscris la cursa vieţii sub sacru legământ.
Nu mă consider învingător – o spun fără lamentaţie,
Dar pot câştiga pe-alte meleaguri sau în altă generaţie;
Ar fi prea simplu ca această cursă să se consume doar pe Pământ!

În mine, s-au întâlnit, se dăruiesc şi trăiesc toţi strămoşii mei;
Într-o permanentă stare de comparaţie, joc rolul de ştafetă,
Pe care Regizorul atent o va preda urmaşilor, cu etichetă,
După o cursă dificilă şi discretă, dar nu lipsită de temei.

Acest maraton cu multiple sinuozităţi, dar reguli clare,
Nu este altceva decât un album genetic al urmelor de paşi;
Dizolvat în seva perenităţii veşnice a vieţii de urmaşi,
În el, îmi voi arhiva nemurirea, de voi preda ştafeta-n bună stare.

Inscripţie pe casa vieţii

Acum, când vorbele-mi sunt mai profunde, pot să discut
Despre-adevărul naşterii mele ca despre-o-ntâmplare firească.
Nu spun că n-a fost măcar o umbră de noroc când m-am născut;
Din infinitul sângelui, s-a-nfăptuit o minune dumnezeiască.

Simţindu-mă făptură vie, am fost atât de smerit şi surprins,
Că,-n sfioasa tâmplă fragedă, lipsită de elementara cunoaştere,
Un zâmbet a intrat înmugurit ieşind nedumerit şi aprins;
Mult mai târziu, m-am împăcat cu propria-mi naştere!

Viaţa mea a devenit pârâu, râu şi fluviu-n bătaia vântului;
De la abisul genunii la zarea-nseninată, de toate,-am avut parte.
Adunând şi risipind bucăţele din dărnicia şi forfota pământului,
Am lăsat unda să simtă îmbrăţişarea lumii ca pe-o binecuvântare aparte.

Între roua de stâncă şi mare, viaţa are reguli foarte clare:
Ne naştem într-o ordine prestabilită şi murim la-ntâmplare;
În spaţiul tainic, lumea se repetă la nesfârşit, cu nesaţiu,
Într-o rivalitate în care timpul învinge întotdeauna spaţiu′.

Nimic nu poate dura o veşnicie, din moment ce s-a născut;
Nici eu nu m-am născut atipic şi n-am cum să eludez acest statut.

Corealitate

Am crezut că sufletul este o confluenţă de intimităţi
Ce-şi călăuzeşte lirismul dragostei către complinire;
Pentru noi, împreună a devenit un azil de singurătăţi
În care comunicarea frumoasă lipseşte cu desăvârşire.

Mi-aş fi dorit să fii asemenea mie, măcar un zăstimp,
Un suflet pereche, cu aceleaşi gânduri şi preferinţe,
Un refugiu universal dincolo de spaţiu şi timp…
În pacea sufletelor noastre, să milosârdim oricâte suferinţe.

Sufletul tău veşnic reneagă. Devenite tiradă
Vorbele-ţi nu mai au ecou în sufletul meu;
Îl hăituieşti de parca-i fi o pasăre de pradă.
Să te descopăr demon, mi-a fost cel mai greu!

Viaţa noastră a devenit o dureroasă corealitate;
Când îţi spun că mi-ai rănit sufletul, nu mă crezi,
Dar să ştii că şi invizibilul este acea realitate
Pe care nu eşti în stare s-o-nţelegi şi s-o vezi.

Paradoxul vieţii

După ce-am exersat o clipită ţipătul,
Când soarele ne-a arătat dimineţii,
Trăim paradigma de-a exersa sufletul
Înotând împotriva curentului vieţii.

Orbiţi de vocea multiplelor dorinţe,
Ne-aruncăm în torentul de patimi şirete
Acceptând cu prea multă uşurinţă
Mântuirea prin scuze-n loc de regrete.

E linişte-n noi, trăim ad-interim
Atât timp cât clepsidra e spartă;
Ne place iluzia, refuzăm să gândim
Că asta nu face parte din soartă.

Ne asumăm responsabilităţi de azi pe mâine,
În contopiri albastre, ne dăruim câte-un pic,
Perfuzăm fiecare clipă când ne mai rămâne,
Din propria viaţă, un rest, aproape nimic.

Argumentând testamentul de nesăbuinţă
Constatăm mult prea târziu, când asfinţim,
Că viaţa a fost singura dorinţă
Pe care n-am ştiut cum s-o trăim.

Forţa destinului

Aprioric, steaua ni-i orânduită prin zămislire
Şi fiecare este unicat prin destinul ineluctabil
Atât de liniştit şi convins de propria-i menire
Încât nicio intervenţie nu-l poate face repetabil.

În corida vieţii, destinul şi dorinţa sunt în contratimp
Și-i aproape iluzoriu să prezumi că s-ar putea-ntâlni;
Soarta mai lasă câte-o portiţă din zăstimp în zăstimp
Pe care numai un perseverent norocos o poate nimeri.

Există fiinţe pe care ursita le cheamă şi le uneşte;
Această întâlnire este-o alegere şi nu o-ntâmplare,
O cumpănire înţeleaptă pe care soarta o defineşte
Şi,-odată definită, rămâne pentru vie contemplare.

Într-o reţea inevitabilă de reciprocităţi şi taine,
Cel mai improbabil lucru ar fi să nu existăm;
Înţelesul vieţii nu se află numai în noi înşine,
Trebuie că există un motiv pentru care fiinţăm!

Destinul nu poate fi tâlcuit în elaborate perifraze;
În faţa sorţii, nu-avem căderea de-a ne lamenta,
Căci viaţa noastră are rost în fiecare dintre faze,
Iar singurul imperativ este acela de-a o accepta.

