CAD STEJARII

Nu știu de mai curge sânge
Prin pădurile din lume,
Ce copac sub cer apune
Ce cohortă-l poate frânge.

De-aia-i pe pământ pădure,
Toți copacii să-i unească,
Scut din ei să rânduiască,
Vântul lumii să-l îndure.

Când pădurea-i foarte mare,
Vântul n-o mai poate-învinge.
Dar nici ploaia n-o mai stinge,
De ia foc în miez de soare…

Pansament pe crengi uscate,
Ploaia-înseamnă, totuși, viață
Diamante-n dimineață,
Răni de sete vindecate.

Iarnă, vară, foc și ceață,
Toate vin de la natură,
Și pădurea le îndură,
Fiindcă-s lecții pentru viață…

Doar un om, sub umbra frunții,
Face moarte prin pădure;
Sub teribila-i secure,
Cad stejarii cum cad munții…

MUGUR ALB

Aș vrea să fiu ce nu sunt de când sunt
Și sunt ce n-aș fi vrut să fiu vreodată:
O umbră fără umbră și durată,
Un gând mereu pe gând, un dor mărunt.

Aș vrea să știu ce-aș vrea să fiu acum
Sau poate doar să cred în vreo voință,
Un vid extras din plina-mi neputință
De ars pe rug într-un apus de fum.

Aș vrea să vreau să nu mai fiu ce-am fost,
Să las în pace clipa și durata
Și să primesc de la trecut răsplata
Pentru-un parcurs ce n-are nici un rost.

Mi-am pus în gând ce n-am avut de gând,
S-ascult de proasta lumii-înțelepciune,
Să scriu pe astrul negru, c-un tăciune,
Că soarele-i, în noi, doar un cuvânt.

Poate-am să fiu acel cuvânt mărunt,
Din fiecare om, din fiecare floare,
Din fiecare stea, din razele din soare,
Și-un mugur alb într-un amurg cărunt.

A FOST TĂIAT UN SECULAR

A fost tăiat un secular,
Făcea, pe an, prea multe frunze
Și-n toate mințile confuze,
Acest copac era coșmar.

Frunzișul lui cădea pe jos
Când toamna se usca la soare,
Și era greu pentru picioare
Să-înfrunte stratul lui mănos.

Pe vremea când era puiet,
Ca să se scape de secure,
A evadat dintr-o pădure
Și s-a ascuns într-un boschet.

A fost adus de-un pădurar
La târgul de copaci de rasă,
Să-și afle locul la vreo casă
De s-o găsi vreun gospodar.

Și gospodarul s-a găsit,
L-a cumpărat pe-un kil de sare,
Dar l-a uitat în Câmpul mare,
Pe-un drum de țară părăsit.

Puietul a crescut discret,
Iar câmpu-i astăzi capitală,
Cu câini pe străzi și minți de smoală
Și c-un copac cu eghilet.

Este-un copac cu fruntea-n vânt,
Cu patru secole de viață,
Trăite-n frunza lui măreață,
Ce crește-n ceruri și-n pământ.

Acest copac cu eghilet –
Un general dintr-o pădure –,
N-a fost tăiat de vreo secure,
Ci de-un plaivaz analfabet…

…A fost răpus un secular
Și frunza lui nu mai foșnește,
Și vorba lui nu mai vorbește…
Acel copac era Stejar.

VISEZ

Visez, prin nopți, la ziua care vine,
Visez, prin zi, la visul ce urmează,
Ca orice om care prin vis visează
La visul lui de soare și de bine

Și, uneori, mi se-împlinește visul
Iar ochii-mi simt cum arde-n hăuri noaptea,
Cum murmură sub pașii mei cetatea
Și cum pavez cu visuri paradisul.

În vis, orice, oricum, oricând se poate:
S-alergi pe nori, prin visul care trece,
Să dormi în soare când e vremea rece.
Să mergi pe cer, să dai cât poți din coate.

Dar visul meu nu-i simplă brambureală,
Și nici efect aprins în nopți de stele,
Ci doar un of ce cară gânduri grele,
Pe-un drum durat cu dor și osteneală…

Visez să fiu din nou la mine-acasă,
Să ies din vis, să scap de orbul nopții,
De legea junglei, de blestemul sorții,
De-acel coșmar ce-n gând mă tot apasă.

