Sărmanii I
George Zamfir
Peste drum, într-o căscioară,
Se aprinde un opaiţ,
Unde vezi, de te apropii,
Cinci copii lângă un laiţ.

Şi privindu-i mai cu grijă,
Prin perdeaua petecită,
Parcă-n viaţa lor se-adună
Ce-i mai trist dintr-o ursită!

Cuibărită sărăcia,
E la ei cu-atâta artă,
De la horn până pe vatră,
De la prag şi pân-la poartă:

Rezemată-n trei proptele,
Le stă casa mai să pice;
O cocioabă dintr-o tindă
Şi-o odaie, cum s-ar zice!

Streaşina abia se ţine,
Într-o grindă putrezită;
Ar cădea şi ea, de n-ar fi
De-un copac, pe crengi proptită.

Pe pereţi, din pod prelinse,
Se văd dârele de ploaie;
Prispa-i doar o-ngrămădeală
De pământ, ca muşuroaie.

Un maidan numit ogradă,
Martor a atâtor rele,
Îl adună într-o curte,
De prin crengi, nişte nuiele.

Uşa casei, vreo trei scânduri,
Cu un ivor dintr-o sfoară;
Lasă loc ca să se vadă,
Înăuntru, din afară…

Şi din hârbul de cocioabă,
Prin fereastr-aşa cum este,
Cinci copii ai nimănuia,
C-ar mai fi, îşi dau de veste:

Doi băieţi şi trei copile,
Le fac numărul de cinci.
Şi-n picioare n-au, sărmanii,
Nici ghetuţe, nici opinci.

Nici în foc nu au ce pune,
Nici ce pune peste foc,
N-au încalte proletarii,
Nici o mână de noroc!

Mai zdrenţoşi decât o zdreanţă,
Trăitori de azi pe mâine,
Le-ar părea mai dulce viaţa,
Celui mai fugarnic câine!

Iar cum cată prin ulcele,
Le cam dă ocol norocul…
Şi uitaţi flămânzi de-aseară,
Se cam dau în trai cu jocul:

Unul sfarmă un tăciune,
Altul scormone-n cenuşă,
Doi mai mici târăsc o mâţă,
De sub pat şi pân-la uşă.

Doar dădica, cea mai mare
Dintre ei o fetişcană,
În genunchi stă şi se roagă,
La Preasfânta din icoană.

Sărmanii II

Peste drum, într-o căscioară,
Se aprinde un opaiţ,
Unde vezi, de te apropii,
Cinci copii lângă un laiţ.

Şi privindu-i mai cu grijă,
Prin perdeaua petecită,
Parcă-n viaţa lor se-adună
Ce-i mai trist dintr-o ursită!

Cuibărită sărăcia,
E la ei cu-atâta artă,
De la horn până la vatră,
De la prag şi pân-la poartă:

Rezemată-n trei proptele,
Le stă casa mai să pice;
O cocioabă dintr-o tindă
Şi-o odaie, cum s-ar zice!

Streaşina abia se ţine,
Într-o grindă putrezită;
Ar cădea şi ea, de n-ar fi
De-un copac, pe crengi proptită.

Prispa-i doar o-ngrămădeală
De pământ, ca muşuroaie,
Pe pereţi, din pod prelinse,
Se văd dârele de ploaie;

Un maidan numit ogradă,
Martor a atâtor rele,
Îl adună într-o curte,
De prin crengi, nişte nuiele

Ce legate mai cu grijă,
Parcă poartă să însemne,
Să nu cadă, le dă sprijin,
Mai alese, nişte lemne.

Uşa casei, vreo trei scânduri,
Cu un ivor dintr-o sfoară;
Lasă loc ca să se vadă,
Înăuntru, din afară…

Zăbovind să intru, însă,
Le mai dau la ziduri roată –
Ăst muzeu al sărăciei,
Să-l ştiu bine cum arată.

Căci cum văd, mai acătării
Nici un colţ nu se găseşte!
Iar afară-i încă iarnă,
E şi frig şi fulguieşte.

Înspre crivăţ, de-mi dau seama,
Brâul tinzii-i mai să cadă;
Viscolul de se înteţeşte.
Îi va umple de zăpadă.

Şi-astfel, de-o vrea nenorocul,
Adâncindu-le năpasta,
Troienite-or fi şi tinda
Şi odaia-n noaptea asta!

Iar să-ncheie-n disciplină,
Mai de soi şi alte rele,
Luate-n seamă, stau la pândă,
Întrecându-se-ntre ele!

În zadar m-aţin fanatic,
Dându-le-ndărăt pornirea!
De-s menit s-alin durerea,
De cum văd, mi-a-nvins menirea!

Şi pustiu-n juru-mi creşte,
Mână-n mână cu-nserarea;
Doar prin tufe mişc-o umbră
Sperioasă!…Arătarea!

E un câine prin ogradă,
Aciuiat de nu ştiu unde,
De vreun os trăgând speranţă,
Bucuria nu-şi ascunde.

N-are vorbe-n glas să ceară;
Doar insistă cu privitul;
Miluit de nimeni însă,
Pleacă-n urmă oropsitul.
…………………………..

Între timp a trece vremea,
A uitat ca să mai treacă.
În amurg încă-i lumină;
Bezna nopţii n-o îneacă.

În cocioabă, prin fereastra
Mai mult spart’,-aşa cum este,
Cinci copii ai nimănuia,
C-ar mai fi îşi dau de veste.

A lor glasuri adunate
Într-o tristă hărmălaie,
Rând pe rând şi tot mai stinse,
Stau să pice prin odaie.

