MOARA CU NOROC DE ION SLAVICI

e langa birt, facu limina, incuie
usa, desfacu cu mana tremuratoare teancul si incepu sa cerceteze hartiile.
— Asta e! grai punand la o parte hartia din care lipsea o bucatica. Jur pe sfanta
cruce ca am vazut-o in mainile ei!
Ea cerceta apoi hartiile noi pe care le banuise din inceput. Una dintre ele parca
era impunsa cu acul tocmai la mijloc si, cercetand mai departe, ea afla cincizeci si
trei de bucati care erau astfel impunse, ca si cand ar fi fost trase pe o sarma
subtire.
Ea puse hartiile una peste alta, apoi se intoarse cu capul ridicat la sotu-sau si-l
destepta din somn.
— Ce-i?! Ce s-a intamplat?! intreba el speriat.
— Vino cu mine! ii zise ea. El se ridica cu grabire si pleca buiguit in urma ei.
— De unde ai tu banii astia? intreba ea, aratand la hartiile de pe masa.
Ghita tresari, cuprins de spaima ucigasului prins asupra faptei.
— Mai stiu si eu?! raspunse el. De la drumeti.
— Ghita! ii zise ea. Nu te juca cu dracul! Banii astia, cati sunt aici, toti i-ai primit de
la un singur om. Hartia asta, din care lipseste o bucata, a fost o data in mana mea:
i-am dat-o femeii pe care o stii si tu, in ziua cand a fost ucisa, iara aceste cincizeci
si trei de bucati sunt insemnate cu acelasi semn, si tot asa trebuie sa vie de la unul
si acelasi om, si anume, de la ea, caci la ea am vazut bani noi ca si acestia. Din
doua una: ori tu esti amestecat in trebile aceste, si atunci nu e bine, ori nu esti
amestecat si nu stii sa te feresti de oamenii rai, si atunci iar nu e bine. Daca-i asa,
apoi pune chiar acum caii la trasura, caci vreau sa plec de aici cu copiii mei.
Ea ramase cam zapacita cand vazu ca el, in loc de a se tulbura, o priveste cu
dragoste si bucurie.
— Copiii aceia sunt si ai mei, zise el, lasa-i numai, ca e grija mea de dansii.
Carevasazica, sunt insemnate hartiile? Si eu am cautat semne pe ele, dar n-am
gasit nici unul. Ce fel de semn e acela?
— Iata, raspunse Ana mai domoala, punand hartiile in fata luminii; vezi
impunsatura aceasta?
— O vad acum! o vad prea bine si-l tin minte pe omul de la care le-am primit. E un
om, urma el peste putin cam in sila, pe care nu-l cunosti, dar ai sa-l cunosti intr-o
zi.
Graind aceste, el se apropie de dansa, ii lua capul intre maini si o saruta mai de
multe ori pe frunte.
— Sa nu-ti faci ganduri rele, zise el iar, si sa nu te miri daca ma vei vedea
cateodata cam schimbat din fire; eu trebuie sa scot la capat un lucru greu. Acum
ma duc, chiar acum, ca sa fiu maine dimineata aici, asa ca nimeni sa nu stie c-am
fost dus peste noapte. M-ai inteles? Du-te si te culca si fa ca si cand n-ai sti nimic.
— Dar unde te duci? il intreba ea ingrijata.
— Am sa-ti spui, raspunse el, apoi stranse hartiile si pleca. Peste putin el calarea in
treapat mare de-a lungul drumului de tara spre Ineu, iara pe la miezul noptii il
astepta intr-una din odaile mai retrase ale cazarmii pe Pintea, care se dusese cu
banii la arandasul.
— Putina treaba, grai Pintea, dar tot e ceva. Ar trebui sa ai marturii ca ai primit
banii de la el; insa Lica e om viclean si n-are sa-ti dea decat intre patru ochi.
— Atunci ce sa facem? intreba Ghita.
— Multe ar fi de facut, grai Pintea, numai dac-ai fi tu om mai viclean, daca n-ai fi
atat de prost, ca sa-l aperi cand vrei sa-l surpi. Stii tu ca sluga ta, Marti, e omul lui
Lica?
— Marti?! striga Ghita.
— Nu te aprinde, il intampina caprarul. Acum trebuie sa-l tii, caci altfel ni se strica
toata treaba. I-am gasit eu noima si lui Marti. Iti spun numai atat, ca am aflat
multe, dar inca nu destule, caci de Lica cu una, cu doua nu te poti apropia. Daca
m-ajuta Dumnezeu, in cateva zile am sa dau si de cei doi morti: le sunt pe urma.
Nu s-a sfarsit inca judecata: mai va — fie chiar pana la imparatul! Iaca ce-ti spun
eu tie: banii impunsi cu acul sunt de la banca, unde hartiile se tin in teancuri de
cate o suta de bucati, trase pe o sarma subtire, ca nimeni sa nu poata fura din
teanc fara de a rupe sarma ori pecetea de la capatul ei, si e stiut ca domnisoara
aceea a luat banii de la banca inainte de a fi plecat de la Ineu; argintul e de la
arandasul, insa el a avut mai ales hartii mari, insemnate la un colt cu o slova
rotunda si o cruce langa ea, si aur, tot galbeni imparatesti, la care tot al treilea
zimt e pilit. Te-ai simti tu destoinic sa mi-l dai pe Lica prins, cand are galbeni ori
hartii astfel insemnate in serpar la el?
— Ti-l dau! raspunse Ghita hotarat.
— Mai domol, grai Pintea; asta-i lucru greu… Ma tem ca ai sa ne strici toata
treaba. Sa stii un lucru. Lica are acum trebuinta de bani ca sa-si poarte judecata
mai departe, si, precum se vede, are de gand sa te puna pe tine sa-i preschimbi si
poate chiar sa-i vinzi aur si argintarie. Tu primeste orisice, vino la mine, si eu iti
schimb, adica il pun pe arandasul sa schimbe, fara ca el sa stie ca esti tu la mijloc.
Se intelege, tu de duci totdeauna la Arad ori la Oradea si faci ca si cand ai fi
schimbat acolo.
— Si dac-as intra in vreo incurcatura!
— Grija mea de asta! Tu cauta numai sa te pui bine cu Lica! In zori de zi Ghita
dormea iar in patul sau si visa ca-l da pe Lica prins si vede cum Pintea scoate
galbenii cu zimtii piliti din serparul lui. Iara Ana isi stapanea rasuflarea ca sa nu-l
destepte din somnul sau dulce.
XIV
Ziua urmatoare, desteptandu-se din somn, Ghita era nelinistit. Isi aducea aminte
cele petrecute peste noapte, dar si le gandea ca si cand le-ar fi visat, si parca nu-i
venea sa le creada, iar cand isi dadea seama ca ele in adevar s-au petrecut, ii era
rusine de cele ce facuse si se temea ca, mai curand ori mai tarziu, se va da de gol,
si nu numai va strica toata treaba, dar isi va baga totodata si capul in primejdie.
„Nu! isi zise el, eu nu pot sa o fac aceasta; n-am in mine inima, n-am, precum
Pintea, dibacia pe care ar trebui s-o am, pentru ca sa o pot face.”
De aceea, cand Ana il intreba despre cele puse la cale peste noapte, el raspunse
ca e bine si ca toate s-au facut si, dand acest raspuns, el nu spunea decat adevarul
pe care il simtea atunci in sufletul sau.
Ana insa era adanc jignita; ea ar fi dorit sa afle mai multe, se simtea in drept de a
cere sa stie tot si nu putea sa-l ierte pe Ghita pentru lipsa lui de incredere.
— Vorbesti cu mine, ii zise ea, cum ai vorbi cu un strain, cu un copil, cum ai vorbi
cu o sluga, pe care o tii cu simbrie, fiindca ai trebuinta de ea.
Si Ana avea dreptate. A doua zi, cand Lica se intoarse iar pe la carciuma, Ghita
simti ca nu stie ce are sa faca. Intaia oara in viata lui ii era rusine de Lica, se simtea
oarecum mai netrebnic decat dansul si se temea inzecit de razbunarea lui.
Iara Lica era vesel, era precum nu fusese mai nainte, om cu inima deschisa.
Bunul Dumnezeu a randuit ca copilul sa se ia intru toate dupa oamenii mari, si
Petrisor, baiatul lui Ghita, voia si el sa aiba cu orice pret un bici ca nenea Lica, daca
nu poate sa aiba deocamdata chiar si unul ca dansul; Ana luase dar un caier si se
pusese sa-i impleteasca unul.
