GEORGICĂ MANOLE
PETRU-IOAN GÂRDA, UN UMORIST AL TIMPULUI SĂU
1. A-l citi pe Petru-Ioan Gârda, chiar şi mai târziu (după cum o fac eu), e ca şi cum ai participa la un festin. Genurile umoristice la care poposeşte prin actul de creaţie sunt diferite, dar mai importante sunt combinaţiile umane care-i reuşesc întru realizarea unor cărţi de umor. Putem exemplifica prin „Umor…3G”, realizată împreună cu Ananie Gagniuc şi Laurenţiu Ghiţă, „Luaţi-l de pe mine, că-l…UMOR”, într-un duel epigramistic deosebit cu Ion Diviza, sau acceptarea ca grupul creat pe facebook de epigramistul botoşănean Gheorghe Hreapcă să se numească „Prieteni cărora le place Petru-Ioan Gârda”. Chiar şi cartea în discuţie, „Ironii sentimentale” (poezii umoristice şi parodii la fel, Editura „Grinta”, Cluj-Napoca, 2017), conţine un capitol intitulat „Dialoguri cu domniţe (cu pretenţii şi cu fiţe)” în care intră într-o combinaţie de idei cu Luminiţa Scarlat, Violetta Petre şi Sanda Nicucie. Acest al doilea aspect, cel al reuşitelor combinaţii umane, ne conduce spre concluzia că Petru-Ioan Gârda nu este virusat cu blocaje în comunicare: se vrea receptat, dar şi receptează; se vrea înţeles, dar şi înţelege; se vrea acceptat, dar şi acceptă; provoacă reacţii, dar şi acceptă reacţii etc. Paternul cultural, dat de apartenenţa la tagma umoriştilor de înaltă valoare, nu-i produc constrângeri proxemice, astfel că cei aflaţi în contact cu el nu simt efectele negative ale relaţiei binare superior-inferior. Volumul se deschide cu „Poezii satirico-umoristice” şi, „modest” cum se autointitulează autorul, începe cu câteva autoironii: „Am toate calităţile din lume – / Înalt, frumos, deştept şi cumsecade, / Uitaţi-vă şi voi ce bine-mi şade / Când sobru sunt sau când mă ţin de glume – // Că am umor, sunt meşter în butade, / Puteam să scriu mulţime de volume / Cu ce-am în cap, eram acum un nume, / Mi-ar fi cântat adepţii serenade! // Aş fi putut să strâng averi, cu harul, / Cu geniul meu, vânzându-mi poezia, / Căci şi recit – puteau să-mi zică „Starul”… // Cum remarca alaltăieri soţia / Aş fi ajuns cogea miliardarul, /Dar am defectul ăsta: modestia.” (FATALITATE). Sunt, apoi, luate la rând, multe sub forma rondelurilor, toate elementele pe care etapa de tranziţie postrevoluţionară ni le-a pus în faţă: câinii vagabonzi, telefonul mobil, practica plagiatului, existenţa Parlamentului, emigrarea în masă, investitorii străini, aquis-ul comunitar, traseismul politic, patriotismul de paradă, metoda protestelor, influenţa anotimpurilor, iubita de pe internet etc. Secvenţa a doua, intitulată simplu „Parodii”, ne conduce prin universul creaţiei unor mari scriitori: Ştefan Augustin Doinaş, Mircea Dinescu, George Bacovia, Marin Sorescu, Lucian Blaga, I. L. Caragiale, V. Alecsandri, George Coşbuc, M. Beniuc, Radu Stanca, Edgar Alan Poe, Ion Pillat, veronica Micle, Ana Blandiana, Adrian Păunescu, Adrian Frăţilă, George Topârceanu, Ion Barbu, Nichita Stănescu, Gheorghe Vieru, Petru Brumă, Dumitru Mălin şi Mihai Eminescu. Efectul de deturnare prin umor al parodiei este evident şi bine articulat. Petru-Ioan Gârda a ales să supună parodierii creaţii arhicunoscute ale celor enumeraţi pentru a uşura strădania cititorului şi, vorba lui Cătălin Constantin spusă undeva, „să poată lua distanţa ironică faţă de original”. Eminescu este cel mai parodiat de Petru-Ioan Gârda. Sunt opt parodii: câte una după „Ai noştri tineri…” şi „De bate miezul nopţii”, câte două după „La steaua…”, „Şi dacă…” şi Scrisori: „Şi dacă unii-îmi bat în geam, / Să-mi ceară