Cu mâna pe condei și gândul la…cătușă
Volum de poezii de George Zamfir, Editura Societății Scriitorilor Români, 2005

GEORGE ZAMFIR  ORI GEORGE DE LA ŢARĂ A FOST DEŢIMUT POLITIC TIMP DE NOUĂ ANI  ÎN INCHISORILE COMUNISTE DE L AIUD,GHERLA,ORADEA ÎMPREUNĂ CU CORNELIU  COPOSU  FIIND ŢĂRĂNIST COMVINS. A SCRIS POEZIE  PE SĂPUN PE XARE  A ÎNVĂŢAT+O PE DEROST SI A REDAT+O  ÎN LIBERTATE, YECI DE CAIETE STUDENŢEŞTI A UMPLUT CU POEZIE SCRISE CU MAJUSCULE  ÎN CAMERA SA DE 3/4 METRII PĂTRAŢI URMĂRIT ÎCĂ FIIND DE MAIORUL BOHLŢEA DE LA SECURITATE,DEUNDE ŞI TITLUL VOLUMULUI DE VERSURI,, CU MÂNA PE CONDEI ŞI OCHII LA CĂTUŞE. A FOST PARTICIPANT ACTIV LA REVOLUŢIA DIN DECEMBRIE 1989. A FOST APICULTOR DE SEAMĂ FIIND MEMBRU AL APIMONDIA. NUMAI CĂ,A RÂVNIT SĂ FIE ALES PRIMAR FIIND ŞI PREŞEDINT DE ONOARE AL P.N.Ţ.C.D. CĂLĂRAŞI ŞI A CÂŞTIGAT  ALEGERILE DE PRIMAR DISTRUGAND FRUMOASA ŞI BOGATA STUPINĂ DE O  SUTĂ DE STUPI.

 

 

Sărmanii I
George Zamfir
Peste drum, într-o căscioară,
Se aprinde un opaiţ,
Unde vezi, de te apropii,
Cinci copii lângă un laiţ.

Şi privindu-i mai cu grijă,
Prin perdeaua petecită,
Parcă-n viaţa lor se-adună
Ce-i mai trist dintr-o ursită!

Cuibărită sărăcia,
E la ei cu-atâta artă,
De la horn până pe vatră,
De la prag şi pân-la poartă:

Rezemată-n trei proptele,
Le stă casa mai să pice;
O cocioabă dintr-o tindă
Şi-o odaie, cum s-ar zice!

Streaşina abia se ţine,
Într-o grindă putrezită;
Ar cădea şi ea, de n-ar fi
De-un copac, pe crengi proptită.

Pe pereţi, din pod prelinse,
Se văd dârele de ploaie;
Prispa-i doar o-ngrămădeală
De pământ, ca muşuroaie.

Un maidan numit ogradă,
Martor a atâtor rele,
Îl adună într-o curte,
De prin crengi, nişte nuiele.

Uşa casei, vreo trei scânduri,
Cu un ivor dintr-o sfoară;
Lasă loc ca să se vadă,
Înăuntru, din afară…

Şi din hârbul de cocioabă,
Prin fereastr-aşa cum este,
Cinci copii ai nimănuia,
C-ar mai fi, îşi dau de veste:

Doi băieţi şi trei copile,
Le fac numărul de cinci.
Şi-n picioare n-au, sărmanii,
Nici ghetuţe, nici opinci.

Nici în foc nu au ce pune,
Nici ce pune peste foc,
N-au încalte proletarii,
Nici o mână de noroc!

Mai zdrenţoşi decât o zdreanţă,
Trăitori de azi pe mâine,
Le-ar părea mai dulce viaţa,
Celui mai fugarnic câine!

Iar cum cată prin ulcele,
Le cam dă ocol norocul…
Şi uitaţi flămânzi de-aseară,
Se cam dau în trai cu jocul:

Unul sfarmă un tăciune,
Altul scormone-n cenuşă,
Doi mai mici târăsc o mâţă,
De sub pat şi pân-la uşă.

Doar dădica, cea mai mare
Dintre ei o fetişcană,
În genunchi stă şi se roagă,
La Preasfânta din icoană.

Sărmanii II

Peste drum, într-o căscioară,
Se aprinde un opaiţ,
Unde vezi, de te apropii,
Cinci copii lângă un laiţ.

Şi privindu-i mai cu grijă,
Prin perdeaua petecită,
Parcă-n viaţa lor se-adună
Ce-i mai trist dintr-o ursită!