Eu, doar la un pas de prispa
Ce-n ruini nu-i ştiu perechea,
De aici, cu multă grijă,
Să-i ascult, trag cu urechea.

De-auzeam plângând, prin casă,
Doar o gură mai scânceşte;
Nu mai au puteri sărmanii!
Viaţa, doar ce-i mai sileşte…

Şi intrând să-i văd de-aproape,
Mă aplec să n-ating grinda.
Eşti de fapt cam tot acolo,
De-i odaia sau e tinda.

Între ele-n loc de uşă,
O perdea doar le desparte;
Nişte zdrenţe înnodate,
Ce uşor date-ntr-o parte,

Lasă loc ca să se vadă,
Rânduiala de mizerii,
Şi copii ai sărăciei,
Ce-i ascunde umbra serii.

Şi îmi e cu neputinţă,
Din dureri, pe-a mai păgână
S-o aleg, căci deopotrivă,
Relele se ţin de mână.

Îmi rămâne, doar cu grijă,
Maniac, să-nsemn amarul
La nevoi, de ei trăite,
A le şti şi inventarul.

Doi băieţi şi trei copile,
Le fac numărul de cinci.
Şi-n picioare n-au, sărmanii,
Nici ghetuţe, nici opinci.

Nici în foc nu au ce pune,
Nici ce pune peste foc,
N-au încalte proletarii,
Nici o mână de noroc!

Mai zdrenţoşi decât o zdreanţă,
Trăitori de azi pe mâine,
Le-ar părea mai dulce viaţa,
Celui mai fugarnic câine!

Şi uitaţi flămânzi de-aseară,
Nu mai plâng, se dau cu jocul;
Bine-ar fi, dacă pe vatră
Şi mocnit le-ar arde focul,

Căci de frig, dintre surcele,
Ar lua şi jar să-i frigă!
Iar de foame le-ar ajunge
Şi un pui de mămăligă!

În zadar însă pe vatră,
De-un ceaun şi-aduc aminte.
Răsturnat pe-o pirostrie,
Nu mai e de mult fierbinte!

De-a mai fost în el vreo coajă
De la terci, rămas-uscată,
De cum văd, şi firmitura
De pe tuci, e adunată.

Iar de cată prin ulcele,
I-a uitat şi-aici norocul;
Şi de acolo până acolo,
Cel mai darnic l-i tot jocul:

Unul sfarmă un tăciune,
Altul scormone-n cenuşă,
Doi mai mici târăsc o mâţă,
De sub pat şi pân-la uşă.

Doar dădica, cea mai mare
Dintre ei o fetişcană,
În genunchi stă şi se roagă,
La Preasfânta din icoană.

Cuvioasă-n rugăciune,
Preacuratei să le spună,
Cred c-a nu ştiu câta oară,
Ea durerile-şi adună…

Şi-n credinţa-i adâncită,
Nici n-aude, nici nu vede.
Uită şi că-i în odaie…
Doar în Sfânta se încrede!

Între timp, de-o scâncitură,
Ea tresare sperioasă!
Şi tăcută doar priveşte,
Amuţind cu-ntreaga casă!

Tremurând înspăimântată
Ca de-o altă arătare,
S-o aud, ea îşi adună
Vorbele-ntr-o întrebare:

– Cine eşti? Om sau nălucă?
Piei din faţa mea, satană!
Du-te pe pustii! Nu-ţi afli
Loc la mine-a fi icoană!

Du-te-n iadul tău cu smoală!
Ai acolo tron şi casă!
Pe noi, în odaia noastră
Blestematule, ne lasă!

– Linişteşte-te, copilă!
Nu sunt drac! Sunt om ca tine!
Creştineşte, iată şi eu,
Îmi las mâna să se-nchine!

De-am privit mai adineauri,
Ce putui, doar prin fereastră,
De la voi, şi mai de-aproape,
Vreau să ştiu povestea voastră!

Prea se-adună-n casa asta,
Ce-i mai trist dintr-o ursită!
Unde doar de azi pe mâine,
Viaţa voastră e menită!

Prea vă paşte-aici amarul,
De la horn până la poartă!
Cuibărită sărăcia,
Prea-i la voi cu multă artă!

Şi-mpărţită fiecărui
Cu atâta disciplină?!
Om sau diavol? Mi-l arată,
Dintre ei, care-i de vină?

Nu mai sta temută-n gânduri,
Încărcată de vedenii!
De năpaste-aducătorii,
Sunt ştiuţi doar pământenii!…

Tu te rogi la Preacurata;
Rugăciunea ta e sfântă!
Crezi că totuşi din icoană
Ai s-auzi cum îţi cuvântă!

Ochii-n lacrimi, gându-n ceruri;
Numai Ei îi dai crezare;
Şi mai mult ca o mămică,
Ceri smerită îndurare…

Haide, vino! De la tine
Voi s-aud povestea voastră!
Trecători destui, în grabă,
Vă privesc doar prin fereastră…

……………………………
La aceste vorbe fata,
Ea din spaimă se adună.
Şi-ncăpută-ntr-o părere,
Ia mai tot ce-am spus de bună.

Lăsând baltă-nchipuirea,
Cu strigoi şi cu blesteme,
Din icoană şi pe Sfânta,
Mai că-i vine să o cheme!

Şi ca-n zori, înseninată,
Omeneşte mai aproape,
Ce-ar avea să-mi spună parcă,
În cuvinte n-ar încape:

Eu de una, ea de alta…
Ne prea dându-şi bine seama,
A uitat şi de-adineauri
Bănuielile şi teama!