— Ce are sa iasa de aici? intreba Lica. Un bici pentru Petrisor voinicul. Ei! daca-i
asa, las’ pe mine: ce-a da targul si norocul! tine capatul, sa-i impletesc eu un bici
cum il stiu eu impleti.
Ana ramase pe laita, tinand capatul pletei, iara Lica statea inaintea ei si, impartind
fuiorul in opt suvite, incepu sa impleteasca in opt coarde, cum ea nu mai vazuse
mai nainte. Si cum el impletea, ea privea la degetele lui, care strangeau pleata,
rasuceau coarda si-o impleteau cu maiestrie intre celelalte, privea la mana lui,
care nu atinsese niciodata sapa, nici coarnele plugului, ci numai biciul usurel si
fraul calului, la mana alba si la degetele lui subtiri si lungi, privea la camasa lui alba
ca floricelele, la fata lui rasa neted, la mustata lui lunga, la ochii lui verzui, care
acum se miscau cu atata vioiciune, privea si asculta vorbele vesele, care curgeau
intruna peste buzele lui, privea si asculta si-si aducea aminte de omul rece si aspru
la fata, pe care-l privise cu uimire copilareasca atunci, in ziua aceea, cand el sosise
pentru intaia oara la Moara cu noroc, pe omul tacut, pe care-l crezuse odinioara
asa de rau si de primejdios si care acum isi petrecea timpul cu dansa si se bucura
cand vedea ca Petrisor salta de bucurie.
Si pe cand Ana privea, asculta si gandea, oarecum fara de voie, la cele ce au fost si
la cele ce sunt, pleata scoasa in patru dungi se lungea mereu.
— Frumos are sa iasa! ii zise ea.
— S-ar putea oare sa iasa altfel, raspunse el cam cu jumatate de gura, cand o
nevasta asa de frumoasa ii tine capatul? Mie nu mi-ar pasa, adauga apoi peste
putin, dac-ar iesi si lung cat postul Pastilor.
Ana se tulbura si-ar fi voit sa dea capatul sa-l mai tie si Uta, care statea cativa pasi
in dosul ei; dar ea se facu ca nu intelege si incepu sa vorbeasca cu copilul.
De aici inainte Lica isi rari vorbele, incepu sa subtieze coardele, sa impleteasca mai
iute si incetul cu incetul iar se facu omul cu fata rece si aspra.
— Nu mai am mult, zise el in cele din urma; sfarsesc numaidecat; codiristea o fac
eu apoi singur.
Pe Ana o mahneau aceste cuvinte. Pornita spre veselie, precum era, ar fi dorit sa
vada tot fete vesele, si se simtea cu atat mai jignita cand stia ca ea insasi a stricat
voia buna a cuiva: umbla dar dinadins sa-l aduca iar la voie buna pe Lica, sa-l lase
precum l-a gasit, si-i venea oarecum sa planga cand vedea ca nu izbuteste. Ea ii
zambea in ochi, ii arata in toate chipurile ca se bucura de vorbele lui, iara cand el
se duse sa caute o nuia, din care sa taie codiristea, isi lua copilul de mana si-i zise
vesela: „Hai si noi sa-i ajutam lui nenea Lica”.
Ghita umbla in vremea aceasta dupa trebile sale, insa cand el se intoarse iar la
carciuma, Lica sedea la masa de sub cerdac si taia cu varful cutitului crestaturi pe
codiristea facuta gata, iar Ana statea in dosul lui si privea peste umarul lui cum
lucreaza, si cum statea asa, ea se rezema cu dreapta de masa, iara stanga o tinea
pe cellalt umar al lui.
Ghita ramase o clipa ametit, apoi se departa iute, ca sa nu mai vada.
„Nu! isi zise el, de asta nu m-am temut niciodata si nu ma tem nici acum.”
Si in adevar el nu se temea, dara fierbea cu toate aceste in el. Isi aducea aminte
vorbele lui Lica despre slabiciune pentru muiere, intelegea gandul lui si se tulbura
cand se gandea ca Lica crede c-ar fi cu putinta si ca Ana, chiar ea, in nesocotinta ei
copilareasca, il intareste in aceasta credinta. Dar tocmai de aceea el insusi nu voia
sa inteleaga nimic, si peste o jumatate de ceas, cand se vazu iar singur cu Lica, el
se arata mai deschis la inima decat de obicei.
Pintea avuse o buna presimtire. Lica-i aduse asta data lui Ghita patru hartii mari si,
punandu-le pe masa, ii grai:
— In jumatate: cat tie, atat mie, dar la aceste sa bagi mai bine de seama, fiindca
au semne.
Ghita privi catva timp la hartii si la semnele ce acum ii erau cunoscute.
— Te inteleg, zise el apoi; nu ceri decat cincizeci la suta; ceilalti cincizeci sa fie ai
mei, ca bani de cheltuiala. Eu te sfatuiesc insa sa-ti alegi vreun alt om pentru
treaba asta: nu te temi tu ca iau banii astia si ma duc cu ei la judecatorie, ca sa
spun ca-i am de la tine? Ai face bine sa te temi si sa-mi dai pace.
— Dac-ai avea de gand s-o faci, nu mi-ai fi spus-o, raspunse Lica. Poate ca tu crezi
c-ai putea s-o faci; te stiu insa un om destul de cu minte pentru ca sa simti ce-ar
urma de acolo pentru tine, si te stiu om care tine la bani.
Ghita se stia si el insusi om care tine la bani, dar tocmai de aceea nu voia s-o afle
de la altii. El lua banii si ii puse in lada, apoi scoase un teanc de hartii mai mici si
dete lui Lica jumatatea ce i se cuvenea, zicandu-si mereu, pe cand numara:
„Am sa-ti arat eu tie ca tot nu tin la bani atat de mult cum crezi tu.” Si in adevar, el
nu astepta decat noaptea, pentru ca sa plece la Ineu. Seara insa Lica iar se
intoarse la Moara cu noroc si-i aduse zece bucati de hartie, ca sa nu-i dea timp de
rasuflare.
— Daca n-ai destul marunt la casa ta, ii zise el, pleaca maine la Arad, ca sa
schimbi.
— Asa imi pare ca am, ii raspunse Ghita, si-i dete aproape toti banii marunti pe
care ii avea la dansul.
Si numai cand se intorcea de la Ineu, Ghita simtea ca Lica are dreptate. El ii
daduse lui Pintea cele patrusprezece bucati de hartie, dar nu-i spusese un lucru:
ca jumatate din bani sunt ai sai, ci, dimpotriva, staruise ca jandarmul sa-i schimbe
banii deplini, pentru ca Lica sa nu simta nimic. Ii fusese in mai multe randuri vorba
pe buze, insa totdeauna isi zicea: „Adica de ce folos ar fi dac-ar mai afla-o si
asta!?” Iar acum, cand se intorcea la Moara cu noroc, isi punea de gand ca i-o va
spune intr-alt rand.
— Intr-alt rand? Da! insa in curand el se incredinta ca nu poate sa i-o spuna, si cu
cat se incredinta despre aceasta, cu atat mai dinadins se ferea de Pintea.
Si omul foarte lesne se impaca cu pacatele sale. „Ei! ce sa-mi fac!? isi zise Ghita in
cele din urma. Asa m-a lasat Dumnezeu! Ce sa-mi fac daca e in mine ceva mai tare
decat vointa mea!? Nici cocosatul nu e insusi vinovat ca are cocoasa in spinare:
nimeni mai mult decat dansul n-ar dori sa n-o aiba.”
Si fiindca avea un pacat pe care nu-l putea stapani, el nici nu-si mai dadea silinta
sa-l stapaneasca si se lasa cu totul in voia intamplarilor. Apoi el nici nu mai era om
cinstit; lumea tot il credea rau. Cateodata, cand il apuca frica de pedeapsa ori de
razbunarea lui Lica, el isi punea de gand ca are sa plece si sa se duca, incat sa i se
piarda urma, insa el iar se dumerea si astepta ca Lica sa vina iar cu banii.
Astfel, trecu toamna si veni iarna, trecu si iarna si sosi primavara. Pintea se facea
din ce in ce mai nerabdator, caci aflase in cele din urma si pe oamenii ingropati;
arandasul avea fierbinteli de cate ori trebuia sa dea bani marunti pentru banii pe
care ii agonisise cu multa osteneala; Ghita insa nu avea alta vorba decat: „Ti-l dau
legat, dar trebuie sa bag de seama, ca sa nu stric toata treaba”. Iara mai departe
el radea in pumni ori tremura de frica.