Cuibărită sărăcia,
E la ei cu-atâta artă,
De la horn până la vatră,
De la prag şi pân-la poartă:

Rezemată-n trei proptele,
Le stă casa mai să pice;
O cocioabă dintr-o tindă
Şi-o odaie, cum s-ar zice!

Streaşina abia se ţine,
Într-o grindă putrezită;
Ar cădea şi ea, de n-ar fi
De-un copac, pe crengi proptită.

Prispa-i doar o-ngrămădeală
De pământ, ca muşuroaie,
Pe pereţi, din pod prelinse,
Se văd dârele de ploaie;

Un maidan numit ogradă,
Martor a atâtor rele,
Îl adună într-o curte,
De prin crengi, nişte nuiele

Ce legate mai cu grijă,
Parcă poartă să însemne,
Să nu cadă, le dă sprijin,
Mai alese, nişte lemne.

Uşa casei, vreo trei scânduri,
Cu un ivor dintr-o sfoară;
Lasă loc ca să se vadă,
Înăuntru, din afară…

Zăbovind să intru, însă,
Le mai dau la ziduri roată –
Ăst muzeu al sărăciei,
Să-l ştiu bine cum arată.

Căci cum văd, mai acătării
Nici un colţ nu se găseşte!
Iar afară-i încă iarnă,
E şi frig şi fulguieşte.

Înspre crivăţ, de-mi dau seama,
Brâul tinzii-i mai să cadă;
Viscolul de se înteţeşte.
Îi va umple de zăpadă.

Şi-astfel, de-o vrea nenorocul,
Adâncindu-le năpasta,
Troienite-or fi şi tinda
Şi odaia-n noaptea asta!

Iar să-ncheie-n disciplină,
Mai de soi şi alte rele,
Luate-n seamă, stau la pândă,
Întrecându-se-ntre ele!

În zadar m-aţin fanatic,
Dându-le-ndărăt pornirea!
De-s menit s-alin durerea,
De cum văd, mi-a-nvins menirea!

Şi pustiu-n juru-mi creşte,
Mână-n mână cu-nserarea;
Doar prin tufe mişc-o umbră
Sperioasă!…Arătarea!

E un câine prin ogradă,
Aciuiat de nu ştiu unde,
De vreun os trăgând speranţă,
Bucuria nu-şi ascunde.

N-are vorbe-n glas să ceară;
Doar insistă cu privitul;
Miluit de nimeni însă,
Pleacă-n urmă oropsitul.
…………………………..

Între timp a trece vremea,
A uitat ca să mai treacă.
În amurg încă-i lumină;
Bezna nopţii n-o îneacă.

În cocioabă, prin fereastra
Mai mult spart’,-aşa cum este,
Cinci copii ai nimănuia,
C-ar mai fi îşi dau de veste.

A lor glasuri adunate
Într-o tristă hărmălaie,
Rând pe rând şi tot mai stinse,
Stau să pice prin odaie.

Eu, doar la un pas de prispa
Ce-n ruini nu-i ştiu perechea,
De aici, cu multă grijă,
Să-i ascult, trag cu urechea.

De-auzeam plângând, prin casă,
Doar o gură mai scânceşte;
Nu mai au puteri sărmanii!
Viaţa, doar ce-i mai sileşte…

Şi intrând să-i văd de-aproape,
Mă aplec să n-ating grinda.
Eşti de fapt cam tot acolo,
De-i odaia sau e tinda.

Între ele-n loc de uşă,
O perdea doar le desparte;
Nişte zdrenţe înnodate,
Ce uşor date-ntr-o parte,

Lasă loc ca să se vadă,
Rânduiala de mizerii,
Şi copii ai sărăciei,
Ce-i ascunde umbra serii.

Şi îmi e cu neputinţă,
Din dureri, pe-a mai păgână
S-o aleg, căci deopotrivă,
Relele se ţin de mână.

Îmi rămâne, doar cu grijă,
Maniac, să-nsemn amarul
La nevoi, de ei trăite,
A le şti şi inventarul.

Doi băieţi şi trei copile,
Le fac numărul de cinci.
Şi-n picioare n-au, sărmanii,
Nici ghetuţe, nici opinci.

Nici în foc nu au ce pune,
Nici ce pune peste foc,
N-au încalte proletarii,
Nici o mână de noroc!