datoria, / E că de lucru nu mai am / Şi n-am plătit chiria. // Şi dacă dau la peşti pe lac, / Adâncu-i scormonindu-l, / E că mă roade la stomac / De luni şi luni de-a rândul. // Şi dacă ies mai des în drum / Şi strig lozinci întruna, / E ca să scap de voi acum / Şi pentru totdeauna!” („ŞI DACĂ…”, după „Şi dacă…” de Mihai Eminescu); „Şi dacă Fiscu-mi bate-n geam, / De-mi tremură pereţii, / E ca leuţii ce îi am / Să-i pierd ca nătăfleţii. // Şi dacă nu îi fac pe plac / Şi-mi protejez mărunţii, / E că mangoţii ce-s în sac / I-am strâns în noaptea nunţii. // Şi dacă boacterii se duc / Şi-mi lasă-n pace casa, / E ca aminte să-mi aduc / Să-mi mai sărut mireasa” („ŞI DACĂ…”, parodie după „Şi dacă…” de Mihai Eminescu). Chiar dacă există mari critici care nu iau în serios parodia, un exemplu poate fi francezul Remy de Gourmont, criticul mişcării simboliste, care o defineşte ca fiind un fel de „struţ beat”, nici ai noştri nu sunt mai altfel, considerând-o un fel de extravaganţă literară. Dar umoriştii şi-au luat în serios treaba şi, făcând abstracţie de sinonimele consideraţiei amintite, înalţă parodia către perfecţiune. Aspectul este vizat şi de Sorin Preda în „Manualul de jurnalism” coordonat de Mihai Coman, care e convins că „parodia poate viza structuri ample sau expresii punctuale, mărci stilistice celebre, lesne de recunoscut”. Aspecte care, o spun cu tărie, se pot constata şi de către cei care citesc atent parodiile lui Petru-Ioan Gârda.
2. Epigramele clujeanului plac pentru că se supun unei dualităţi remarcabile: umorul, cu principala funcţie de a descreţi frunţile cititorului, de a-l scoate din starea de stres pe care i-o impune viaţa, şi satira cu importantul său rol de a îndrepta moravurile. Procedura de armonizare a părţilor ce compun dipolul umor – satiră este una specifică lui Petru-Ioan Gârda: transformă „modus vivendi” în „modus ridendi”. Nu întâmplător o carte de epigrame semnată Petru-Ioan Gârda se numeşte „Modus ridendi” ( Editura „Napoca Star”, Cluj-Napoca, 2013).
Cititorul cărţii amintite va constata că Petru-Ioan Gârda îşi compune epigramele din perspectiva reglării emoţionale a celui care le supune lecturii, pentru a-i crea o stare de bine, iar celui care devine personaj către care se îndreaptă poanta, o reglare prin terapie cu ironii.
Metoda nu e chiar simplă. Să supui atenţiei câmpul generat de „modus vivendi”, să alegi situaţia, să focalizezi poanta şi să aştepţi apariţia emoţiei exprimate adesea prin hohote de râs, supărare sau indiferenţă simulată, îţi trebuie răbdare, care este apanajul persoanelor cu har.
Autorul şi-a ales câteva domenii (13!) şi face o caracterogramă a lor, fiecare dintre ele beneficiind de un catren-explicaţie: „Când spun atâtea candidaţii / La miting sau televizor, / Primesc acele declaraţii / Cu-n zâmbet neîncrezător”; „Pe alesul care minte, / Cu limbajul lui bombastic / – Senator sau preşedinte – / Îl tratez cu râs sarcastic.”; „Aceia care vin din lume / Şi ţara pe butuci mi-o vor / Primesc din partea mea, anume, / Un zâmbet dispreţuitor.” etc.
Cândva am reţinut o vorbă a cuiva care spunea că a fi simpatic ţine de anatomie, a fi antipatic ţine de politologie. Aspectul este remarcat şi de Petru-Ioan Gârda, volumul debutând cu epigrame ale căror săgeţi vizează domeniul amintit şi continuă cu referiri la criză, lachei, funcţionari, meseriaşi, viaţa conjugală, năravuri, vicii, patimi…:
MAIDANEZII – MINIFABULĂ
Mă mir, văzând o-ncăierare –
`ntre câinii ce-mpânzesc maidanul,
Ce patimi mari, dezgustătoare,
Provoacă uneori ciolanul.