Ba-mi dă chiar şi ne-ntrebând-o,
Să o ştiu ce nume are:
– Sunt Dădica! Aşa-mi zice
Când mă strigă fiecare;

De mai am şi o poreclă,
Ăştia mici mă botezară;
Când îi cert, să-mi facă-n ciudă,
Mi-o spun nu ştiu-a câta oară!

………………………………
Şi aşa, ba când de lume,
Ba în grai de cele sfinte,
Începu să-ncapă fata,
Omeneşte în cuvinte.

Isteţimea minţii sale,
De cum văd, nu mă înşeală;
Ar sta numai-n banca-ntâia,
De-ar fi să o am la şcoală!

……………………………..
Nu-i mai cer a-mi da răspunsuri,
Din odaie până-n crânguri.
Dar de-o-ntreb, de câtă vreme-s
Necăjiţi şi atât de singuri.

Izbucneşte-n plâns sărmana,
Amintindu-şi nenorocul,
Şi de când la ei amaru-i
Pripăşit peste tot locul.

Să-mi arate pe-ndelete,
Crescător la ei necazul,
Nu-l mai cată prin istorii;
Sare doar napoi pârleazul:

– Eram toţi la noi acasă
Şi-o duceam pe apucate;
De cum ştiu, n-a fost vreodată,
Să avem şi noi de toate!

Ba de multe ori, pe masă,
Nu era nici prânz, nici cină;
În zadar să ne-mprumute,
Mai mergeam la vreo vecină!

Doar trăind de-o zi pe alta,
Aşa o ducea tot satul!
De-ntrebam, ştia el tata,
Cine este vinovatul…

Şi pe uliţi, printre oameni,
Punea lumea să-l hulească!
Blestema şi punea cerul,
Pe duşman să-l prăpădească!

Într-o noapte-nsă veniră,
Nişte „unii” mari, o droaie;
Ca să intre înăuntru,
Ne-au spart uşa la odaie.

De cum l-au văzut pe tata,
L-au şi luat şi pus în fiare…
Şi legat, l-au dus în lume,
Undeva, ca să-l omoare.

Cu trei puşti împins din casă,
Abia l-au târât afară!
Nu ne-a mai strigat pe nume,
Căci şi gura i-o legară…

Ce-a mai plâns, sărmana mamă!
Zile-ntregi plângea mămica…
Şi murind, de astă vară,
Am rămas doar cu bunica.

Ea, bătrână şi bolnavă,
Ne ţinea cu căpătatu’;
Să ne-aducă o ulcică
De mâncare, ştia satu’!

Mai mă lua cu ea când vremea
Nu era în toane bune,
Sau când foc s-avem pe vatră,
Niscai vreascuri să adune.

Într-o zi, deşi pe-afară
Fulguia, ea, totuşi buna,
A plecat prin sat să ceară,
Cum făcea mai totdeauna.

Între timp, un pui de viscol,
Pe la prânz se înteţeşte;
Valvârtej cădea zăpada
Şi-n nămeţi se-ngrămădeşte!

Întinzând de-a curmezişuri
Cu troieni, ea calea ţine,
La drumeţi grăbiţi spre casă…
Şi bunica nu mai vine!?

Se-nsera şi seara-n beznă,
Se-ntorcea la noi din crânguri;
Iar acasă fără buna,
Ne vedem atât de singuri!

Noaptea-ntreagă-am aşteptat-o
Ascultând, dar pe afară,
Bâjbâia prin crengi doar vântul;
Ea, nici vorbă să apară!

Abia-n zori, văzând vecinii,
Ne-au adus-o-n casă moartă!
Au găsit-o sub zăpadă,
Troienită lângă poartă.

Auzind atuncea lumea,
A sărit mai întreg satul,
Cum putură fiecare,
Să ne-ajute cu-ngropatul…

Şi-abia mai vorbind copila;
Din povestea-i când se-adună,
N-o mai las, durerea vieţii,
Cum i-a fost, să mi-o mai spună.

Mai privesc doar prin odaie,
Să mai văd: Dar dintr-o dată,
Ca de-un semn, în faţa uşii,
Mă opresc… şi de îndată,

Iau de mână pe Dădica
Şi cu gândul la icoană,
Am plecat pe înserate,
De prin sat cerşind pomană.

Mai de milă, mai de silă,
Ne-am întors cu poala plină;
Cum vedeam, parcă şi cerul,
Peste noi se însenină!

Ici şi colo, printre nouri,
Răsărea şi-un clar de lună
– Am ajuns acas’, „Dădica!”
Noapte bună! Noapte bună!
*
SONETE
SONETE – SONETE

Măria Ta

Voinţa-n trai mi-e templu şi altare!
Frânturi de gând dau braţelor putere.
Cu ochii plânşi, târându-Te-n durere,
E vina Ta şi nu-Ţi voi da crezare:

Izvor de rai, de iad şi de mistere,
De vânt nebun, de trăsnet şi de soare,
Eşti numai Tu! Şi-n Tine fiecare,
La vrerea Ta, trăieşte-n toi sau piere!

Un miliard de ani, ba şi mai bine,
E-nghesuit cu faima lui în Tine.
Eşti sfânt şi demon, clipa şi vecia…

De-i cerul falnic, îmbrăcat în stele,
De n-ai fi Tu, nici el n-ar fi, nici ele,
Nici Dumnezeu, nici preaslăvit Mesia!

De unde vii?

Nu-mi pari adânc, ci doar un joc de gânduri.
Când te ascult, adâncu-ţi necătându-l
Cu mii de lumi îmi umpli însă gândul,
Trăind adâncul miilor de rânduri.