Fragment din papirusul vieţii

În colbul temporal, un fluture galactic se zbate
Tăind pământul cu umbre şi lumini asimetrice
În forme inimitabile de dimensiuni predestinate
Prefăcându-l într-o livadă de corpuri geometrice
Asemenea unor arhipelaguri de contiguitate
Rânduite de-un designer de uragane sălbatice.

Strălucind de culoarea dorinţelor amăgitoare,
Între înalt şi adânc, există o insulă de la care
Pornesc ale soarelui fecunde cărări nemuritoare
Pe care Calea Lactee se duce-n zori la culcare,
Spre care sunt aţintite toate privirile muritoare
Când, printr-o fereastră întredeschisă, se năzare.

Cei care reuşesc să se apropie de insulă mai mult
– Urmaşi ai Evei, alungaţi din grădina Edenului –
Sunt cutremuraţi de vulcanul gândurilor în tumult
Neînţelegând că aceasta-i deliberaţiunea Stăpânului
După o îndelungată chibzuială din vremi de demult
Şi că, dincolo de timp, a-nceput zidirea gradenului.

La naştere, am primit insula, calea, steaua şi-ambalajul
Și, pentru toate astea, rămân un mic univers tributar;
Să-ngrijesc obsesii şi himere, nu mai am curajul,
Căci marele Univers, mi-a relevat în mod salutar
Că unde se sfârşeşte realul şi se dezlănţuie mirajul,
Moneda nu contează la casa lui de schimb valutar.

Fericirea este răgazul neliniştii

Cineva îşi măsura fericirea în lungimi de unde,
Alţii, în coltuc de pâine sau grămezi de salbe,
Tu te-ntrebi dacă-ţi ajunge un pumn de secunde,
Iar eu am o colecţie impresionantă de nopţi albe.

Am aflat că există doar clipe de fericire discrete
Şi că nu există fericire cu-adevărat profundă
Decât a celui ce-şi poate mărturisi pe-ndelete
Neliniştea, smulgând din sensul ei o clipă fecundă!

În viaţă, nu există niciodată finaluri fericite;
Finalurile sunt detaliile ei cele mai triste,
Dar fără ele, după o existenţă plină de ispite,
N-ai cum să afli că fericirea poate să existe.

Priveşte-i pe cei care surprind o stea căzătoare
Despre care se spune că simbolizează o veste;
Vei putea decela doar o blagoslovită îndurare:
Care dintre ei este fericit şi care nefericit este?

Între oglinzi opace

Atât de banal dacă n-ar fi complicat,
Discredităm tragicul prin indiferență.
Sub pânza de apă a lumii, refractat,
Nevoile suferă acut de insuficiență.

Trăim înghesuiți între oglinzi opace,
În piramida dintre dorințe şi iluzii.
Suntem baza care, cast, se complace
Și dispersează speranțele-n confuzii.

Transplant de energie se strecoară
Alimentând relativitatea inerțială;
Pribegind adesea în care cu povară,
Ne zbatem în angoasa existențială.

Ne măsurăm sufletul cu palma;
Pleoapele măsoară intermitențele;
Umbra ne dezbracă de-a valma;
Ne consolăm cu circumstanțele…

Nerăbdător, timpul scârțâie țâțâna porții;
Ca gemenii-n nucă, stau anii-n secundă;
Viața țipă înăbușit sub calcaneul sorții;
Doar moartea rămâne certă și fecundă.

Poduri peste vremuri

În zori zilei dintâi, Dumnezeu a ieşit la arat,
Apoi, a însămânţat ogorul planetar cu izvoare,
Din care a crescut fluviul vieţii, presărat
Cu poduri arcuite peste unda-i călătoare.

Pe podul timpului conducând spre infinit,
Mult prea alert, se scurge veşnicul „a fi”;
Nu-ţi dă niciun răgaz pentru extaz şi hodinit
În unda trecătoare, efemerul chip a-ţi oglindi.

Exist-un pod de piatră rece la capătul din aval
Pe care-l treci doar cu ce-ai strâns în inimă, conjunctural;
Atunci când, inevitabil şi absolut banal,
Te trezeşti aruncat pe celălalt mal,
Realizezi că podul este unidirecţional.

Uimit de slalomul absurd pe care-l faci în viaţă
Pentru a trece peste toate podurile fără niciun crucer,
La capătul celui din urmă, în primele clipe de neviaţă,
Îţi agăţi ultimul (ne)zbor de podul celui mai albastru cer.

Viaţa ca o confruntare interactivă

Nimic din tot ceea ce este ispititor de omenesc
Nu ne este indiferent sau străin în această viaţă;
Cu mii de nevăzute lanţuri, pe tărâmul lumesc,
Viaţa ne leagă de păcatele ei ascunse sau pe faţă.

Neobosită, inima ne spune ce dorinţe are,
Mintea alege din mai multe variante,
Iar trupul este terenul de confruntare
Între inimă şi minte, niciodată consonante.

În acest eteric joc neobosit de şah etern,
În această lume de rătăciri şi-ataşamente,
Sub povara confruntării cu sinele intern,
Ne descoperim prin propriile experimente.

Viaţa ne (de)săvârşeşte cu firescul autorităţii imperiale,
Garantând libertatea subtilă a judecăţii „in rem”,
Ştiind că nu ne putem sustrage confruntării duale
Între ceea ce suntem şi ceea ce credem că suntem.

Chiar dacă am cunoscut extazul stării de iluminare,
Făcându-ne, prin urmă şi umbră, tot mai strălucitori,
În spiritul interactiv al ideii de confruntare,
Rămânem pentru totdeauna pradă şi nu vânători.

1 Comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*


Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.