NEHOTĂRÂRE LA ALEGERI
Momentan degeaba mă-ntrebaţi,
Nu mă pot decide, deocamdată,
Între cei cu berea alterată
Şi cei cu micii expiraţi.

POLITICIANUL…FAŢĂ CU PRESA
Se manifestă cu obidă,
Ameninţă, avertizează,
Spunând că presa e acidă,
Dar când a pus pe ea vreo bază?

COMBINAŢIE TICĂLOASĂ
Retează azi, din rădăcină,
Copacii-acestui trist popor,
Securea din oţel, străină,
Cu coada noastră de…topor.

PRIMA CASĂ
Guvernul, iată, nu mă lasă:
El vrea să pot trăi în tihnă
Şi-mi garantează prima casă…
Ca loc de veşnică odihnă.

CHEIA AR PUTEA FI LA ALEŞI
Vom ieşi din criza asta, poate,
Şi cu ei acolo sus, cândva,
Dar eu cred că repede ne-am scoate
Dacă i-am băga pe undeva…

ROMÂNIA PITOREASCĂ
Constat (e inutil să critic)
Că astăzi, după integrare,
Avem pe plaiul mioritic
Mai mulţi ciobani decât mioare.

PENSIA MEA
S-ating în viaţă câte-un ţel
(Normal – prin taxe, spăgi şi mită),
Ea nu m-ajută mai defel:
E nesimţită!?

De observat la Petru-Ioan Gârda şi respectul pentru marii epigramişti ai ţării. El chiar spunea la un moment dat: „Cine aude de epigrame se gândeşte întâi la Păstorel Teodoreanu, care a ridicat-o la rangul de bijuterie a literaturii”. Strădania este continuată şi de epigramistul clujean şi, revenind la primele rânduri ale acestui text, e şi unul din motivele pentru care Gheorghe Hreapcă i-a ales numele în denumirea grupului iniţiat.

3. Ca cititor a unei părţi din operele epigramiştilor contemporani am putut constata că la ei predomină ironia şi umorul. E drept că între cele două există o graniţă destul de fluidă, greu de separat, aşa după cum există şi foarte multe puseuri dinspre parodic, satiric şi grotesc. Unii pun între ironie şi umor semnul incluziunilor reciproce, alţii o relaţie de disjuncţie, dar foarte mulţi, printre care şi eu, cred că este o relaţie de intersecţie, lăsând câteva specificităţi şi pentru diferenţe. Claudiu T. Arieşan, în “Hermeneutica umorului simpatetic”, citându-l pe Volker Sack, cel care a studiat ironia la Horaţiu, consideră: “Cele două modalităţi comice fundamentale, ironicul şi umoristicul, convieţuiesc cel mai adesea laolaltă ca inefabil amalgam în viaţă şi în operele scriitoriceşti: alianţele temporare, împrumuturile reciproce de substanţă, duelurile permanente şi congruenţele periodice, paralelismele dintre ele fac neaşteptat de riscantă o delimitare exactă a hotarelor ce le separă”. Am ales acest citat pentru că este definitoriu pentru majoritatea epigramiştilor.
Volumul lui Petru-Ioan Gârda, „N-ai cu cine…” (Editura „Inspirescu”, Satu Mare, 2019), are un titlu pe care l-am mai întâlnit (auzit!) ca motiv al unei melodii interpretate în stilul hip-hop de Echo, melodie în care satira şi grotescul sunt destul de prezente. Impulsionat de excelentul cuvânt înainte al lui Vasile Larco am trecut la lectura acestei cărţi, ţinând cont şi de sfatul aceluiaşi prefaţator: „Recomand a se citi, nu doar a se răsfoi, această minunată carte de epigrame scrisă de talentatul clujean, membru de multă vreme al Cenaclului Satiricon din Cluj şi al Uniunii Epigramiştilor din România, carte ce conţine versuri frumos clădite poetic…”. Alegerea titlului am perceput-o mai bine abia pe la pagina 37, când o secvenţă a cărţii este intitulată „De parcă am avea de-ales…”. Autoironia şi ironia muşcătoare îşi fac tot mai mult prezenţa, fapt clar că tinde să devină un semn principal al libertăţii de expresie de care este din ce în ce mai dominat acest autor:
MODEL
Constată cei ce o compară
Că ţara de la nord la Istru
E cea mai democrată ţară:
Tot prostu` poate fi ministru!