Caci adunase multi bani Ghita, atat de multi, incat in fiecare zi isi zicea: „Mult a
strans arandasul!”, dar precum aduna banii, el scapata mereu in gandul sau.
In vremea aceasta Lica traia zile albe. El venea des pe la Moara cu noroc, si de
cate ori venea era vesel si bun si om cu dare de mana. Si fiindca era vesel si bun si
darnic, tiganii de la Ineu prinsesera slabiciune de dansul si treceau foarte des pe la
carciuma ca sa intrebe daca n-a venit cumva ori daca nu are sa vina in curand, ca
sa-si petreaca cu tovarasii.
Iara cand ei il gaseau, se puneau sa-i cante, si atunci venea randul la Uta, femeie
inalta, smeada si sprintena la vorba.
Lica nu juca decat foarte arareori, si atunci mai ales cu Ana, cu copilul ori, pentru
ca gluma sa fie de tot buna, cu batrana. Ii placea sa stea, sa priveasca si sa asculte,
fiindca era destul de privit si destul de auzit, fiindca Uta juca cum se joaca la
carciuma si vorbea cum se vorbeste la birt, fara multe marafeturi, fara mult
inconjur. Iara cand Uta mergea prea departe cu veselia, Lica ii zicea: „Mai
astampara-te, fa! prea te obraznicesti”. Dar ea atunci, parca tocmai in ciuda lui, se
facea cu atat mai dezmatata.
Batrana dadea miloasa din umeri si zicea asa in ea: „Ei! ce sa-i faci! Asa a lasat-o
Dumnezeu! Pacatul ei!”
Ana la inceput se tulbura, in urma se inscarbea si dezmatarile Utei ii pareau
sarbede, si numai tarziu se deprinse cu ele, ba, cand Uta zicea cate una neclatita,
stapana ei simtea un fel de mancarime si prindea pofta sa zica una si mai buna.
Atunci Lica radea din toata inima si nu lipsea niciodata a zice: „Bata-te sa te bata,
dar de mult n-am ras asa de cu pofta”.
Iar Ghita nu radea; se facea ca nu pricepe gluma, si cand vedea pe Lica invartinduse pe langa Ana ori pe Ana tragandu-se la Lica, el se ducea pe ici incolo, ca sa nu
vada nimic, fiindca-i era greu sa vada si-l durea inima cand simtea cum Ana
scapata din ce in ce in gandul sau. Dar cateodata ii parea ca ea isi da silinta sa-l
tina pe Lica departe de la sine, si atunci el isi facea mustrari si simtea inzecit
ticalosia la care cazuse el insusi; de aceea parca-i venea sa se bucure cand iar o
vedea cautandu-l cu ochii pe Lica ori legandu-se de el, caci acum erau deopotriva.
La inceputul Saptamanii Luminate, Pintea trecu pe la Moara cu noroc si-l lua iar pe
Ghita de scurt.
— Ce sa-i fac! raspunse Ghita. E om viclean si nu-l pot prinde. Dac-as sti cand are
banii la el, te-as vesti ori l-as prinde fata cu cativa drumeti. Ma tem insa sa nu ma
dau de gol: si tu stii ca-mi pun chiar capul in primejdie, fara ca sa-l stric pe el. Iti
spun drept: imi vine sa-mi iau boscartele si sa fug de aici.
— Bine, bine! grai Pintea. Dar Dumnezeu sa te fereasca pe tine sa nu te puna
pacatul sa ma inseli pe mine!
Ghita nu raspunse nimic. Batrana inca de mult umbla cu gandul de a potrivi
lucrurile astfel, ca sa-si petreaca Pastile cu totii impreuna la una dintre fetele ei
din Ineu si totdeauna se intrista cand Ghita zicea: „Daca se poate”. Numaidecat
dupa plecarea lui Pintea, Ghita se duse dar la ea si-i spuse ca se poate si sa-i
vesteasca prin vreun drumet pe cei din Ineu despre aceasta, ca sa faca din vreme
toate pregatirile.
— Bine, ginere draga! grai batrana, cuprinsa de vie bucurie. Dumnezeu sa te
binecuvanteze pentru aceasta hotarare a ta, caci, precum tu prea bine vezi, eu
sunt batrana, si cine stie daca ne va mai fi dat sa petrecem o zi de sarbatoare
impreuna…
Era in adevar miscata batrana; nu-si aducea aminte sa fi petrecut vreodata in viata
ei sfintele sarbatori altfel decat impreuna cu cei mai de aproape ai sai, afara de
anul trecut, cand Pastile cazusera tocmai in timpul mutarii lor la Moara cu noroc si
parca nu erau Pasti, parca-i lipsea darul pentru tot anul daca mai petrecea si acum
ca in anul trecut.
Mare era si bucuria Anei, care de mult nu-si vazuse rudele si prietenele cu care
fetise, mare bucuria copiilor, care totdeauna aveau dor de Ineu, unde capatau
daruri de la matusile lor si gaseau alti copii ca dansii.
Ana si batrana se pusera la sfat, deoarece cu mana goala nu puteau sa mearga, si
mai ales Ana simtea in ea o puternica pornire de a se arata ca nu mai e saraca,
precum fusese odinioara, si parca i-ar fi venit pofta sa risipeasca acum deodata tot
ce castigase in timp de un an.
Pe cand ele stateau de sfat, Ghita se afla singur in odaia de langa birt si-si numara
banii, ii numara singur, fara zgomot, si ascutindu-si mereu urechea, pentru ca sa-i
ascunda indata ce ar simti ca se apropie cineva.
In clipa cand vazuse mania lui Pintea, el luase hotararea de a-si trimite nevasta si
copiii de sarbatori la Ineu si de a se duce astfel, nestiut de nimeni, sa caute
undeva un loc ascuns, unde sa-i cheme in urma la sine si sa-si petreaca zilele vietii
pierdut in lume si nesuparat de nimeni, deoarece Lica nu putea sa-l vanda, iar
Pintea nu stia nimic. Insa chiar la cel dintai pas facut pentru punerea in lucrare a
hotararii sale el incepu sa sovaiasca. Il durea bucuria batranei si parca nu se
simtea destul de tare ca sa o curme in ziua hotarata pentru plecare, il durea cu
atat mai mult cu cat vedea in ea totodata durerea zguduitoare pe care o vor simti
cu totii in ziua cand nu-l vor mai gasi. Apoi, daca fugea de frica lui Pintea, nu mai
putin se temea ca, fugind, Lica ii va gasi urma. Acum, in sfarsit, cand isi vazu banii
adunati atat de multi la un loc, il cuprinse cu o putere necovarsita gandul, venit ca
din senin, ca Lica, stiindu-l ca are bani multi, va veni intr-o zi sa-i ia de la dansul, si
dupa ce-si puse iar banii in lada si stinse lumina, el se opri ingrozit in mijlocul odaii
intunecate: vedea parca, departe, dincolo de dealul despre Ineu, in valea tacuta si
pustiicioasa, trasura parasita la marginea drumului si copilul omorat si aruncat pe
iarba stropita cu sange.
Nu, nu era destul ca se duce; trebuia sa se duca asa, ca nimeni, si mai ales Lica, sa
nu-i poata da de urma.
Iar Ana nu simtea nimic; capul ei era plin de colaci, de oua rosii, de placinte,
gandul ei era dus in lumea careia dorea sa i se arate. Marti seara trecu pe la
carciuma si Lica Samadaul, caruia Ghita ii trimise vorba c-ar fi avand sa-i spuna
ceva, dar ea nu stia nici cand el a venit, nici cand a plecat.
Lica nu statuse mult. Ghita dorise numai sa-l intrebe in taina daca nu are cumva
bani de schimbat, fiindca are de gand sa mearga peste sarbatori, nestiut de
nimeni, la Pesta, ca sa schimbe ce are la dansul, mai ales galbenii, pe care nu
indraznea sa-i dea aici prin apropiere. Asa credea el ca va putea sa alunge orice
prepus din mintea lui Lica, pentru ca numai intr-un tarziu sa-i vina gandul de a
stirici incotro a plecat.
— Am, raspunse Lica. Nevasta cand iti pleaca?
— Sambata de cu seara.
— Atunci tu ma asteapta, ca viu neaparat, fie sambata seara, fie duminica
dimineata, si-ti aduc, iti aduc fel de fel.
Ghita incepu sa tremure. Acum nu mai era vorba numai sa fuga, ci sa-l si fure
totodata pe Lica.