Mai zdrenţoşi decât o zdreanţă,
Trăitori de azi pe mâine,
Le-ar părea mai dulce viaţa,
Celui mai fugarnic câine!

Şi uitaţi flămânzi de-aseară,
Nu mai plâng, se dau cu jocul;
Bine-ar fi, dacă pe vatră
Şi mocnit le-ar arde focul,

Căci de frig, dintre surcele,
Ar lua şi jar să-i frigă!
Iar de foame le-ar ajunge
Şi un pui de mămăligă!

În zadar însă pe vatră,
De-un ceaun şi-aduc aminte.
Răsturnat pe-o pirostrie,
Nu mai e de mult fierbinte!

De-a mai fost în el vreo coajă
De la terci, rămas-uscată,
De cum văd, şi firmitura
De pe tuci, e adunată.

Iar de cată prin ulcele,
I-a uitat şi-aici norocul;
Şi de acolo până acolo,
Cel mai darnic l-i tot jocul:

Unul sfarmă un tăciune,
Altul scormone-n cenuşă,
Doi mai mici târăsc o mâţă,
De sub pat şi pân-la uşă.

Doar dădica, cea mai mare
Dintre ei o fetişcană,
În genunchi stă şi se roagă,
La Preasfânta din icoană.

Cuvioasă-n rugăciune,
Preacuratei să le spună,
Cred c-a nu ştiu câta oară,
Ea durerile-şi adună…

Şi-n credinţa-i adâncită,
Nici n-aude, nici nu vede.
Uită şi că-i în odaie…
Doar în Sfânta se încrede!

Între timp, de-o scâncitură,
Ea tresare sperioasă!
Şi tăcută doar priveşte,
Amuţind cu-ntreaga casă!

Tremurând înspăimântată
Ca de-o altă arătare,
S-o aud, ea îşi adună
Vorbele-ntr-o întrebare:

– Cine eşti? Om sau nălucă?
Piei din faţa mea, satană!
Du-te pe pustii! Nu-ţi afli
Loc la mine-a fi icoană!

Du-te-n iadul tău cu smoală!
Ai acolo tron şi casă!
Pe noi, în odaia noastră
Blestematule, ne lasă!

– Linişteşte-te, copilă!
Nu sunt drac! Sunt om ca tine!
Creştineşte, iată şi eu,
Îmi las mâna să se-nchine!

De-am privit mai adineauri,
Ce putui, doar prin fereastră,
De la voi, şi mai de-aproape,
Vreau să ştiu povestea voastră!

Prea se-adună-n casa asta,
Ce-i mai trist dintr-o ursită!
Unde doar de azi pe mâine,
Viaţa voastră e menită!

Prea vă paşte-aici amarul,
De la horn până la poartă!
Cuibărită sărăcia,
Prea-i la voi cu multă artă!

Şi-mpărţită fiecărui
Cu atâta disciplină?!
Om sau diavol? Mi-l arată,
Dintre ei, care-i de vină?

Nu mai sta temută-n gânduri,
Încărcată de vedenii!
De năpaste-aducătorii,
Sunt ştiuţi doar pământenii!…

Tu te rogi la Preacurata;
Rugăciunea ta e sfântă!
Crezi că totuşi din icoană
Ai s-auzi cum îţi cuvântă!

Ochii-n lacrimi, gându-n ceruri;
Numai Ei îi dai crezare;
Şi mai mult ca o mămică,
Ceri smerită îndurare…

Haide, vino! De la tine
Voi s-aud povestea voastră!
Trecători destui, în grabă,
Vă privesc doar prin fereastră…

……………………………
La aceste vorbe fata,
Ea din spaimă se adună.
Şi-ncăpută-ntr-o părere,
Ia mai tot ce-am spus de bună.

Lăsând baltă-nchipuirea,
Cu strigoi şi cu blesteme,
Din icoană şi pe Sfânta,
Mai că-i vine să o cheme!

Şi ca-n zori, înseninată,
Omeneşte mai aproape,
Ce-ar avea să-mi spună parcă,
În cuvinte n-ar încape:

Eu de una, ea de alta…
Ne prea dându-şi bine seama,
A uitat şi de-adineauri
Bănuielile şi teama!

Ba-mi dă chiar şi ne-ntrebând-o,
Să o ştiu ce nume are:
– Sunt Dădica! Aşa-mi zice
Când mă strigă fiecare;

De mai am şi o poreclă,
Ăştia mici mă botezară;
Când îi cert, să-mi facă-n ciudă,
Mi-o spun nu ştiu-a câta oară!