N-ai stat ascuns, vârtejul doar pândindu-l
Cu el să urci, tu însuţi te avânturi,
Suind pe trepte doar din şubrezi scânduri
De-atâtea ori şi podu-nlăturându-l!

La Dumnezeu, trecând din zare-n zare,
De peste el, tu cauţi mai departe;
Unde au trăit ascuns şi cer şi mare?

Viaţa ce-i? Şi ce înseamnă moarte?
De-i omu-n trai, un veşnic du-te-vină.
De unde vii tu, splendidă lumină?!

Trăieşte-n visul tău

Eşti prea frumoasă azi şi adorată!
N-ai timp să ştii cum mâine o să,fie.
În clipa ta, de dulce poezie,
Te vezi trăind astfel viaţa toată.

Doar flori de mai ţi-aştern cărare ţie.
N-ai crede spini în calea ta vreodată!
Îţi spui ades, cea mai frumoasă fată
Din câte-au fost şi câte-or să mai vie.

Când printre nori apare mândră luna,
Iar stelele ies una câte una,
Le-auzi cum ştiu pe nume să te cheme!

Şi-n clipa ta, de dulce poezie,
Ţi-s toate dragi, că dragă-ţi mai eşti ţie!
Trăieşte-n visul tău!… E prea devreme!

Ai fi-ntre stele

Ai fi-ntre stele cea mai adorată,
De-aş şti-n tăcere că mă adori şi tu.
Aş înţelege doar răsfăţări un „nu”,
Doar vorba dintâi, ce-o spune o fată.

Prea mult îmi eşti dragă, cum dragă mai fu
Şi ziua ce, azi, de tine-i uitată:
Când numai de-o vorbă viaţa toată,
În doar o dorinţă, cu mine-ncăpu;

Mai dă-mi o speranţă, doar numai un semn?
Să cred că aceeaşi ce-ai fost ai rămas!
Cu grij-aş începe atunci să mă-ndemn

La încă o vorbă, la încă un pas;
Din taina iubirii să smulgem cu dor.
Mai pline de farmec, poveşti de amor.

Iubind cu patimă

Iubind cu patimă, gândeam că şi tu,
Înţelegând, îmi vei urma cărarea.
Mi se părea prea dulce sărutarea,
Să mi te cred vreodată, a spune „nu”!

Prea ne-ascultam cu patimă chemarea,
Prea-ntr-o dorinţă iubirea ne-ncăpu …
Şi sfânt-acea vreme o, Doamne, -mi păru,
Cum sfântă clipă ne era-mpăcarea.

De-acum uitarea aripa-şi întinde,
Uşor aşternută pe vise ce mor
Zadarnic, speranţa mai stăruie-n zbor,

De-o rază voind, dorinţa-şi mai prinde
Rămase-ntr-un cântec, ştiut pe de rost,
E totul, ce patimi şi vise au fost!

Când noaptea-i senină

Când noaptea-i senină şi stele de foc
Scânteie în taină din cercul etern,
Lumina lor sfântă mă-ndeamnă s-aştern,
Cuvinte ce-adună luciri de noroc.

De nouri mă-ntunec; când ploile-şi cern,
Îmi pare tot una, de-s vaiet sau joc;
De-un trăsnet mă tulbur şi cat un mijloc,
Ce-am fost or ce suntem, ce vrem, să discern.

La sfinte biserici, venit să mă-nchin,
Deşi lâng-o floare mai aflu şi-un spin,
Rămân tot acelaşi habotnic, smerit.

Cu lumea pe-o treaptă, eu faima i-o cânt!
De-i cat însă-n’untru, de ea mă-nspăimânt!
Schimb lauda-n blestem, titanu-n smintit.

Lui Eminescu

N-ai răsărit din stele or din lună,
Din codri falnici, râuri sau izvoare!
Dac-ai făcut şi din scaiet o floare,
Nu lesne, buruiana se-ncunună!

Când dealu-i plin de turme la-nserare,
Când buciumu’, la stână, tainic, sună,
În versul tău briante se adună,
Iar dealu-i sfânt şi pare-n sărbătoare.

Mai mândră-i luna şi scânteie stele,
Când le adori şi ne vorbeşte din ele;
Mai pe-nţeles, neînţelesul pare,

Deşi-l aduci doar într-un ciob de limbă;
Şi-n cântec vântul şuierul şi-l schimbă…
Mărite rob, cucernică-nchinare!

Să nu mă-mpiedic, poticnit în limbă

Nu da frâu liber vorbei la-ntâmplare,
Spunând poem, grămezii de silabe!
Nu-i versul doar o marfă de tarabe.
Un „expo” de cuvinte cu vânzare!

Ca-n alfabet începe-ntâi cu a, be,
Dând vorbelor cu grij-alăturare;
Schimbi lutul în briant, băltoaca-n mare!
Şi sună a cristal cuvântul boabe.

Să nu mă-mpiedic, poticnit în limbă,
Când versul tău, ciut, silabele-şi schimbă.
Să curgă vorba, ca fluviu-n cascadă!

Ales cu grijă, cuvântul îl pune
Frânturi s-adune doar de-nţelepciune.
Tainelor fiind, de-a pururi, iscoadă!

N-arunc cu spini

N-arunc cu spini în vorba-ţi de ocară!
Dar de-oi zâmbi, să-mi înţelegi tăcerea
C-a-ţi încerca cu ura-n grai puterea,
Sau cu nebuni, e nebunie iară:

Apelor curgând, le place căderea.
Câinilor lătrând, fiarei a fi fiară
Şi îi poţi schimba, doar de-i faci să piară.
Deci curgă-ţi, vorbind, venin cât ţi-e vrerea!