Faţă de primele cărţi, în care ironia lui Petru-Ioan Gârda era una domoală, aici sarcasmul e din ce în ce mai prezent, fără să conducă spre „răutăcisme” brute. Urmând sfatul lui Vasile Larco, acela de a merge până la capăt, dar şi sfatul unui distins coleg de liceu, Doru Jechean, acela de a citi folosind unitatea denumită „melcviteză”, sunt obligat să constat că stilul şi capacitatea analitică relevă personalitatea lui Petru-Ioan Gârda, aceea de a-şi grupa epigramele pe capitole ce formează veritabile eseuri psihologice, sociologice, antropologice etc. Voi exemplifica doar cu secvenţa „Cu gena noastră, românească…”, o tratare cu instrumentele umorului a situaţiei precare în care se află satul contemporan:

ŢĂRANUL ROMÂN
Observ şi eu că nu sunt tâmp
Şi n-am la cap afecţiuni:
Ţăranul nostru e pe câmp…
În Spania la strâns căpşuni.

ISTORIA SE REPETĂ
O iau pe câmp, vă dau cuvântul,
Că nu-mi mai pot struni revolta:
Străinii ne-au luat pământul,
Şi noi la schimb le dăm recolta.

DRAMA UNOR SATE ROMÂNEŞTI
Evenimente nu mai sunt, de seamă,
Nici verile şi nici în timpul iernii;
Doar clopotul bisericii mai cheamă,
Din când în când, bătrânii la vecernii.

Chiar dacă gradul de incisivitate e destul de mare, iar cantitatea de acid nu mai e măsurată cu pipeta, epigramele lui Petru-Ioan Gârda păstrează aceeaşi fineţe în construcţia sa, una care place: primele trei versuri au mereu o tensiune specială care inoculează cititorului o aşteptare plăcută. Poanta vine în versul al patrulea precum slobozirea, neapărat pe un ton silenţios, a unei săgeţi:
REINTEGRARE SOCIALĂ
A fost o vreme vai de mine,
Dar, ajutat de Primărie,
Acum o duc destul de bine…
Aproape ca la puşcărie.

ROMÂNUL S-A NĂSCUT POET
Mergeam pe-alei cu-a mea soţie
Şi n-am putut să nu remarc:
Românul scrie poezie…
Pe toate băncile din parc.

AFACERI CU TURCI
Din conjunctură, interes,
În întâlniri mereu mai dese,
Patronul firmei poartă fes,
Iar secretara poartă…fese.

În ceea ce priveşte relaţia dintre ironie şi umor, găsesc nimerit să apelez la acelaşi Claudiu T. Arieşan care, punând sub lupă această relaţie, constată că punctele de vedere sunt diferite, noi alegând trei exemple. Jean Paul („ironia rămâne funciar de natură oratorică, pe când umorul nu poate fi decât ştiinţific prin meticulozitatea descrierii”) este pe aceeaşi lungime de undă cu Henri Bergson, în timp ce Schopenhauer crede că „dacă gluma se ascunde în spatele seriozităţii, avem ironia, iar dacă seriozitatea se ascunde în spatele glumei, avem umorul”. În esenţă e acelaşi lucru la toţi trei, numai că delimitarea o face forma de comunicare. Cum umorul lui Petru-Ioan Gârda este unul pur românesc, extras din subiecte şi conjuncturi / circumstanţe naţionale, acoperind întregul spaţiu ocupat de români, ironia devine un instrument de lucru al umorului, diferenţele dintre cele două reprezentante ale comicului fiind minime. Un duel dintre autor şi Ion Diviza încheie acest volum care face cinste epigramei româneşti.
4. Ţinând cont de calibrul celor doi care se duelează, Ion Diviza (DI) şi Petru-Ioan Gârda (GPI), m-am gândit că poate ar trebui să citesc niscaiva tratate gen „Arta războiului”. Nu a fost cazul pentru că descâlcind strategia apariţiei volumului „Luaţi-l de pe mine, că-l…UMOR! (Editura „Napoca Star”, Cluj-Napoca, 2016), am constatat o alegere adecvată a „terenului” de comunicare (www.agonia.ro sau www.poezie.ro), existenţa unui „teren” cheie (cel al epigramei de calitate), al unui „teren” de convergenţă (poetul Radu Ştefănescu, cel care a venit cu ideea apariţiei cărţii) şi existenţa unui „teren” serios (prin faptul că dueliştii s-au „înjugat” cu un zel de nedescris la această întreprindere). Până la urmă, ce urmăreşte un epigramist decât să aerisească mintea încâlcită şi îmbâcsită a omului postmodern? O face, de multe ori, ridiculizându-se pe sine, trăind cu credinţa că scopul va fi atins:
NOROC CU CEI CA TINE,
CE DAU O MÂNĂ DE AJUTOR…
Ştiam demult că, fără preget,
Mai foloseşti, când vrei, un deget;
Dar azi, cum văd, ţi-i tare vâna:
Că toate tu le faci cu mâna. (DI)