………………………………
Şi aşa, ba când de lume,
Ba în grai de cele sfinte,
Începu să-ncapă fata,
Omeneşte în cuvinte.

Isteţimea minţii sale,
De cum văd, nu mă înşeală;
Ar sta numai-n banca-ntâia,
De-ar fi să o am la şcoală!

……………………………..
Nu-i mai cer a-mi da răspunsuri,
Din odaie până-n crânguri.
Dar de-o-ntreb, de câtă vreme-s
Necăjiţi şi atât de singuri.

Izbucneşte-n plâns sărmana,
Amintindu-şi nenorocul,
Şi de când la ei amaru-i
Pripăşit peste tot locul.

Să-mi arate pe-ndelete,
Crescător la ei necazul,
Nu-l mai cată prin istorii;
Sare doar napoi pârleazul:

– Eram toţi la noi acasă
Şi-o duceam pe apucate;
De cum ştiu, n-a fost vreodată,
Să avem şi noi de toate!

Ba de multe ori, pe masă,
Nu era nici prânz, nici cină;
În zadar să ne-mprumute,
Mai mergeam la vreo vecină!

Doar trăind de-o zi pe alta,
Aşa o ducea tot satul!
De-ntrebam, ştia el tata,
Cine este vinovatul…

Şi pe uliţi, printre oameni,
Punea lumea să-l hulească!
Blestema şi punea cerul,
Pe duşman să-l prăpădească!

Într-o noapte-nsă veniră,
Nişte „unii” mari, o droaie;
Ca să intre înăuntru,
Ne-au spart uşa la odaie.

De cum l-au văzut pe tata,
L-au şi luat şi pus în fiare…
Şi legat, l-au dus în lume,
Undeva, ca să-l omoare.

Cu trei puşti împins din casă,
Abia l-au târât afară!
Nu ne-a mai strigat pe nume,
Căci şi gura i-o legară…

Ce-a mai plâns, sărmana mamă!
Zile-ntregi plângea mămica…
Şi murind, de astă vară,
Am rămas doar cu bunica.

Ea, bătrână şi bolnavă,
Ne ţinea cu căpătatu’;
Să ne-aducă o ulcică
De mâncare, ştia satu’!

Mai mă lua cu ea când vremea
Nu era în toane bune,
Sau când foc s-avem pe vatră,
Niscai vreascuri să adune.

Într-o zi, deşi pe-afară
Fulguia, ea, totuşi buna,
A plecat prin sat să ceară,
Cum făcea mai totdeauna.

Între timp, un pui de viscol,
Pe la prânz se înteţeşte;
Valvârtej cădea zăpada
Şi-n nămeţi se-ngrămădeşte!

Întinzând de-a curmezişuri
Cu troieni, ea calea ţine,
La drumeţi grăbiţi spre casă…
Şi bunica nu mai vine!?

Se-nsera şi seara-n beznă,
Se-ntorcea la noi din crânguri;
Iar acasă fără buna,
Ne vedem atât de singuri!

Noaptea-ntreagă-am aşteptat-o
Ascultând, dar pe afară,
Bâjbâia prin crengi doar vântul;
Ea, nici vorbă să apară!

Abia-n zori, văzând vecinii,
Ne-au adus-o-n casă moartă!
Au găsit-o sub zăpadă,
Troienită lângă poartă.

Auzind atuncea lumea,
A sărit mai întreg satul,
Cum putură fiecare,
Să ne-ajute cu-ngropatul…

Şi-abia mai vorbind copila;
Din povestea-i când se-adună,
N-o mai las, durerea vieţii,
Cum i-a fost, să mi-o mai spună.

Mai privesc doar prin odaie,
Să mai văd: Dar dintr-o dată,
Ca de-un semn, în faţa uşii,
Mă opresc… şi de îndată,

Iau de mână pe Dădica
Şi cu gândul la icoană,
Am plecat pe înserate,
De prin sat cerşind pomană.

Mai de milă, mai de silă,
Ne-am întors cu poala plină;
Cum vedeam, parcă şi cerul,
Peste noi se însenină!

Ici şi colo, printre nouri,
Răsărea şi-un clar de lună
– Am ajuns acas’, „Dădica!”
Noapte bună! Noapte bună!
*

Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*


Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.