Din răi şi neghiobi îmi voi face trepte,
Înfrânt să m-aplec, au prea mult s-aştepte
Glorie să-şi facă din al meu apus.

În foc doar oţelul, el prinde puteri.
Şi bune sau rele le-oi lua doar păreri.
Din căderi, c-o treaptă, m-oi înălţa mai sus.

N-aş mai bătea la poarta altor stele

N-aş mai bătea la poarta altor stele!
Sub raza lor, mi-astâmpăr căutarea.
Le afle-n’untru cei ce vor splendoarea.
Eu lor mă-nclin, da-s rob cărării mele!

Să sfarm titani, n-oi pune încercarea;
M-aprind adesea ascunsele rebele.
La codri duc, de n-am copaci, surcele:
De-or înfrunzi, tot mi-aş găsi chemarea.

Nu-i stau străin, vieţii, cum s-ar spune!
Dând ţării rang, şi eu un braţ voi pune,
Soldat fiindu-i, dacă ea va cere!

Căi de lumini, palate-n zări de soare,
Icoane-mi simt! iar ochilor splendoare,
Splendori cătând, şi-n freamăt şi-n tăcere!

Caută-n nouri

Caută-n nouri, trăsnetul a-l prinde!
Înhamă-i tăria şi smulge-i puteri!
Fă-i vântului poartă! Şi cadă când ceri,
Pe holde-nsetate, ploile blânde!

Ascunse-n adâncuri, bogate averi,
Din bezna de veci, le adă şi-ntinde
La stele cărări, iar braţe flămânde,
Din cer adă sorii, ca-n basmul de ieri.

Din lut fă briante! Din vreascuri stejari!
De-i nalt Everestul, fa piscuri mai mari!
Şi adă-l pe mâine cu ieri la-ntrecut!

Iar dacă viaţa să fie aşa-i:
Amestec haotic de iad şi de rai.
Cu tine înceapă, un nou început!

N-am prea suit în trai o altă treaptă

N-am prea suit în trai altă treaptă,
Doar fluierând cu mâna-n buzunare!
Din bulgări doar mi-am fost zidit cărare.
Cărări cotite, încă mai m-aşteaptă!

Mi-e-n obicei, naintea celui mare
Să nu mă-nclin… Şi n-am s-o fac în şoaptă.
Eu mă închin la fruntea înţeleaptă!
Adeseori, mărirea-i o eroare:

Când vântu-n zbor din matcă-şi rupe frâna,
El saltă-n drum doar pleava şi ţărâna;
Din rădăcini, stejaru-abia se-ndoaie.

Eu, din căderi, rostogolit de vremuri.
Am învăţat să nu mai ştiu ce-i tremur
Din doar un jar, va creşte o văpaie!

Că unii mai râd…

Că unii mai râd, că alţii mă-njură,
La ei să mă-nveţe a scrie, n-aştept;
Nici milă n-oi cere, cu fruntea în piept,
Să-i văd sarcastic, zâmbind cum se-ndură.

Cu vorbe-n cadenţă voi rele să-ndrept,
Să spun de toate-ntr-o dulce măsură.
Cel rău să-şi vadă, roşind, a lui ură.
Neghiobul să afle că nu-i înţelept.

Şi-n joc de enigme, eu vrerea-mi n-ascund.
Adâncului, trepte îi dau de-l pătrund,
Pustiului margini, tăcerilor glas.

Mai sunt încă vreascuri crezute stejari,
Scaieţi printre roze, guzgani prin hambar…
Din muguri, la toate, le-oi da peste nas!

Mai sprinten versul şi mai iute gândul

Se-aşterne versul mai-nainte-a-l scrie;
Abia se ţine-n urma lui peniţa!
Cum înapoi rămâne-ades igliţa,
De după flori, când flori se cos pe ie.

Şi nu-i mai cat în rădăcină spiţa
Cuvântului. De unde-ar fi să vie
Eu îl îmbrac briant în poezie,
De-ar fi din vreasc or nobilă e viţa

Cum deseori îmi da pe-alături gândul,
Ce-aş vrea să ştiu, mi-arată dinainte,
Deşi să-i cer lui nu e încă rândul

Şi iat-aşa, venind pe necerute,
Îmi umple versul vrute şi nevrute …
Ades, mai să nu-ncapă în cuvinte.

La Capşa

La Capşa-i vorbă şi petrec băieţii,
Poveşti se-aud din gura fiecărui
Şi stau s-ascult, dar e-n zadar să stărui;
În versuri dulci nu mai se-ntrec poeţii.

N-aud maestrul, noaptea-mi să i-o dărui,
Copiii-şi gustă fagurele vieţii.
De-ţi par tăcând, titani pe chipul feţii,
Nu-i întreba, căci temerea ţi-o nărui.

Ei nici măcar mai îşi aduc aminte,
De cum treceau aici orele sfinte
Şi pe-ntrecut, în lira fiecărui.

Eşti un străin, în versuri dulci sau ode!
În toi de treburi darnice şi mode,
Trăind din plin, la mese adevăru-i.

Iubesc avântul dincolo de stele

Iubesc avântul dincolo de stele!
Cărări ce din adânc aduc lumină;
Maiestrul, ce de-o taină se anină;
Dând brânci şi pinteni, gândurile mele.

Şi toţi, într-o cerească disciplină,
Înghesuiţi pe muchii doar de schele,
Mai punem scări şi scărilor proptele.
Şi-n urma noastră, bezna se-nsenină.