Dar visul e doar vis și viața-i viață,
Coșmaru-i mai intens ca idealul,
Iar visul bate palma cu realul,
Când noaptea se trezește-n dimineață.

E TOAMNĂ CU FRUNZE PE GÂND

E vremea când frunzele mor,
Mai cântă din frunză doar vântul,
Le-așteaptă la pândă pământul,
Iar ploaia le-împușcă din zbor…

E toamnă pe-un snop de cocean,
Se-schimbă la față feciorii
Și pleacă departe cocorii,
Cum pleacă porumbul din lan.

Cuvântul se trece-n amiezi,
Culoarea se strânge-n rugină,
Cenușa ajunge regină
Și pomii-și ard umbra-n livezi.

Se trece pe seară-n tăciuni
Un foc ce-a fost rege o vară
Și-a ars, din poruncă stelară,
Livezile unse cu pruni.

De toamnă mi-e sufletul plin
Se picură țuica-n șiștare,
Se scurge ogoru-n hambare
Și viile-și storc somnul în vin.

Se tulbură apa-n fântâni,
Se-îmbată pârâul cu ploaie
Și curge pe streșini șiroaie
Răcoarea din cerul cu sâni.

Gândirea-mi ajunge la semn,
E toamnă pe doru-mi de ducă
Și bate discret în ulucă
O iarnă cu sănii de lemn.

TOAMNA MEA

Toamna mea de frunze, ramuri și noblețe,
Lasă-mi orizontul să ajung la tine,
Pe-un talveg de viață, c-un toiag de bine,
Care-au fost odată flori de tinerețe.

Toamna mea bogată, sunt sărac ca vântul,
Dar din stropi de rouă îți fac diamante,
Plou prelung cu lacrimi de iubiri galante
Și cobor la vale să-ți sărut pământul.

Ochii-mi sunt tăciune, văzul mi-i orbire,
Simt în nori apusul, murmur dimineața,
Scot din zestrea vremii visele și viața,
Vreau s-ajung la tine, scumpa mea privire.

Visul meu de toamnă, toamna mea din vise,
Îți mai simt fiorul ce clipea prin stele,
Când, c-un dor de munte, mă-nălțai la ele,
Să-ți sărut privirea de pe creste ninse.

Astăzi nu mai caut ce-am pierdut odată,
Zarea-i plumburie sub ocheanul vremii,
Simt răcoarea ploii și căldura iernii
Și ograda-mi pare simplă și curată.

Toamna mea de aur, tristă cum mi-e gândul,
Ochii tăi sunt zboruri din vechimi venite,
Cețurile-s albe, visele-ostenite,
Dar mai sus ca cerul, urcă-n noi Cuvântul.

Am ajuns la tine, toamna mea bătrână,
După-o vară lungă, după-un drum de-o viață,
Ca un jar de doruri, ca un rug de gheață,
Gol de plinătatea care-i, azi, țărână…

CAPUL CE SE PLEACĂ

Capul, când se pleacă, sabia nu-l taie…
Spune o poveste de-amăgit românii
Și de-a-i face slugă, precum vor stăpânii,
Într-o lume-n care viața ne-ncovoaie.

Capul ce se pleacă e doar plecăciune,
Sabia ce taie taie și-n morminte,
Taie cu tăișul, taie și-n cuvinte,
Vestea că nu taie-i doar o-înșelăciune…

Câinele din casă îți aduce zgarda,
Ca să-l plimbi pe stradă și să-l ții aproape,
Devotat cum ți-este, nu mai vrea să scape,
El e doar o umbră, sclavul tău și garda.

A uitat de haită, a uitat de toate,
Dacă-i dai păpică și-i mai spui și ”Brava!”,
Pentru el sunt dulce vorba și otrava…
Câinele din casă nu mai dă din coate…

Trestia se-îndoaie când o bate vântul,
Dar când vântul trece-i iarăși verticală,
Solul o-ntărește, apele o spală
Iarna n-o îngheață, n-o ucide gândul…

Sus, pe munte, bradul crengile nu-și frânge,
Sub zăpada rece, doar și le apleacă,
Dar revin de-îndată ce omătul pleacă
Și-n coroana-naltă ramul lui se strânge.