„Dac-o fac, sa o fac barem deplina!” isi zise el ametit de acest nou gand si
numarand cu neastampar ceasurile ce-i mai ramaneau.
Sambata pe la amiazazi, in sfarsit, cand toate erau puse la cale, toate gatite
pentru ziua de sarbatoare, el spuse ca nu poate sa plece, cel putin nu chiar acum,
deodata cu ceilalti, fiindca are sa-l astepte pe Lica, de la care a primit vorba.
— Atunci nici eu nu ma duc, grai Ana, pentru care aceasta noua hotarare a lui
Ghita venea ca un trasnet cazut din senin.
— Ai innebunit? zise el. Le-ati trimis vorba ca veniti, ati facut din partea voastra
toate pregatirile si acum nu mergeti? Duceti-va voi si va petreceti sarbatorile, ca si
cand eu nici nu as fi; cu atat mai bine are sa va para daca voi veni mai tarziu.
— Eu nu pot sa-mi petrec Pastile fara tine, grai nevasta. Te gandeste ce ar zice
lumea cand te-as lasa singur aici.
— Ei! vorbe degeaba! Vreau sa te duci!
— De ce te rastesti la mine? zise Ana mahnita. Ghita! spune-mi, ce ai tu? De ce
nu-mi vorbesti pe fata?
Ghita se plimba catva timp prin casa, apoi se opri la fereastra si privi afara.
— Imi stai in cale, zise el in cele din urma. Ana simti in ea pornirea de a pleca fara
de intarziere, pentru ca sa nu se mai intoarca niciodata; ii parea ca nu mai poate
trai cu omul care i-a grait o data aceste cuvinte; era insa in sufletul ei si ceva mai
tare decat aceasta pornire.
— Tocmai de aceea voiesc sa raman, raspunse ea, si am sa raman, pentru ca nu
ma lasa inima sa plec. Grozav te-ai schimbat tu de catava vreme: abia mai tin
minte de cand nu m-ai atins cu mana si nu mi-ai zis o vorba buna; dar sa nu crezi
ca asa ma vei alunga de la tine. Tin la tine, Ghita, striga ea indaratnicita, tin cu
toata inima, si cu cat te vei face mai aspru, cu atat mai dinadins am sa tin, si ti-o
spun aceasta tocmai fiindca te vad ca nu vrei s-o auzi.
Si in adevar Ghita nu se temea de nimic mai mult decat de niste cuvinte ca aceste,
si acum, cand le auzi, el se simti ca si cand ar fi cuprins de un paienjenis pe care nu
se indura sa-l rupa.
— Grozav ti-e de mine! zise el. Spune drept; vorbeste-mi in fata: vrei sa ramai,
pentru ca stii ca are sa fie si Lica aici.
— Esti un netrebnic si grozav trebuie sa te fi ticalosit tu in tine pentru ca sa-mi
spui ceea ce nu crezi nici tu insuti, zise ea si se departa fara zgomot. Apoi, din
prag, ea ii mai arunca vorbele: Tu esti acela care se pleaca inaintea lui ca o sluga,
iar nu eu, Ghita! Sa ne fereasca pe noi Dumnezeu sa nu ai tu cumva ceva pe
sufletul tau, ca atunci toata viata noastra e mai rea decat o robie!
Ghita o lasa sa se duca, ba chiar se bucura ca ea se duce, fiindca nu-i mai venea sa
creada ca acum ea va ramanea si niciodata hotararea lui de a pleca nu fusese mai
tare ca acum. In adevar, viata ei nu era decat o robie, o robie de care nu mai
putea scapa decat asa, daca se duceau in lume. Ea putea inca sa fie fericita; el
insusi, niciodata.
Dar Ghita se insela. Batrana pleca de cu seara singura cu copiii, singura si mahnita
pana in adancul inimii. Ea isi saruta la despartire copila, o saruta o data, de doua,
o saruta de mai multe ori, ca si cand s-ar desparti pe veci de dansa, ca si cand
acum o ar marita si numai acum ar simti ca ea trebuie sa imparta bucurii si
amaruri cu sotul ei.
Dar inima ii era grea si trebuia sa si-o usureze.
— Eu vorbesc arareori, zise ea, desi totdeauna spun cam multe. Asa-mi este firea.
N-am insa obiceiul de a ma amesteca in trebile altora. Voi sunteti copiii mei; n-am
staruit insa niciodata sa faceti altfel decat asa cum va trage inima. Acum insa ma
doare inima cand vad ca pentru Lica voi parasiti neamurile voastre de sfintele
sarbatori si nu va mirati daca doresc sa ascultati o data si de mine; nu va lasati
prea departe cu oameni ca Lica. E bine sa-i crezi pe oameni buni, fiindca asa te
bucuri mai mult de dansii; Lica e insa om rau din fire. Nu v-am spus-o pana acum,
fiindca n-aveam pentru ce; acum va zic sa-l tineti mai departe de voi.
Batrana grai si se duse, iar Ghita si Ana ramasera cu Marti si cu Uta la Moara cu
noroc, care, ca niciodata mai nainte, parca statea pustie si intunecata in urma
batranei.
— Ei! ce sa-mi faci!? grai Ghita, cand isi vazu zadarnicit astfel planul. Se vede ca
acesta e norocul meu, si dac-ar fi nenorocirea mea; cine poate sa scape de soarta
ce-i este scrisa!? Poate ca e mai bine asa.
Atat se simtea de ticalosit si de slab in el insusi, incat nu mai putea sa-si dea
seama ce poate si ce nu poate sa faca, si asa, incetul cu incetul, se lasa in voia
intamplarii si astepta cu o lenesa nepasare sosirea lui Lica.
Sosind duminica, in ziua de Pasti, pe la pranzul cel mic, dimpreuna cu Raut si cu
Paun, un alt tovaras al lor, toti trei calari, la Moara cu noroc, Lica se simti cam scos
din sarite cand nu-l gasi pe Ghita singur, precum fusese vorba. El insa nu grai
nimic, si arunca numai o traista cu scule, pe care o adusese cu sine, intr-un colt al
casei.
— N-am putut sa ma desfac de dansa! grai Ghita.
— N-ai putut!? Trebuie sa te desfaci, ii raspunse Lica aspru. Vasazica, eu umblu
asa dupa pofta inimii tale. Am adus bani, aur si argintarie, si nu pot sa le port cu
mine. Fa-i rand sa plece.
— Cum sa-i fac?
— Ce-mi pasa mie!? Fa-i rand si atat! Cum? asta-i treaba ta. Ghita vedea parca iar
trasura parasita la marginea drumului, cu copilul mort langa dansa.
— Sa te fereasca Dumnezeu de oamenii care au slabiciune de vreo muiere! urma
Lica aprins.
— Slabiciune nu am, grai carciumarul.
— Nu ai! zise iar samadaul. Bine! Intelegi tu ca lucrul asta trebuie sa ajunga odata
la un capat. Lasa, ca-i pun eu capatul! Bine c-a ramas aici. Am astazi o grozava
mancarime in mine, adause apoi asa pentru dansul, si impinse cu piciorul traista in
dosul unei lazi ce se afla in apropiere.
Dupa aceste el iesi prin birt, pisca de pulpa pe Uta, care statea rezemata de
uschior, incat ea tipa, si se duse mai departe la Ana, care statea inaintea
cerdacului, pusa pe ganduri asupra celor ce se vor fi petrecand in casa.
— Fac ramasag, zise el, ca peste jumatate de ceas sunt aici si tiganii. Au un miros
mai bun decat copoiul. Apoi sa ne facem o zi cum n-a mai fost nici una din cele de
pana acum. Am azi un chef din cele mari, si trebuie sa stii ca eu sunt nesatios cand
ma apuca cheful.
— Si eu sunt la chef, raspunse Ana cam in sila. Lica se apropie mai tare de dansa
si-i zise la ureche, asa ca din gluma:
— Ii fac eu rand lui Ghita sa plece si sa ne lase singuri. Ana-si opri rasuflarea. Era o
gluma aceasta; insa, chiar ca gluma, era prea indrazneata si-o atingea tocmai
acolo unde era mai simtitoare.
— Numai daca-l poti, ii zise ea, dar cu capul ridicat si privindu-l peste umar, ca si
cand ar voi sa mai adauge: „Tare te-nseli daca crezi ca barbatul meu tine atat de
putin la mine”.
— Uite cum se supara, zise el acum zambind. Asa-i ca te-am atins la inima!? Ei,
apoi daca n-as sti eu cat de mult isi tine la nevasta, de mult i-as fi furat-o.