E doar menire-n viaţa fiecărui,
Mai sus, mai sus, cât eşti în trai să stărui
De-ar fi suişul şi măcar de-o şchioapă.

De nu pricepi, mai vezi cu de-amănuntul,
Cum printre stânci, sau despicând pământul,
Un pui de iarbă singur se dezgroapă.

Îndemn

Totu-i să arzi, când eşti crezut cenuşă,
Să-mparţi lumini, ştiut făclie stinsă;
Deşi învins, să nu le pară-nvinsă.
Mânia ta nici când îţi pun cătuşă.

Să-nsemni în vorbe-aceeaşi vorb-aprinsă,
Deşi-n doar unchi mai eşti sau în mătuşă;
Deşi-n doar vreasc rămas pe după uşă,
Că nu eşti vreasc, arată-li-te!… Însă.

Şi-n mugur doar de ţi-a surâs norocul,
Nu-i însemna cu vorbe-n vânt sorocul;
Mai viu în trai, începe cu-nceputul!

Cei răi, de azi, de ieri, de altădată,
Să tremure! Văzându-ţi cum trecutul
Mai sus c-o treaptă, lor li se arată.

E cam târziu

E cam târziu, da-i totuşi prea devreme,
Să-nsemn un vreasc în timpul care trece!
De nu-s prea cald, nu-s încă nici prea rege,
Atunci când viaţa-ncearcă să mă cheme.

De nu-ncăpeam cândva, ştiut, în zece,
Rămas într-unul, încă nu m-oi teme;
De nu mai am pe frunte diademe,
Mai caut într-un vers mai vechi… şi-mi trece.

Şi la-ntrecut, cu însăşi legea firii,
N-oi sta, mai fi’nd, din mila amintirii,
C-un deget arătat; – Iată-l! Trăieşte!

Doar steaua-n cer, văzută căzătoare.
Ea îi dă brânci luminii pân’ce moare,
Ba şi mai viu,;căzută, străluceşte!

E la-ndemâna tuturor cuvântul

E la-ndemâna tuturor cuvântul,
A-i smulge vieţii din adânc misterul:
Iar dacă-i mai s-ajungi cu mâna cerul,
Enigmă-n veci, rămâne-n grai Preasfântul

Şi-n doar păreri, l-adună adevărul;
De-ar fi-n versete îmbrăcat pământul.
Profeţilor, divin de le-ar fi cântul,
Zadarnic stăruie habotnic clerul!

De-şi face loc, suind printre soroace,
Intre savanţi, cu ei de faţă tace
Dând brânci prezicerii, o tot amână…

O, Doamne! – atunci, din faim’atâtor zise,
Să le trăim, ne lasă porţi deschise;
Să ştim şi noi, cui suntem la-ndemână!

Acuz, condamn şi cer călăii-n lanţuri!

Ia bine seama şi cu de-amănuntul:
Nu-i drept să ierţi, de ei să-ţi fie milă!
Dă bine biciul legii pe tocilă!
Deşi-i „prea sfânt”, ce-a spus cândva preasfântul.

În cartea lor, şi scris pe prima filă,
Tiranii-aveau cel mai de preţ cuvântul
Ce ne vestea, apropiat, mormântul;
Deşi de noi, şi-n gropi le era silă…

Ei, mai întâi, de ziua când se moare,
Te vreau lovit, mai crud unde te doare…
Ia seama deci, şi nu uita, creştine!

Cu crucea-n stânga, spada-n mâna dreaptă,
E-n lume legea cea mai înţeleaptă:
La beznă-n veci, cu beznă te aţine!

Zile de toamnă

Zile de toamnă prin ramuri adie.
Şi picură ploaia pe aripi de vânt;
Frunzele veştede, aştern la pământ,
Din ele covor de vară târzie.

Din crengi la fereastra-mi o creangă s-a frânt
Şi parcă prin geam s-o văd tot mă-mbie,
De-ar fi s-o preschimb în vre-o poezie,
Sau cântec de moarte, eu însumi să-i cânt?!

Şi dacă de păsări văzduhul e plin,
Grăbite s-ajungă pe un ţărm mai senin,
În zbor, un puiandru din stele-a căzut.

C-o aripă ruptă, prin crengi de-l privesc,
Sar iute fereastra, l-aduc şi gândesc
A fi iarăşi teafăr, cum pot să-l ajut.

Destăinuiri

De trag zăvorul, deschizând o poartă,
A le deschide alte porţi mă cheamă;
Abia pun punct şi punctul se destramă…
De nu mai ştiu, cui versu-mi să se-mpartă?

Înnod un gând, dar altu-mi spune: – la-mă!
A fi-ntr-un cântec îşi viseaz-o soartă –
Dând viaţă clipei, deşi clipa-i moartă.
Ştiut se vrea şi-n carte cum se cheamă.

De-s abătut şi nu-mi mai plac nici mie,
M-aud în vorbe iarăşi poezie.
Atâtea fi’nd de mine necerute …

Astfel, supus al gândurile mele,
Mă-mpart, robind, între pământ şi stele;
Chemat ades, de vrute şi nevrute.

Destin

Încă n-am vreme-a mă gândi la moarte,
Dar nici mă las pierdut în voia sorţii;
Căci şi-n ascuns, sub ivorele porţii,
Un colţ de iad, sau rai, tot ţi se-mparte.

De-mi hărţuiesc, chemând la vorbă morţii,
E doar c-or şti mai mult ei de ce-am parte:
Pe-un drum trăind ca alţii mai aparte,
Or nici la cap, murind, făclia torţii?!

