GEORGETA OANA MUSCĂ

GEORGETA MUSCĂ-OANĂ

Din cafeaua aburindă sorb tăcut, pe îndelete
Și, uitând tristeți mărunte, las aroma-i să mă-mbete.
La fereastra din balconul – tainic loc de regăsire,
M-adâncesc în reverie privind cerul cu uimire.

Ies din noaptea somnolentă energii ce-mi luminează
Mintea ce-a zăcut în umbră și simțirea-mi se filtrează.
În căușul năzuinței mă ridic spre-a Ta iubire;
Regăsind pierdute sensuri, caut căi spre înflorire.

Cât pierdut-am, Sfânt Părinte, nu știu de-oi afla vreodată!
În trezirea mea târzie plânge fibra-ncercănată,
Nu cu lacrimi de durere, nici cu susur de regrete;
Vălul neștiinței cade peste gânduri desuete.

Din cafeaua amăruie aromele-i discrete,
Iar în inima-mi deschisă, tihna curge pe-ndelete.

Punte peste timp

Mă poartă pașii spre alt drum
Și toate par a se sfârși,
Dar prin cuvântul meu de-acum,
O punte peste timp voi fi!

Amurg de vis trandafiriu,
Tihnind pe margini de-anotimp,
De-i prea devreme sau târziu,
El fi-va punte peste timp.

Cu sufletu-n peniță ning
Precum luminile-n Olimp
Și-n inimă de vers mă sting…
Poemu-i punte peste timp.

De-o-nchide clipa al meu vis,
Eu la plecare voi zâmbi,
Căci prin cuvântul ce l-am scris,
O punte peste timp voi fi!

Să nu uiţi!

Oricât ţi-ar fi de bine prin ţări ce-abia le ştii,
Nu vei putea vreodată să uiţi de unde vii!
Aroma pâinii calde, a turtelor cu nuci,
Lumini voievodale, legende cu haiduci;

Acorduri de balade şi pajişti de smarald
Ţi-or aminti că vatra e locul cel mai cald.
Ecouri de colinde ţi-or spune în Ajun
Că de nu eşti acasă, nu simţi că e Crăciun!

Amară-i pribegia şi vei afla la greu
Că-n satul de la munte te-or aştepta mereu:
Căldura părintească, muşcatele din geam,
Iubirea pentru ţară şi dragostea de neam.

Prin vremurile bune şi-n cele de restrişti
Să-ţi aminteşti de fraţii ce cântă când sunt trişti
Şi-orcât ţi-ar fi de bine prin ţări ce-abia le ştii,
Să nu încerci, copile, să uiţi de unde vii!

Eu

Eu mă adun din lacrimi de lumină
Şi din mărgeanul zborurilor sorb
O dimineaţă-nlănţuită-n vină,
Gustând din teama celui ce-a fost orb.

Eu îmi adun secundele ucise
De trecerea-mi fugară spre alt loc
Şi mă ridic din vise interzise,
Chiar de sfârşesc ‘nainte de soroc.

Eu îmi adun cuvintele rămase
Pe pragul unui cânt neterminat;
Urzind idei în umbre de grimase,
Smulg liniştea din tocu-nstrăinat.

Eu îmi desfac iar áripi spre iubire
Şi din mărgeanul zborurilor sorb;
Îmi spui acum, la ceas de regăsire,
Cât m-ai iubit, dar fost-am aşa orb!

Ascultă ploaia!

– Iubito, ploaia cântă pe neștiute clape!
Să ascultăm povestea necunoscutei ape… .
– Aud cum plânge ploaia cu lacrima din steaua
Ce ne-a zâmbit aseară mai candid decât neaua!

– Durerea ploii noastre în lacrimă nu-ncape;
Să ascultăm suflarea misterioasei ape!
– Iubite, cerul plânge… Aş vrea să-i şterg obrazul
Şi-n palme de săruturi să îi ascund necazul!

Dar fulgere îl taie și rănile deschise
Aruncă peste lume cu stelele ucise.
Lumina îngheţată pocneşte pe alee
Şi sub privirea-i albă sfârșește-o azalee.

– Iubito, ploaia râde pe mlădioase clape;
Să degustăm savoarea și liniştea din ape!