Si asta era o gluma, insa una care ii mai placea Anei. Lica avuse dreptate. Nu trecu
mult, si tiganii sosira si pe cand la Ineu oamenii intrau in biserica, la Moara cu
noroc se incepu veselia destrabalata si fara frau.
Ana nu voia sa joace tocmai pe timpul sfintei liturghii si era jignita vazand pe Uta
acum chiar mai nerusinata decat totdeauna; dar Lica, neastamparat afara din
seaman, o stranse in brate si o lua cu sila la joc. Ea isi atinti ochii la Ghita; acesta
insa, in loc de a se arata suparat, scoase pe Uta din mainile lui Raut si incepu sa-si
petreaca si el, daca sa-si petreaca, precum petrece omul, cand se pune in ciuda
altuia. Apoi desfraul are si el farmecele lui, si Ana incetul cu incetul se obicinuise si
prinsese o tainica pofta de el.
Pentru ca petrecerea sa fie mai cu haz, Lica scoase peste catva timp din serparul
sau plin cu bani patru hartii, scuipa pe ele si lipi de fruntea fiecaruia dintre tigani
cate una.
— Acum cantati pana ce nu se rup toate coardele! striga el apoi, si iar o apuca pe
Ana, care dinadins se lasa in voia lui si se facea cu atat mai neastamparata cu cat
Ghita se arata mai nepasator.
Iar Ghita fierbea in el si nu se stapanea decat cu gandul ca e vai si amar de
barbatul care trebuie sa-si pazeasca nevasta, si era vesel, ca sa arate ca el nu e
asemenea barbat.
Era dar o veselie, incat casa parca era sa zboare cu dansii in aer, Lica o juca pe Ana
de abia ii mai atingeau picioarele pamantul; Ghita si Raut luasera pe Uta la mijloc;
Paun si Marti bateau in palme si chiuiau in ruptul capului; tiganii trageau din toate
puterile cu arcusul, zambind cu multumire si privind din cand in cand cu ochii
galesi la hartiile ce le erau lipite de frunte, iar cainii lui Ghita zaceau cu capul pe
labe in pragul birtului si priveau buiguiti la cele ce se petreceau.
Obosit, in sfarsit, de joc, Lica se lasa pe laita, o lua pe Ana pe genunchi si incepu,
asa in gluma, sa o sarute si sa o stranga la piept.
Ghita nu se mai putu stapani si, facandu-se ca nu vede nimic, iesi sa se mai
racoreasca sub cerdac.
— Acu lasa-ma, grai Ana inecata, ca incepe Ghita sa se supere.
— Apoi nu vezi tu ca nici eu nu vreau alta? raspunse Lica. Sa-l necajim nitel. Mai
Ghita! striga apoi, asa e ca mi-o lasi mie acu o data, de ziua de Pasti?
— Fa cu ea ce vrei! raspunse Ghita in gluma; dar in dosul glumei se simtea mania
lui oarba si nesatioasa.
Ana se desfacu din bratele lui Lica, si catva timp veselia pieri din mijlocul lor, desi
indeosebi Ana numai acu era in voie buna si ar fi voit sa-si petreaca din toata
inima.
Iar Ghita planuia in el cum sa plece acum la Ineu, fara ca sa dea loc la presupuneri,
cum sa plece, cum sa-l afle pe Pintea si cum sa se intoarca pe nesimtite cu el ca sa
i-l dea prins pe Lica. Era pe la un ceas dupa-amiazazi cand Lica il apuca la o parte si
ii zise:
— Noi ne-am inteles: tu pleci pe ici incolo si ma lasi pe mine aici cu dansa. N-ai
nevoie sa-i spui nimic: te duci ca sa se pomeneasca deodata singura cu mine si
atat. Am sa le zic celorlalti ca te-ai pus sa dormi in podul grajdului, pentru ca
nimeni afara de noi sa nu mai simta nimic.
Ghita se asteptase la aceasta; acum insa, cand nu mai era timp de a se chibzui, el
ramase incremenit.
— Are sa-ti fie greu acu o data, urma Lica; de aici inainte esti lecuit pe vecie. Tu
vezi ca ea mi se da mie de buna voie: asa sunt muierile.
Ochii lui Ghita se impaienjenira. In doua ceasuri putea sa mearga calare si pe cai
ascunse la Ineu si in alte doua ceasuri, pe cand se intuneca, sa se intoarca
dimpreuna cu Pintea la Moara cu noroc.
„Asa vrea Dumnezeu! isi zise el; asa mi-a fost randuit.” Si cand si le zicea aceste, se
simtea asa de tare, incat cu toate cele ce vazuse, nu credea ca e cu putinta ca Ana,
Ana lui, sa se dea vie in mainile unui om ca Lica. „Si daca se da, atunci e mai bine
asa, adauga el: sa se hotarasca odata; sa stiu cum stau, caci viata mea tot e
pierduta daca nu reusesc acum.”
— Bine, ii zise dar lui Lica. Si cand sa ma intorc?
— Maine dimineata.
— Dar un lucru, adause Ghita, fa ce faci, insa nu ma face de rusinea lumii: cauta ca
ceilalti sa nu simta nimic.
— Asta de sine se intelege; altfel nici ea nu m-ar lasa sa ma apropii de dansa, grai
Lica, si se departa.
Ghita ramase catva timp privind in urma lui, apoi se intoarse spre grajd, cu avantul
omului care, purtat si orbit de un singur gand, isi pune viata in joc ca sa arate ca
nu se teme ca o va pierde.
Pe cand el isi gatea calul in grajd, Lica-l punea la cale pe Raut.
— Carevasazica, grai Raut, in cele din urma, cand se insereaza, noi ii lasam pe
dansii acolo, ne intoarcem, stam ascunsi si nu iesim decat la semnul dat de tine.
— Huhurez! raspunse Lica, si iar se puse pe veselie. Peste putin, Raut intreba cine
voieste sa vie cu dansul la Sicula.
— Punem caii la caruta lui Ghita, zise el, incarcam tiganii si mer- gem la nunta.
Uta! hait’! si tu cu noi! O data sunt Pasti pe an! Il luam si pe Marti.
— M-as duce si eu, grai Lica, dar nu ma lasa inima; apoi ar trebui sa fiu de mult la
Fundureni si nu pot sa mai pierd vremea pe aici ori pe la Sicula.
— Marti! zise Uta zambind prin ascuns. El cine stie pe unde o fi acum. O fi sarind
gardurile prin Fundureni, pe la draguta lui de pereche: dar eu ma duc, daca ma
luati. Atat dorea si Ana: sa ramana singura cu Ghita.
Intr-un tarziu, insa, ea baga de seama ca Ghita, care nu fusese de fata la plecarea
celorlalti, nu se mai intoarce si incepu a se nedumeri.
— Ghita doarme prea mult, zise ea ridicandu-se.
— S-a dus si el, grai Lica asezat.
— Cine?
— Ghita. N-am zis ca-i fac rand sa plece? Ana se intoarse cu obrajii aprinsi de la el
si iesi afara ca sa-l caute pe Ghita; dar ea il vazu departe pe vale in sus calarind
spre Fundureni, ramase catva timp racita in tot trupul, apoi se intoarse.
— Asa-i, zise ea zambind, s-a dus. Cu atat mai bine! Lica se ridica si facu ca si cand
ar fi voind sa plece si el.
— Ce vrei? intreba ea.
— Nu spuneam ca trebuie sa plec?
— Sa nu umblam cu vorbe deserte, ii zise ea. Acu ramai. Tu esti om, Lica, iara
Ghita nu e decat o muiere imbracata in haine barbatesti, ba chiar mai rau decat
asa.
Graind aceste, ea-si astampara obrajii cu palmele, isi ridica cu varful degetelor
parul de pe frunte, apoi grai, privind ca iesita din fire imprejur:
— Rau ai facut ca i-ai trimis pe ceilalti de aici. As vrea sa vad oameni imprejurul
meu, oameni multi, sa-mi petrec, incat sa ti se ridice perii in varful capului, pana
ce nu cad istovita la pamant. Dar acum e bine asa: tu trebuie sa-mi fagaduiesti
insa un lucru.
Lica privea cu multumire la obrajii ei aprinsi, la ochii ei plini de vapaie salbatica, la
buzele ei desfacute ca si caisa rascoapta si la trupul ei inalt, mladios si fraged. Se
simtea stapanit de dansa si parca voia dinadins sa se lase in stapanirea ei.