În ce-aş mai crede-atunci, ce-mi mai revine?
Păcatelor făcându-mi inventarul:
Am fost, la toţi, aducător de bine …

Şi-ntr-un proverb, ce-mi joacă-n frâu amarul,
Mă văd lovit, a nu ştiu câta oară,
De cel ce-n viaţă, nu-l lăsai să moară!

Dintre titani cel mai

Am fost în ţară, multora o poartă,
Deschisă doar, cui eu voiam să fie;
De nu-i plăcea cuiva, ce-mi plăcea mie,
Îmi adunam supuşi-n altă soartă.

Nu-mi rămânea năravu-n doar mânie
Şi nici furia potolită-n ceartă;
Când făr’ de legi, puneam să se împartă,
Eram ştiut, barbarilor făclie.

De nu curgea, făceam să curgă sânge
Şi n-avea cui, vreunul a se plânge
Nici nu-şi găsea în vorbe îndrăzneala…

Şi dacă-n glorii dăinuiam în lume,
Azi nici în vreascuri îmi mai aflu nume!
E prea târziu, a îmi mustra greşeala!

E lumea-n toi de haos şi războaie

E lumea-n toi de haos şi războaie,
Cum pe de rost o ştim din totdeauna;
Deşi am măsurat cu pasul luna
Şi-atât de falnic, veacul ni se-nfoaie!

Cu măreţii de-i împletim cununa,
Tăria lor, ca-n basme, ne-nconvoaie!
La doar un pas de crâncena văpaie,
Apocaliptic, creşte-n zări furtuna!

De-o mai privim şi azi ca pe-o nălucă,
Eu nu mai vine doar ca să se ducă
Prevestitor i s-a-mplinit sorocul…

Şi totuşi, Doamne, – amână-i prevestirea
Pământului, cum i-ai menit pieirea:
De-ar fi-n potop sau moartea, i-ar fi focul.

Briantul străluceşte şi-n ţărână

Briantul străluceşte şi-n ţărână.
Floarea-i tot floare şi-n zăpor de ploaie.
Focu-i tot foc, de arde-ntr-o văpaie,
Sau pâlpâie mocnind pe lângă stână.

Pulberea-n zbor, măreţ de se înfoaie,
Crezută-n voie pe toate stăpână,
Doar vântu-i dă brânci, plutind să rămână;
Căzută-i ce-a fost, ştiută gunoaie.

De noi, între oameni, de-ar fi să vorbim,
Destui sunt cu pleava să-i asemuim,
Deşi-s azi, în toate, întâiul cuvânt.

Uşor clătinată în viaţă suirea,
De nu au din cer sortită menirea,
Se pierd cum se pierde şi pulbere-n vânt.

Aşa-i în versuri

Aşa-i în versuri, când începi a scrie:
Un gând pe altul vine şi se-alungă;
Ce vor să spună-n capăt vor s-ajungă
Şi să însemne-n vorbă poezie.

De mie-mi plac, mai mult ca banii-n pungă,
Eu le primesc, de unde-ar fi să vie;
Iar de li-s drag, şi ele-mi sânt dragi mie,
Cum bacilor li-s dragi oile-n strungă.

Veniţi deci, gânduri! Hai, veniţi cu bine!
Aveţi un loc oricând în vers la mine.
Din muşuroi, veniţi să facem munte!

Ca-n bătălii, veniţi de pretutindeni
De-aţi fi-n potop, sau valvârtej de grindeni;
Eu vă ador, venind de orişiunde.

Adio, critici de paradă

Nu mai despic în paisprezece firul,
De cum am scris sau scriu, dând explicaţii.
Îmi e totuna, fluier sau ovaţii,
Pe frunte, scai de-mi pun sau trandafirul…

Prea şi-au dat brânci în contra mea confraţii,
Luând unealtă-n vorbe şi sictirul!
Deşi, tradus în grai le-am dat tot birul…
Şi, apoi, cui smerit să intru-n graţii?

Abracadabra-i văd din rădăcină!
Nu ramuri, ci doar vreascuri pe tulpină,
De-atâtea ori, uitaţi în putregaie…

Adio! Deci, de-ar fi cu voi şi sfântul!
Îmi e tot una murmur sau cuvântul
De-aţi fi-ntr-un glas, sau glasu-n hărmălaie!

Eu mi-am tradus, nu doar o dată, versul

Eu mi-am tradus, nu doar o dată, versul,
Mai pe-nţeles a fi şi mai aproape;
De-ar fi venind din vreascuri, munţi sau ape,
Or de-ar purta în spate universul.

Nu ştiu din vorbe, dac-a fost să-mi scape
Din ritm vreuna, ca să-şi schimbe mersul;
Mai pe-nţeles, de-i sta rostit inversul,
Eu i-am dat rang, adus şi din hârtoape!

Şi să-l îmbrac, venind din beznă gândul,
Nu-i mai dau grai, chemat din cer, cuvântul;
Din vălmăşag de vorbe auzite,

De unde ar fi, sunt bine-n vers primite…
Astfel, păreri, şi spusele altora,
Le las vorbind, pe placul tuturora.

Linişte pe creste de munte şi-n gând

Linişte pe creste de munte şi-n gând.
Doar şoapta în care te-ador mai o simt.
Doar mâna cu care pe frunte te-alint.
Mai tulbură noaptea, prin beznă, cătând.

Tăcerea-şi aşterne pe căi labirint;
Zadarnic la poarta-i mai stărui bătând …
Din ceruri, doar una, o stea lunecând,
Cum dormi mai te-arată sub raza-i de argint.

Şi fie ca mâine, de-i lună, de-i stea,
Aceeaşi să dăinui în privirea mea;
Acelaşi, ca primul, să-ţi spun: Te iubesc!