UNA-I UNA ŞI ALTA-I ALTA
Nu-nsămânţez cu mâna „glia”
Ce-i responsabilă cu sporul,
Ci folosesc tehnologia
Ce ne-a propus-o Creatorul. (GPI)

AI DREPTATE, „UNA-I UNA ŞI ALTA-I ALTA”
Te dai cocoş, acum eşti taur –
Nici nu ştiu ce să zic, Petrică…
Tehnologia e de aur,
Dar aparatu-i de nimică! (DI)

TAUR? NU!
Ei da, în turmă îmi petrec
Timp mult şi dragoste împart,
Dar adevăru-i că-s BERBEC!
De-ai şti ce multe porţi am spart… (GPI)

Volumul debutează cu un masiv grupaj de epigrame puse sub un titlu previzibil: „Femeia – eterna poveste”. Cititorul face cunoştinţă cu o paletă de femei, începând cu Eva, continuând cu blondele, gonflabilele, păpuşile dulci, seducătoarele, amantele şi chiar nevestele preopinenţilor:
NEVOIA DE CHILOŢI
Eva,-ncinsă de Adam,
Prinse a dansa Lambada,
Când, pândind de pe un ram,
Şi-a băgat un şarpe coada. (GPI)

ADAM ERA UN TERCHEA-BERCHEA
Păi, Adam i-un nătărău
Şi nici nu avea habar
Că în cuibuşorul său
Dracul şi-a făcut…cuibar! (DI)

Bărbaţi puternici fiind, după cum arată poza de pe coperta a IV-a, nu fac referire la tipul „femeilor de sticlă” şi nici la marginale, sau poate le ocolesc deliberat. Oricum, epigramele celor doi participă din plin la acţiunea de mărire a şanselor ca Marele Război al Sexelor să-şi atenueze efectele negative.
Un alt capitol, ce se întinde pe 65 de pagini, se intitulează „Umoristului Petru Ioan Gârda”. Cei doi se înţeapă cu ace de diamant şi au grijă să nu se omoare ci doar să se…”umoare”(sic!). Sunt dese cazurile în care nu-şi întind arbaletele la maxim, grija principală fiind de a se menaja. Gloanţele dueliştilor au vârful spoit cu aur încât atunci când ar atinge preopinentul să nu-l doboare, ci să-l înnobileze şi să-l oblige astfel să devină, prin răspunsuri, mai rafinat. De fapt o observaţie e valabilă pentru întreg volumul, nu numai pentru acest capitol: scopul dueliştilor e acela de a nu se ataca, ci de a se înălţa unul pe altul:
CE SĂ MAI SPUN?
Cum ar fi zis şi Păstorel
Teodoreanu, Fernandel,
Bourvil sau Dobrogeanu Gherea,
Tu ai probleme cu vederea. (GPI)