— Oricare ar fi acela, ti-l fac, zise el, intinzand mana, ca s-o apuce.
XV
Era in amurgul serii. Peste zi fusese cald ca in zilele de vara, si acum, pe la
asfintitul soarelui, se simtea un fel de greutate in aer; deodata se facu rece si
incepu sa bata vantul si sa aduca niste nouri de la rasarit, sa-i intinda la dreapta si
la stanga si sa-i mane mereu inainte spre apus.
De departe, ca din fundul pamantului, se auzea din cand in cand cate un tunet
molcom si iar se pierdea-n tacerea amurgului.
Lica sedea la masa, cu paharul inaintea sa, de vorba cu Ana, dar neastamparat si
tragand mereu cu urechea la cainii ce latrau in departare ca si cand s-ar apropia
cineva, om necunoscut, cu care cainii nu sunt deprinsi.
Serparul plin de galbeni, pe care il deschisese catva timp dupa plecarea lui Ghita,
era aruncat jos la picioarele patului.
— Asa crezi tu acum, grai Ana, care sedea in cealalta parte a mesei, fata in fata cu
el.
— Asemenea lucruri nu se cred, raspunse el cam necajit; ele se simt. Ziceam ca
dac-as voi sa plec, mi-ar fi greu sa ma despart de tine. Mai multa dovada nu-ti
trebuie decat ca ti-o spun, fiindca oameni de felul meu, mai ales la anii mei, nu
prea spun asemenea lucruri. Dar, adause el, lumea ma socoteste om rau la fire
pentru ca stiu sa ma stapanesc in toate imprejurarile; nici acu n-o sa-mi pierd eu
sarita.
Graind aceste, el privi cu ciuda la dansa, apoi se ridica. Ana se ridica si ea.
— Ce-i? intreba ea speriata. Ce ai de gand?
— Eu ma duc, raspunse el, si scoase traista cu scule din dosul lazii.
— Nu poti sa te duci si sa ma lasi pe mine singura si asa cum sunt.
— Trebuie sa ma duc si nu vreau sa raman, zise el punandu-si palaria in cap.
Ana isi opri rasuflarea; ii era ca si cand nu el ar pleca, ci ea insasi ar fi data cu
rusine afara din casa, in mijlocul drumului, unde toti trecatorii isi intorc fata de la
dansa.
Cand il vazu dar ca pleaca, ea isi infipse amandoua mainile in bratul lui si-i zise cu
linistea incordarii:
— Daca te duci si te duci, ia-ma si pe mine: nu vreau sa-l mai vad; nu pot sa mai
dau fata cu el!
— Ei! ce sa fac eu cu tine!? ii raspunse el, si-o dete, asa cam cu sila, cu cotul la o
parte.
Ana se retrase si ramase cu ochii la pamant si neclintita in mijlocul casei, apoi,
intr-un tarziu, isi ridica ochii la el, ca si cand ar voi sa-i zica: ce mai stai? ziceai ca te
duci!?
Inalt, cu mustata lunga, alba ca varul la fata neted rasa, cu traista plina de scule
pretioase in mana si cu palaria rotunda peste pletele rasucite, Lica statea infipt in
pamant inaintea ei.
— Si parca vad cu ochii cum ai sa te impaci cu el si sa-ti versi toata mania adunata
in sufletul tau asupra mea, zise el, apoi se intoarse in calcai si se departa cu pas
iute si marunt.
Peste putin el trecea calare pe murgul sau fugaret la deal spre Fundureni,
manandu-si calul sau intins ca si cand s-ar sti gonit de moarte.
Ploaia incepu sa cada in stropi mari, tunetele incepura sa rasune de-a lungul vaii
cu niste zguduiri puternice si tot mai puternice; fulgerele sfasiau mai in lung, pentrecute si tot mai pe-ntrecute noaptea cazuta in pripa; iar Lica gonea cu fraul
slobod si plecat spre gatul calului, incat trecea ca blestemul pamantului printre
siroaie indesate, printre tunete si fulgere.
Pe cand sosi in preajma satului, ud pana la piele si obosit si ametit de bautura, de
petrecerea fara de frau si de neastamparul sufletului sau, el tremura in tot trupul
si abia se mai tinea in scari.
Si totusi, parca-i venea sa-si schimbe calea si sa se intoarca iar la Moara cu noroc.
„De femeie m-am ferit totdeauna, si acum, la batranete, tot n-am scapat de ea!”
zise el, apoi o lua la dreapta, pe langa sat, ca sa iasa la padure si sa-si caute un
adapost; dar, sosind in dreptul bisericii ce statea singura si parasita la cateva
impuscaturi deasupra satului, el isi opri calul si privi cu veselia gandului bun la usa
cea mare.
Fara de a se mai gandi, sari din scari, apuca usa bisericii cu aman- doua mainile si
se izbi in ea, ca sa-i rupa zavorul, sa o scoata din tatani, in sfarsit, sa o sparga.
Usa se zgaltai, incat rasuna toata biserica goala, dar ea nu ingadui cu una, cu
doua, si trecu timp la mijloc pana ce samadaul izbuti sa intre.
Acum era la adapost. Ploaia se varsa siroaie si se batea de acoperamantul bisericii;
ferestrele mari zanganeau mereu sub zguduitura trasnetelor; fulgerele luminau
intruna chipurile sfintilor, ce priveau tinta cu ochii lor nemiscati la omul abatut din
cale, care venise sa tulbure linistea sfantului locas.
Lica nu vedea si nici nu auzea nimic. El trecu, ducandu-si calul de capastru, spre
altar, isi lega calul de strana de la dreapta, apoi intra sa-si caute in altar ceva, o
haina preoteasca, vreun stihar, in sfarsit, o acoperitoare, pe care s-o ia peste sine,
si alta, pe care s-o arunce pe cal, caci bietul dobitoc tremura de frig.
El astepta un fulger, ca sa poata vedea cele de primprejurul sau. Erau niste toale
pe un cuier la dreapta, era acoperitoarea de pe altar si erau perdelele mari de la
usa din mijloc a altarului.
El trase, inainte de toate, acoperitoarea de pe altar si se duse de o arunca asupra
calului plin de spume.
Acum se simtea mai tihnit si, intorcandu-se iar spre altar, ca sa rupa perdeaua de
la usa, el incepu sa simta mirosul tamaiei si al facliilor de ceara ce arsesera peste
zi si parca-i venea greu de ceea ce voia sa faca. Gandurile, care il parasisera din
clipa intrarii sale in biserica, iar se ivira unul cate unul in mintea lui. Vedea pe Ana,
pe Ghita si pe Pintea, pe oamenii din sat, vedea, oarecum asa, cum vezi mai
nainte de a dormi, una peste alta, o lume intreaga, si de cate ori calul isi batea
copitele in pardoseala de piatra, il trecea un tremur de ingrijare, caci multe facuse
in viata sa, dar cele sfinte inca nu le atinsese.
El apuca perdeaua de un colt si o smuci cu o opintire indaratnica, ca s-o traga la
sine.
Perdeaua era insa groasa si captusita cu matase si nu ingadui. El o smuci cu
indoita putere. Perdeaua incepu a se destrama cu un fosnet ascutit si patrunzator,
si acest sunet era asa de tare, de aspru si de sfasietor, incat il razbatea ca un
junghi prin creieri pana in maduva oaselor si-l facu sa scape din mana perdeaua
pe jumatate rupta si sa ramaie cuprins de fiori si impietrit la usa altarului.
Inspaimantat, el singur nu stia de ce, facu un pas inapoi si privi tragandu-si capul
intre umeri, imprejurul sau.
Nu era nimeni aici, nici o suflare omeneasca, nici un ochi sa-l vada, nici un glas
care sa-l dea pe fata, nici o minte care sa treaca peste a lui, nimeni si nimic decat
tacerea, mirosul de tamaie si de faclii, sfintii de pe pereti si bataia din cand in cand
a copitelor de cal in piatra de pardoseala. Era insa un gand care aici trebuia sa-i
vina oricarui om: ca este o putere tainica ce lucreaza prin oameni si le lumineaza
mintile, ca toate vin de la aceasta putere, pe care nimic nu o covarseste, pentru ca
ea pune sirul intamplarilor prin care trece omul. Dumnezeu era acela care-l
scapase de atatea primejdii, Dumnezeu ii lumina mintea si intuneca pe a celorlalti;
cu Dumnezeu n-ar fi voit sa se strice.