Credința e în noi

Câtă vreme mai cuvântă toamna-n ritmuri de baladă
Și lumina înflorește pe o cruce de zăpadă,
Cât cuvintele nescrise din trăire se vor toarce,
Iar nisipul din clepsidre n-o să uite-a se întoarce;

Câtă vreme, pe o cale, disperarea nu ne prinde
Și speranța-i cuibărită în desaga cu merinde,
Bem din ierburi verde proaspăt curs pe câmpuri animate,
Bun prieten ni-i izvorul, iară muntele ni-i frate.

Câtă vreme se aude glas de curcubeu în ploaie,
Iar parfumul din rodire pe nervură se îndoaie,
Bobul de-adevăr răsare pe o cale a științei
Și pătrunde cu sfială prin ferestrele ființei.

Câtă vreme prin icoane gânduri proaspete aleargă,
Iar genunchi ce-ating pământul din păcate vor să șteargă,
Înțelegem armonia din coltucul sfânt de pâine
Și aflând ce e frăția dăruim acum, nu mâine!

Câtă vreme mai există pace-n lume, libertate
Și credința milenară prin artere mai străbate,
Vom găsi în noi iubirea, zboruri către împlinire,
Iar magia existenței va ieși din amorțire.

Cu luna stau la cină

Pe-arcada înnoptării, în tainicele castre,
Zvâcneşte libertatea şi-n trecerea-i barbară
Aleargă herghelia în preerii albastre;
Vin cai să se înfrupte din pajiştea stelară.

Foşneşte libertatea în temeri infirmate,
În colb de stele-i ceasul, secunda e orfană;
Cad hamuri de lumină prin coamele-nspumate,
Vin cai să se boteze în lumi fără prihană.

Ţâşnesc lumini sonore din nările-aburinde,
Coloane spiralate topite-n depărtare –
Şi-n crupele-argintate sudoarea se aprinde;
Vin cai să se adape din jgheaburi selenare.

Într-un festin edenic, cu luna stau la cină,
Sorb liniştea albastră, din stele muşc lumină.

Te-aş căuta, iubire!

De-aş şti c-o să rămâi la mine,
Te-aş căuta în orice anotimp;
În orice clipă ce-mi revine,
Te-aş căuta și-n templuri din Olimp!

Trecând prin ploi învolburate,
M-aș avânta prin vântul cel mai hâd
Și-n zbor cu áripi sfâșiate
Aș învăța cu sufletul să râd!

Uitat pe brațu-nsingurării,
Nu aș simți nimic din tot ce-i greu,
Îngenuncheat la poarta zării,
De-aș ști că vii, te-aș aștepta mereu!

Și de-aș cădea sub ghilotine,
M-aș înveli-n speranțe, cât de cât;
De-aş şti c-o să rămâi la mine,
Din timpul meu ți-aș dărui oricât!

Banca amintirii

Seara cade liniștită
Pe aleea cu platani;
Stau pe-o bancă la faleză
Și tăcut mă-ntorc prin ani…

Văd copilul care-odată
Alerga pe-asfaltul ud
Și, sub ropotul de ploaie,
Râsu-i parcă-l mai aud.

Mai zăresc și-adolescentul
Străbătut de-un cald fior,
Își strângea la piept iubita
Dezlegând cuvântul dor.

Văd studentul de la arte
Legănând un bebeluș,
Sub privirea curioasă
A cățelului de pluș.

Doi bătrâni, sub clar de lună,
Doar spre Dunăre privesc
Și sub sălcii obosite
Torc al clipelor firesc…

Gându-mi fuge spre iubirea
Ce-i cu îngerii de-un an,
Iar pe banca amintirii –
Eu și floarea de platan.

Legământ oniric

Când liniștea îmbracă noaptea
Care domnește peste sat,
De după deal apare luna,
Cu pas ușor și chip fardat.

Prin storu-ntredeschis pătrunde,
Brodând ninsori pe așternut;
Cu degete de raze albe
Îți mângâie obrazul mut.

Tresari ca floarea de lavandă
Îmbrățișată de zefiri,
Când roua visului te poartă
Prin legământul dintre miri.

Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*


Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.