S-auzi printre vise, de mine şoptit,
Că doar pentru tine trăiesc şi-am trăit;
Cu tine vieţii un rost îi găsesc.

Numai de-ar ţine

Eşti azi în toi de glorii şi de bine!
Abia mai te încape-n grai cuvântul
Şi încă la dorinţa-ţi şade gândul
Ia seama însă-n jur: „NUMAI DE-AR ŢINE!”

Te-ai luat de piept, fălos şi cu Preasfântul.
Ca nimeni altul fiind stăpân pe tine.
Triumfător crezându-te în fine…
La doar doi paşi să-i joci în frâu pământul –

Ştiut ca sfinţii, azi în calendare
I-ai mai dat ţării înc-o sărbătoare!
La faima ta, nici cerul mai s-aţine:

Şi tot mai falnic, pofta ţi se-ncheagă
Adaos fiind, comori din lumea-ntreagă…
Ia seama însă-n jur: „NUMAI DE-AR ŢINE!”

Contra tiraniei

Contra tiraniei, dacă-am fost un steag,
Eu pe lângă rele n-am trecut la trap:
Pus de-a curmezişul, la despoţi le sap
O groapă, în care rând pe rând să-i trag.

Prins de duşmani însă, n-am putut să scap:
lată-mă în temniţi! Şi patul, de-mi fac.
El e doar podeaua, peste care trag,
Umedă o zdreanţă, pe care nu-ncap.

Cu un bocanc sub şold, cu altul sub cap,
Îmi spun Tatăl nostru, cuvios creştin,
Alături de-un frate cu mine vecin.

Fiindu-ne paznic acelaşi satrap.
Nu ne ştim pe nume nici cine suntem;
Doar în grai se-aseamăn, vorbele când gem.

La umbra ta

Oricât ar fi de mândr-alături floarea,
La umbra ta se face feţe-feţe.
Ea nu ştie-nflorind să se răsfeţe
Nici stăruie, a-şi arăta splendoarea;

E tot aceea-n toi de frumuseţe,
Sau doar c-o umbră-acoperind cărarea;
Doar tu, la întrecut cu adorarea,
Mi te aduci din zori de tinereţe.

Şi la-ndoială: Care-i mai frumoasă?
De-ar fi din voi, ca să mi-o fac icoană,
Aleg o floare şi ţi-o prind în plete.

Nu ştiu, din două, care-i mai făloasă?
De-ar fi, din prag sau ruptă din poiană!?
E doar c-aşa-i stă bine unei fete.

ANOTIMPURI ÎN SONETE

Primăvara

E vremea-n toi de mugur şi de floare,
De cer senin şi soare cât îi zarea;
Abia-mi încape-n grai s-adun splendoarea
Şi farmecul ascuns în fiecare.

Din depărtări, întoarsă depărtarea,
Ea vine-n zbor cu păsări călătoare;
E plin văzduhul şi care de care,
De bun venit şi-alege-n glas cântarea!

De ghiocei, cărările ni-s pline
Şi zâmbet cald, de unde-ar fi când vine,
Ca-n sărbători se-mbracă iarăşi ţara!

E vremea-n toi de mugur şi de floare,
Un colţ de rai trăieşte-n fiecare…
Atât de dulce-i iarăşi primăvara!

Vara

E cald, zăduf… şi-i şade verii bine!
Belşugu-n toate-i doar pe pârguite.
Pe unde-ar fi… şi chiar din zori privite,
De farmec sfânt, cărările ni-s pline!

Mai toate parcă-s de-o mână menite
Şi nu ştiu măcar vr’una de-unde vine?!
Cu ele-s zările şi mai senine…
S-atâta-n vorbe de lume slăvite!

N-ai grai să spui, un colţ de ţi s-arată,
În vreo splendoare, c-ai găsi o pată;
Au toate-n trai, atâta disciplină!…

Şi caut s-adun mai bine venită,
În vers şi ritmuri vorba potrivită;
Din rai adusă şi de vară plină.

Toamna

E toamnă… şi vremea a fost până ieri
Mai blândă, cum toamnei îi e-n obicei.
De azi noapte însă-n feleşagul ei
Beta-un vânt din crivăţ, rupt din răsputeri.

Ba căzu şi brumă din belşug pe-alei;
Frunzişu-i mai galben şi frunzele pier
Iarăşi nostalgia dulcei primăveri,
Cum era de mândră, creşte-n ochii mei!

Şi norii-s duşi vraişte, pierduţi peste zări –
Pe sub ei de păsări văzduhul e plin!
E-atâta amestea în zbor de cântări!…

Ajunse în stoluri pe-un ţărm mai senin,
Deşi ştiu că-ntoarse la noi iarăşi vin,
Privindu-le-mi umple pieptul de suspin.

Iarna

E viscol! Ninge şi ninge de-afară!
Troieni-s cât casa şi-n curţi la vecini!
De iarnă, ca-n basme, pământul e plin!…
Şi-ntr-un valvârtej, mai toate-s pe-afară!

Crengile, zadarnic, la vânt mai se-aţin;!
În ele-opintit, zorind să le sară…
Şi abia răzbind… prin văzduh când zboară,
Şuierul şi-l schimbă-ntr-un prelung suspin.

În uşa-mi tinzii-i prăpăd de zăpadă!!
Când dau s-o deschid, îmi intră grămadă,
Împins de furtună, un val de nămeţi…

Mi-e plină polatra, de viscol şi ger!
Iar cum nu se-aude nici glas de drumeţ,
E-atât de sinistru-ntre pământ şi cer.

Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*


Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.