Dar nu! el voia sa aiba perdeaua; voia sa o taie cu cutitul, ca sa nu ii mai fosneasca
in urechi. Insa cutitul ramasese in serpar.
— Serparul meu! tipa el tare si sfasietor, incat calul sari sperios la o parte.
Serparul meu! striga iar, si incepu sa se pipaie mereu la trup, ca si cand i-ar fi
arzand camasa pe el, sa se dea pas cu pas inapoi pana ce nu iesi din altar spre
mijlocul bisericii.
Ii era frica, incat ii venea sa se arunce pe cal si sa mearga si sa fuga mereu pana ce
nu va scapa de el; insa Dumnezeu e pretutindenea, fiindca pretutindenea, in tot
locul si in toate timpurile soarta omului atarna de intamplari a caror tainica
legatura el cu mintea lui marginita nu poate sa o cuprinda. Afara tuna, si el se
cutremura la fiecare trasnet; afara fulgera, si fiecare fulger ii trecea ca un fior prin
inima; icoanele sfintilor il priveau, si el statea impietrit sub ele, caci oriunde s-ar fi
dus, el tot acolo ramanea; el isi puse mainile in cap, isi rupse in urma baierile
camasii; ii venea sa-si scoata inima din piept, ii venea sa se repeada cu capul in
zid, ca sa ramaie sfaramat la treptele altarului.
Dar el nu putea sa moara; de nimic nu-i era mai frica decat de moarte; ar fi voit sa
traiasca mult si lung, cat tinea lumea, ca sa scape de viata cealalta, si o hotarare
aspra ii cuprinse mintea.
— Unul cate unul, striga el ridicandu-si mana dreapta in sus, unul dupa altul, om
cu om, toti trebuie sa moara, toti care ma pot vinde, viata cu viata trebuie sa se
stinga, caci daca nu-i omor eu pe ei, ma duc ei pe mine la moarte!
Graind aceste, el se repezi pe cal, iesi calare pe usa cea sparta, se intoarse spre
padure, dete un ocol, intra din alta parte in sat, trecu de-a lungul ulitei pana la
casa preotului si batu la portita.
Era cam pe la noua ceasuri, si popa sedea inca la masa, cand auzi bataia in portita
si iesi.
— Sa ma ierti, parinte, ii zise el, dar viu cu graba. Astazi, chiar in ziua de Pasti, mi-a
pierit o parte dintr-o turma.
— Multi oameni rai sunt pe fata pamantului… raspunse preotul cuprins de
mahnire sufleteasca.
— Si te rog, urma Lica fara sa mai tina seama de vorbele preotului; n-ai vazut
cumva pe Raut trecand pe aici?
— Nu!
— Atunci mananc ceva, apoi mai dau o raita prin padure, si inca maine de cu zori
sunt la Ineu, unde cred ca va fi plecat si el. Iara daca s-ar intampla sa ma insel si sa
mai vina pe aici, sa-i spui ca sa ma caute la Ineu. Noroc bun! si sa ma ierti, parinte.
Graind aceste, el pleca, dete o raita spre padure, apoi iesi in drum si slobozi calul
la vale, spre Moara cu noroc.
XVI
Mai nainte de a pleca, Ghita il cautase pe Marti, ca sa-i dea de lucru, insa nu l-a
putut gasi in pripa si nu avea destula rabdare ca sa-l caute mai cu dinadins. El se
departa dar in graba, ca omul care nu are timp de pierdut.
In urma, catva timp dupa ce plecase, privind in urma sa, el vazu caruta in drumul
de tara, dar nu putea sa-i treaca prin gand ca in acea caruta sunt oamenii pe care
ii lasase la carciuma, fiindca acestia venisera calare.
Cu toate aceste, el incepu a se nedumeri. Sosind, in sfarsit, aproape de Ineu, el il
gasi pe Marti in drum. Ungurul plecase sa-l vesteasca pe Pintea despre cele ce se
petrec la Moara cu noroc.
Ghita ramase catva timp buiguit, ca lipsit de simtiri. „Dar ce sa fac, isi zise el in
cele din urma, daca Dumnezeu nu mi-a dat gandul cel bun in ceasul potrivit? Daca
e rau ce fac, nu puteam sa fac altfel.”
Si de aici inainte el simtea ca Ana e pierduta si nu se mai gandea decat la
razbunarea lui.
Insa niciodata nadejdea nu piere cu desavarsire din sufletul omului, si asa, el tot
isi mai zicea: „Si daca totusi s-ar intampla sa ma intorc la timp…” De aceea el
grabi.
El sosise inca din vreme cu Marti, cu Pintea si cu alti doi jandarmi in preajma Morii
cu noroc, dar temandu-se ca nu cumva Lica sa ii zareasca si sa fuga de la carciuma,
ei descalecara in culmea dealului si se hotarara sa astepte intunecimea, ca sa se
poata apropia pe nesimtite.
Ghita, galben la fata, ca si cand i-ar fi secat tot sangele din vine, statea intins pe
pamant, culcat pe branci, privind tinta si cu ochii insetati in vale.
— Tare om esti tu, Ghita, grai Pintea pe ganduri. Si eu il urasc pe Lica; dar n-as fi
putut sa-mi arunc o nevasta ca a ta drept momeala in cursa cu care vreau sa-l
prind.
— Nevasta, raspunse Ghita, mi-am pierdut-o eu de mult. N-ar fi trebuit sa iau eu
pe Uta la casa mea, caci numai Uta a stricat-o, adause apoi intr-un tarziu, asa
pentru dansul, si iar tacu si astepta cu incordare caderea intunecimii apropiate.
Deodata el sari ca iesit din fire in picioare.
— Ne-au zapsit! striga el. Iata-l calare. Pleaca! A fost singur, singur cu dansa! Sariti
pe cai! Dupa el! Sfinte Doamne, cainii pe care i-am pus la casa mea ca sa ma apar
de el, cainii mei ma vand si-l scapa din mana mea!
Cand rosti cele din urma cuvinte, ei se aflau toti patru calare, porniti de-a
curmezisul peste coaste drept in urma lui Lica. Dar ei inaintau mai anevoie la vale
decat Lica la deal, caii lor nu se puteau masura cu murgul lui Lica, si asa
departarea crestea mereu intre urmarit si urmaritori.
Ajunsi in preajma satului, ei il pierdura din vedere si se oprira zapaciti.
— Dati voi la dreapta, grai Pintea, ca noi dam la stanga; ocolim satul si apoi ne
intoarcem ca sa vedem daca nu cumva s-a oprit aici, fiindca pe vremea asta unde
dracu sa se duca!…
— Ei! ce mai vorba! L-am scapat, si socoteala curata, raspunse Ghita razand. Voi
mergeti mai departe; eu ma intorc acasa sa-mi inchei socoteala cu dansa.
Graind aceste, el smuci fraul calului si se intoarse la vale, drept spre Moara cu
noroc.
Ana, care petrecuse tot timpul acesta plangand, se ridica si isi sterse lacrimile din
fata cand auzi copitele calului batandu-se de pietrisul de dinaintea carciumii, apoi
inima incepu sa-i bata tare.
Dar mai trecu mult timp la mijloc pana ce el intra. Descalecand, el socoti ca
trebuie sa-i dea calului fan, apoi ca trebuie sa-l stearga de sudori si sa-l acopere cu
o cerga, iar dupa ce le facu toate aceste, el ramase catva timp in usa grajdului, isi
dete seama despre cele ce voia sa faca, apoi isi lua palaria din cap, isi facu de trei
ori cruce si pleca spre carciuma.
Intrand, el inchise usa in urma sa, o incuie si arunca cheia intr-un colt.
Ana se cutremura in tot trupul, apoi se indrepta, se dete un pas inapoi si grai
inecata:
— Nu vreau sa mor, Ghita! Nu vreau sa mor! urma ea tare, si se arunca in
genunchi la picioarele lui. Fa ce vrei cu mine, dar nu ma omori.
Ghita isi dete trupul inapoi, se pleca, ii apuca cu amandoua mainile capul si privi
dus in fata ei.
— Nu-ti fie frica, ii zise el induiosat; tu stii ca-mi esti draga ca lumina ochilor! Nam sa te chinuiesc: am sa te omor cum mi-as omori copilul meu cand ar trebui sa-l
scap de chinurile calaului, ca sa-ti dai sufletul pe nesimtite.
— Dar de ce sa ma omori? zise ea agatandu-se de bratele lui. Ce- am pacatuit eu?