NIMIC DE ZIS
M-am întâlnit cu Păstorel,
Bourvil şi Gherea, Fernandel
Şi mi-au înfipt în piele ghimpul:
„Degeaba-ţi pierzi cu Gârda timpul!”(ID)
Al treilea duel, „Panică în Crimeea”, are la bază o ieşire din sferele domestice ale umorului lăsând loc unor pătrunderi în teme mai actuale, cum ar fi geopolitica. Calibrul celor doi, la care se adaugă girul academicianului Mihai Cimpoi, conduc volumul respectiv spre raftul lucrărilor esenţiale în domeniu.
5. Mai puţin una, “Umor…3G”, am citit toate cărţile scrise de Petru-Ioan Gârda. Spuneam că se observă o eleganţă a ironiei, prin modul folosirii termenilor depreciativi, şi un umor sănătos care nu e marcat de elemente ce conduc spre un discurs scatologic. Limbajul ordurier este absent, Petru-Ioan Gârda nefiind stăpânit de acea patologie a utilizării unor cuvinte scabroase. Şi aceasta fiindcă omul Petru-Ioan Gârda conştientizează că în el coexistă doi: poetul, care foloseşte propria experienţă lirică, şi umoristul, care dispune de existenţa celuilalt.
Ultima apariţie semnată Petru-Ioan Gârda, “Frunzele toamnei” (colecţia “Prispa cu greieri”, Editura “PIM”, Iaşi, 2019), este una care respectă o arhitectură bine articulată şi pe care încerc să o explic. Tema aleasă reprezintă cu preponderenţă rurarul românesc actual, identificat ca rezultat al intersecţiei dintre traditional şi postmodern. Părăsit de tineri, rămân urmele izvoarelor vieţii româneşti ca semne ale iubirii de ţarină şi ţară, cărora autorul le atribuie o metaforă: “bunicu-n porumb – / singurul picior valid / e coada sapei”; “greiere-n cizmă – / după amiază tata / coseşte desculţ”; “casa natală – “ întâia primăvară / cu iarbă în curte”; “bunica la geam / ştergându-şi ochelarii – / negura toamnei”; “car cu porumb – / cântec stingher de greier / tot mai departe”; “omăt ca-n trecut – / l-aud iar pe tata / fluierând pe-afară”; “nucul de-acasă – / doar un nod din leagănul / copilăriei”; “casă uitată – / iedera acoperă / până şi uşa”; “prima ninsoare – / mama aşterne pe pat / plapuma alba” ; “regăsire-n pod – / pe săniuţa de lemn / patina vremii”; “pod cu de toate – / încă nu mă-ndur s-arunc / pantofii mamei” etc.
Prin titlul ales, Petru-Ioan Gârda îşi maximizează sensibilitatea. Frunzele ajunse în toamnă nu mai pot învinge gravitaţia aşa cum o fac primăvara, ţâşnind spre soare. Toamna trec în solul de unde şi-au luat seva, aşa cum haiku-urile lui Petru-Ioan Gârda se ivesc din solul din care s-a ivit autorul.
Marea temă se raţionalizează pe principiul cozii de păun, fiecare componentă a imaginarei cozi admiţând modelul colierului, cinci haiku-uri ilustrând o anumită subtemă mulată pe o idee, aspect care dă paginii consistenţa unui poem. Exemplificăm cu „veghe pe prispă” (pag. 19): „veghe pe prispă – / între greieri şi stele, / regina nopţii”; „octombrie blând – / cârja bunicului / cârpeşte teascul”; „paşi de pisică – / sunetul frunzelor / căzând pe morminte”; „cântec de buhă – / clopotele şi toaca / pornesc simultan”; „apus de august – / doar vrăbii locuiesc în / cuibul de barză”. Sau cu „la gura sobei” (pag. 33): „zi de amnistie – / pe poarta închisorii / e scos un coşciug”; „ceaţă de toamnă – / undeva şoseaua / se aude şerpuind”; „la gura sobei – / părul bunicii miroase / a mere coapte”; „prima ninsoare – / topit de dorul ei / privesc văzduhul”; „curtea pustie – / doar fusta bunicii / uitată pe-o sfoară”.
Din „privirea-gândire” (Gellu Naum) a lui Petru-Ioan Gârda, fiecare haiku se iveşte sub auspiciile metaforei-butoni. Nu punem în discuţie forma fixă din care, de regulă, nu poate ieşi haiku-ul ci putem releva starea de acuplare a celor două părţi despărţite de o liniuţă (ca un fel de joc al barelor într-o sculptură de Paul Neagu), sau ca o legătură între butonii unei manşete, ambele ţinând strânsă ideea: primul vers pe un buton, celelalte două versuri pe al doilea buton: „ziua recoltei – / ţăranu-şi şterge fruntea / privind CARUL MIC”.
Mi-a plăcut o zicere a doctorului în etnologie Angela Paveliuc Olaru: „intrând în marea familie europeană, se va căuta cu lumânarea sufletul românesc”. Prin „Frunzele toamnei”, Petru-Ioan Gârda l-a găsit. Cine îl citeşte atent pe Petru-Ioan Gârda va descoperi un umorist al timpului său.
GEORGICĂ MANOLE

Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*


Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.