Crengile-i se-apleacă când zăpadă-i multă,
Iar omătu-i curge liniștit în poală,
Bradul luptă falnic doar pe verticală,
Muntele și cerul vorba i-o ascultă.

Bradul, sus, pe munte-i alpinist tenace
Și nu-și pleacă fruntea când vuiește vântul,
Chiar de-și rupe trunchiul, nu acceptă gândul
De-a nu fi vreodată mândru și vivace.

Iar când o furtună îl lovește-n coaste,
Bradul nu se-ndoaie și nici nu se-nclină,
Ci doar cade falnic, scos din rădăcină,
Precum generalul desfrunzit de oaste…

Cade și stejarul lovit de secure
Chiar de-înfruntă vântul, vremea și urgia,
Cum înfruntă viața omu-n România
Blestemat de soartă, soarta să-și îndure…

Capul, când se pleacă, sabia nu-l taie,
El e doar căciula mâinilor tăiate,
Alungat de-acasă, scos din demnitate,
Umilit de alții, zvârlit în noroaie.

Vorba și minciuna, vântul și toporul,
Vremea ticăloasă, cap ce se tot pleacă…
Toate sunt făcute pentru om să treacă,
Precum trece apa, de păstrezi izvorul.

Dar când și izvorul l-ai donat pe-o ploaie
Și plătești cu viața orice strop de apă,
Nu contează astăzi capul ce se pleacă
Sabia dușmană știe doar să taie.

CLIPA

Alergi în patru-vânturi pe drumuri neștiute,
Trofeu purtat de frunze pe ape-învolburate,
Pe clipe ponosite de miezul lor de noapte,
Prin spații complicate, prin vremuri risipite.

Și n-ai să crezi în ele, că sunt doar tenebroase,
Crescute prin rețele și relevate-n gânduri,
Ca timpul între spații, ca vântul printre vânturi,
Sau ca esențe tulburi din nopți târzii extrase.

Nu poți fugi de soare, când soarele-ți dă viață,
Dar nici să stai cuminte, când ochiul lui te-orbește,
Sau când pe-un pisc din suflet un foc te viscolește,
Și cade-n tine bruma pe-un dor sculptat în gheață.

Trăiești în lumea umbrei fărâma ta de soartă,
Cu clipele de astăzi, cu grijile de mâine,
Robit de o angoasă a unui colț de pâine,
Ce-n lumile nelumii pe drumul ei te poartă.

N-ai, practic, nicio șansă, căci șansele-s vândute,
Nu poți să ieși din viscol și nici să intri-n casă,
Ești un plecat în haos, un alungat de-acasă,
Reperele-s uitate, speranțele pierdute.

Da-n tine este, totuși, un gând ce se gândește,
Un ”trebuie!” sau, poate, un pâlpâit de soare,
O umbră, o idee, un strop de-înseninare,
Și-o clipă-n care viața prin ochii tăi privește.

PLOAIE ALBĂ

Zăpada asta pură a mai căzut odată,
În vremea când pământul se răcorea la soare
Și se-încălzea la gheața din iernile polare,
Miraj pe-o frunte albă de piatră-îngândurată.

Era o ploaie albă, cu titluri de noblețe,
Nu se uita la soare și nu intra în casă,
Stătea în curtea veche, în rochie de mireasă,
Fecioară ireală, eternă frumusețe.

Dar nu era de gheață, ci doar un alb pe zare,
Din marmore sublime, din sfinte idealuri,
Din diamantul vorbei, din caii albi de valuri,
Când apa clocotește, când focul arde-n mare.

Zăpada asta tristă-i un dor din piatră seacă,
Aș duce-o la altare, aș priponi-o-n viață,
Aș face-o poezie, aș trece-o-n dimineață,
Aș pune-o-n loc de soare pe cerul meu să treacă.

Să fie alb și-atâta, din alb provine viața,
Iar albul e sinteza din spectrul luminării,
Ce-aduce curcubeul pe ceru-înseninării,
Când ploaia încetează și cade-n hăuri ceața.

Mă-închin la ploaia-mi albă, mă spăl cu ea pe față,
O văd prin ochi de floare, o pun la pălărie,
O iau cu mine-n gânduri, o fac izvor să-mi fie
Și-ocean de idealuri peste-un pustiu de viață.

Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*


Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.