— Nu stiu! raspunse el. Simt numai ca mi s-a pus ceva de-a curmezisa in cap si ca
nu mai pot trai, iara pe tine nu pot sa te las vie in urma mea. Acu, urma el peste
putin, acu vad c-am facut rau, si daca n-as vedea din fata ta ca eu te-am aruncat
ca un ticalos in bratele lui pentru ca sa-mi astampar setea de razbunare. Daca mai
adineoara l-as fi gasit aici, poate ca nu te-as fi ucis.
Ana se ridica si privi ca trezita din somn la el.
— Unde ai plecat tu? intreba ea.
— M-am dus ca sa-l aduc pe Pintea, pentru ca sa-l prindem aici pe Lica cu serparul
plin de galbenii luati de la arandasul. El e omul de la care am primit hartiile pe
care gasisesi tu atunci noaptea semnele.
— Ghita! Ghita! de ce nu mi-ai spus-o tu mie asta la vreme!? zise ea inabusita de
plans, si-l cuprinse cu amandoua bratele.
Afara se auzi tipatul unui huhurez, apoi iar se facu liniste. Ghita incepu si el sa
planga, o stranse la san si ii saruta fruntea.
— Pentru ca Dumnezeu nu mi-a dat gandul bun la vreme potrivita, zise el, si
deodata se intoarse spre usa.
Afara se auzeau pasi, si peste putin cineva incerca sa deschida usa.
— Pintea cu jandarmii! sopti barbatul scotandu-si cutitul din tureac. Ano! fa-ti
cruce! fa-ti cruce, ca nu mai avem vreme.
— Sariti, ca ma omoara! sariti, mai oameni! striga nevasta luptandu-se cu el,
sariti, sariti!
Cand usa cazu sfaramata din tatani si Raut se ivi cu Lica in ea, Ana era intinsa la
pamant si cu pieptul plin de sange cald, iara Ghita o tinea sub genunchi si apasa
cutitul tot mai adanc spre inima ei.
— Da foc! zise Lica, si Raut isi descarca pistolul in ceafa lui Ghita, care cazu inapoi
fara sa mai poata afla cine l-a impuscat.
Nemaisimtind greutatea genunchilor lui, Ana se opinti sa se ridice.
— Tu esti, Lica, tu? gemu ea cu ochii tintiti la el. Vino si ma ridica.
Cand Lica se pleca asupra ei, ea tipa dezmierdata, ii musca mana si isi infipse
ghearele in obrajii lui, apoi cazu moarta langa sotul ei.
Lica se ridica iute si incepu sa-si stearga sangele de pe obrajii zgariati, sa-l stearga
fara de astampar, ca si cand mana ei ar fi otravita, apoi isi lua serparul de la
piciorul patului si il incinse.
— Voi cautati ca trebuie sa gasiti bani multi in casa, le zise dupa aceste, si cand
socotiti ca eu ma apropii de Fundureni dati foc pentru ca sa pot privi carciuma
arzand, de la Fundureni, dimpreuna cu satenii. Tu, Raut, vii pe cealalta cale la
Ineu, iar tu, Paune, te intorci la Sicula.
Toate aceste el le zise iute, ca si cand i-ar fi fost groaza sa mai stea sub acest
acoperamant si stergandu-si mereu cu maneca la fata, iar dupa ce isi dete astfel
poruncile, se departa spre sirul de rachite, unde-si lasase calul.
Murgul facuse prin ploaie calea pana la Fundureni si iar o data inapoi; era obosit si
se culcase.
Asta era un semn rau pentru Lica, fiindca el inca in noaptea asta trebuia sa mai
faca tot pe acest cal obosit drumul pana la Ineu, cu inconjur si pe drumuri rele, pe
la Fundureni.
Iara zgarietura din fata il ustura si-l facea mereu sa se intrebe: „Ce vor zice
oamenii daca ma vor vedea zgariat la fata si muscat la mana?”
Murgul nu voia sa se ridice, apoi nu voia sa plece, ci statea zgribulit in loc, apoi nu
voia sa o ia la treapat, iar deodata el isi aduna toate puterile, o rupse la fuga
incordata si o tinu asa cale de cateva impuscaturi, apoi cazu frant la pamant, incat
isi arunca stapanul cat colo intre cioate.
„Acu m-a ajuns mania lui Dumnezeu! grai Lica dupa ce se ridica anevoie de la
pamant. Ce sa fac eu acum!? Calul meu!? Maine imi gasesc oamenii calul aici, si
eu cu fata zgariata, si carciuma arde.”
Inca pe cand plecase de la Moara cu noroc, il apucasera fierbintelile; acum incepu
sa-l treaca sudorile si tremura incat abia mai statea pe picioare.
El se gandi sa-si ia calul si sa-l tarasca pana la rauletul umflat, ca doara o sa-l duca
valurile departe la vale: dar nu avea destula putere. Lua dar saua de pe el, ii lua
fraul din cap si pleca spre raulet, ca sa o ia pe jos pana la Ineu. Rauletul era insa
umflat. „Nu-mi pasa!” isi zise el hotarat si, aruncand saua si fraul in valuri, intra in
apa. Dar abia facu un pas, doi inainte, si valurile repezi il apucara si il facura sa se
retraga inspaimantat spre mal. El cauta un alt loc de trecatoare mai la deal, apoi
un al treilea, apoi un al patrulea, si asa umbla mereu pe mal, privind neincetat
imprejurul sau spre focul de la Moara cu noroc si stergandu-si din cand in cand
sangele de pe obraji.
Deodata el se opri inveselit in loc. Ghita plecase calare la Ineu, si calul lui trebuia
sa fie la Moara cu noroc, un cal odihnit si luat din grajd, cu care, pe langa tot
inconjurul, putea sosi la vreme in Ineu.
El se intoarse iar la vale, desi era secat de puteri si parca nu se mai simtea destul
de tare a-si tari trupul pana la carciuma cuprinsa de flacari.
In vremea aceasta Raut se departase spre Ineu, Parvu o luase spre Sicula, iara
Pintea, vazand focul la Moara cu noroc, ii lasa pe sateni sa creada ca a trasnit din
cer, si aducandu-si aminte de vorbele lui Ghita, se intoarse drept pe zarea de
lumina ca sa soseasca, daca mai era cu putinta, la vreme.
Cand ajunse la murgul lui Lica, calul ii sari speriat in laturi.
— Un cal?! Murgul lui Lica! striga el sarind din scari. Sfinte Doamne, incotro s-a
dus? Imi scapa, iar imi scapa! La deal n-a putut sa mearga, fiindca l-as fi vazut.
El astepta un fulger, ca sa poata privi imprejur. Fulgerul nu-i fu trimis din cer, dar
Lica se vazu trecand prin zarea focului pe care il pusese la Moara cu noroc, pentru
ca sa arunce vina pacatului sau asupra lui Dumnezeu, facand lumea sa creada ca a
trasnit.
— Stai! striga Pintea tare, incat rasuna toata valea. „Uf! Saracul de mine! isi zise
apoi! L-am scapat! Acu fuge.”
Asa-i! dar asta data Lica nu mai putea sa fuga si, daca fugea, tot prins era, prins de
mana lui Pintea, prins cu toate dovezile.
El se indrepta incat parea indoit asa de nalt ca mai nainte, privi imprejurul sau, isi
tinti ochii la un stejar uscat ce statea la departare de vreo cincizeci de pasi, scrasni
din dinti, apoi isi incorda toate puterile si se repezi inainte.
Pintea il gasi cu capul sfaramat la tulpina stejarului si ramase neclintit si cuprins
de fior in loc.
„A scapat! zise el intr-un tarziu. Dar asta nu are s-o afle nimeni in lume.”
Graind aceste, el il apuca pe mort de un picior si il trase dupa sine pana la un
raulet, apoi impinse trupul cu piciorul in valuri.
XVII
Luni pe la pranzul focul era stins cu desavarsire si zidurile afumate stateau
parasite, privind cu tristete la ziua senina si inveselitoare.
Din toate celelalte nu se alesese decat praful si cenusa: grinzi, acoperamant,
dusumele, butoaie din pivnita, toate erau cenusa, si numai pe ici, pe colo se mai
vedea cate un carbune stins, iara in fundul gropii, care fusese odinioara pivnita,
nu se mai vedeau decat oasele albe iesind pe ici, pe colo din cenusa groasa.
Batrana sedea cu copiii pe-o piatra de langa cele cinci cruci si plangea cu lacrimi
alinatoare.
— Se vede c-au lasat ferestrele deschise! zise ea intr-un tarziu.

Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*


Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.